POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXII) – ALTCULTURE MAGAZINE●68●4/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXII) – ALTCULTURE MAGAZINE●68●4/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

POOLOURI adică Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrÂngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…

CARTEA A ŞASEA

în care ne sunt povestite cu multă ştiinţă câteva remarcabile întâlniri ale domnului Gough cu oameni instruiţi de tot felul: medici, profesori şi alţii nu mai buni ca ei, precum şi felul cum s-au desfăşurat aceste întâlniri şi cum s-au sfârşit ele, fără a uita a fi notat în această carte şi modul în care oamenii înţelepţi au izbutit în cuvinte puţine să tragă învăţăminte preţioase de pe urma iscusinţei cu care au ştiut să se descurce Gough şi Finch în mijlocul unor oameni atât de învăţaţi.

Ce ne spun documentele vremii?

“Doctorii sunt de două feluri: medici şi de alte profesii. La fel şi profesorii.
Rămâne să alegi, la timpul oportun, cărei categorii să i te adresezi când te doare capul.”
(Gough – “Cugetări şi impresii”, vol. II, p. 9,
ediţie nedatată şi prescurtată)

Macabra pasiune a profesorului Gough

“Orice viciu are totdeauna scuza sa.” – Syrus, 643.)

Gough, profesorul de fizică, avea un umor negru: la începutul fiecărui consiliu profesoral cerea un minut de reculegere pentru colegii morţi de la ultima şedinţă. Prima dată, toţi membrii consiliului s-au sculat grav în picioare, unii chinuindu-şi memoria pentru a afla pentru cine stau în linişte, alţii gândind doar la ale lor. Directorul, un om foarte distrat, se simţea penibil neştiind despre care dintre colegi e vorba, făcând în mintea sa de zece ori apelul, căutând zadarnic în amintire pe cel lipsă, neamintindu-şi vreun profesor mort nu de mult, lucru destul de grav întrucât, socotea el, s-ar fi cuvenit să ţină un mic discurs în memoria camaradului dispărut, însă, neştiind numele acestuia, nu putea să vorbească decât în general.
– În fond, cu toţii vom ajunge acolo, spuse directorul, în timp ce se aşezau.
La următoarea şedinţă a consiliului profesoral, profesorul Gough ceru din nou un minut de reculegere. De data aceasta, cineva îndrăzni să întrebe pentru cine se vor scula în picioare.
– Pentru sărmanul coleg Finch, zise Gough, privind imperturbabil la locul burtosului profesor de esperanto, care, dacă ar fi fost prezent, s-ar fi aflat pe punctul de adormi, ca de obicei, în fotoliul său. Finch era în concediu şi dormea acasă. Dar s-a trezit până şi el la aflarea tristei veşti. În continuare, domni o atmosferă apăsătoare.
La următorul consiliu profesoral, profesorul Gough ceru din nou un minut de reculegere.
– Acum pentru cine? se interesă un alt coleg.
– La toţi ne va veni rândul, declară Gough grav şi arătă spre un alt fotoliu care se nimeri să fie gol, deoarece titularul catedrei de acustică spaţială suferea de gingivită şi fusese scutit din acest motiv pentru acea zi.
Partea mai neplăcută începu, însă, atunci când, peste vreo două săptămâni, apăru din nou colegul Finch primit cu priviri dojenitoare de către profesorii consternaţi. De altfel, i se şi explică imediat că nu poate să mai participe la următoarele consilii profesorale pentru că fotoliul său fusese dat la reparat şi nu se ştie când va fi gata.
Înaintea următorului consiliu, directorul îl luă pe Gough la o parte.
– Stimate domnule coleg, începu el, v-am fi cu toţii recunoscători dacă astăzi ne-aţi scuti de acele penibile momente de reculegere. Pe profesorul Finch l-am îndepărtat din mijlocul nostru, de altfel, l-am propus şi pentru pensionare, eminentul nostru coleg, profesorul de acustică spaţială, şi-a cerut transferul. Nu se poate să ne decimaţi astfel şi în continuare.
– Şi dacă va fi din nou cazul să cer să ţinem un minut de reculegere?
– Numai dacă, în prealabil, vom vedea cu toţii cadavrul, sfârşi enervat directorul discuţia.
–“Îl veţi vedea!” îşi zise Gough în gând, urcând în podul şcolii. Se postă acolo, între boarfe inutilă şi prăfuite, şi aşteptă să treacă un domn coleg pe sub streaşină. Apoi desfăcu o ţiglă şi-i dădu drumul.

Foamea şi pofta sau proteza alimentară

„Foamea aparţine animalului, pofta este o emanaţie a spiritului” – Gough, Cugetări şi impresii, vol. 2, p. 66.

Lui Poolo îi era foame şi simţea o poftă nebună de mâncare caldă. Parcă ar fi fost o femeie însărcinată. „Numai morţilor nu le este nici foame şi nici poftă”, a spus înţeleptul.
Poolo avea foarte mult de lucru, abia dacă apuca să soarbă, din când în când, din ceaşca de cafea aflată tot timpul pe biroul său. Treburi presante îl ţineau, de săptămâni întregi, toată ziua în faţa computerului şi noaptea, când se culca, adormea imediat buştean. Seara era prea obosit să mai poată mânca, iar, atunci când îl apuca foamea, n-avea timp să înfulece mai mult de un sandvici, dar şi asta în mod cu totul mecanic, în timp ce privirea îi rămânea – şi pe mai departe – agăţată de ecranul calculatorului. De o mâncare caldă, de o supă, de pildă, nu mai avusese parte de nici nu-şi mai amintea când. Doar de acele sandviciuri anoste – umplutură inodoră pentru stomac – şi de sticlele de lichide cu chimicale se mai atinsese în tot acest răstimp. Colegii pretindeau că a mai băut şi câteva beri pe zi, dar el nu ar fi putut spune când sorbea din conserva de pepsi şi când din cealaltă, cea de care aminteau tovarăşii săi de muncă.
– O să te umfli de atâta bere, îl luau colegii peste picior.
-O să mă umflu pe dracu! răspundea el ursuz. Mi-e o foame de crăp, mi-e dor de o ciorbă, de o garnitură de cartofi cu mazăre, de ceva cald în stomac…
Într-adevăr, de câteva zile simţea o foame tot mai necruţătoare, o foame dureroasă, o foame ce nu-l mai lăsa să se concentreze, o foame ce nu se mai mulţumea cu veşnicele pâini cu salam sau cu brânză. Amintirile aromelor îl torturau conştient şi inconştient. Îi reveni în minte o carte pe care o cumpărase cândva în studenţie şi care conţinea sfaturi despre modul cum poţi să nu mănânci decât o dată pe zi. Era o lucrare mai mult pentru fete doritoare să-şi menţină silueta, însă şi pentru toţi cei ce nu prea dispun de bani pentru hrană. Mort de oboseală, căută volumul acela vechi şi-l găsi într-o debara cu boarfe ponosite, boarfele pe care tot spui că o să le arunci şi niciodată nu ai inima s-o faci. Citi până ce adormi, iar a doua zi constată că a uitat ceea ce a vrut să-şi reamintească din lectura ratată.
Aşa că a doua seară, netrebuind să mai caute după carte, o luă de pe noptieră şi reuşi să parcurgă două capitole: introducerea şi cuvântul traducătorului. Nici asta nu-l ajută prea mult, însă în a treia noapte reluă primele trei capitole. La slujbă, în faţa calculatorului, deşi trebuia să se concentreze intens doar la muncă, reuşi să-şi amintească de sfaturile din carte şi să-şi amăgească foamea cu ele.
În ultima lună, au lucrat fără pauză de sfârşit de săptămână. Comanda era într-adevăr prea importantă pentru a o rata, mai ales că s-a stipulat prin contract ca trei institute să se ocupe de acelaşi subiect şi cel ce va da soluţia cea mai bună şi în timpul cel mai scurt va beneficia de toate avantajele proiectului. Nu numai Poolo lucra atât de mult, tot etajul era într-o febră fără precedent, dar Poolo era creierul, el era cel ce trebuia să se afle în fiecare clipă cu un pas înainte, astfel încât colegii să-i poată prelucra ideile. Adevărul era că lui îi şi plăcea ceea ce făcea, iar ceilalţi aveau tot interesul să-i stimuleze elanul, altfel rolul lor ar fi luat sfârşit. Da, dar ei puteau să mai coboare la cantină, puteau să mai stea pe coridor la o ţigară, puteau să mai dea un telefon soţiei sau prietenei. În vreme ce mintea lui Poolo era atât de activă, ei se bucurau de scurte pauze şi îşi mai reveneau.
Poolo nu era atât de obosit, pe cât îi era poftă de mâncare caldă. Câteodată, avea iluzia unei anumite arome de friptură, altădată, îl chinuia mirosul de ardei umpluţi. Singura oară când a coborât şi el cele cinci etaje la cantină, a înghiţit două linguri, apoi i-a venit o idee – pe care o căuta de mult – şi s-a întors în faţa computerului. Ca să nu mai vorbim de senzaţia de moleşeală care te apucă după un prânz adevărat. Nu, o mâncare caldă nu era pentru el!
Cartea cu sfaturi pentru postit nu l-a ajutat nici ea în mod deosebit. Îi lua pofta de mâncare, îl făcea să fumeze mai mult ca de obicei (Poolo era singurul angajat din institut care avea voie să fumeze şi în sala de lucru), întrecea măsura, senzaţia de foame se transforma într-una de greaţă. Se ştie: nici greaţa şi nici foamea nu sunt propice randamentului. „De fapt, îşi spuse Poolo, nici măcar nu mi-a fost atât de foame, cât mai ales poftă… Imaginaţia era cea care mă chinuia. Acum mi-e silă doar la gândul de a mânca ceva.” Hotărât lucru, cursul pentru slăbit nu era o soluţie.
Eforturile echipei lui Poolo n-au fost zadarnice: ea a fost cea care a câştigat proiectul, ea a fost cea care s-a bucurat de întreaga recompensă şi de un contract ce îi scutea, pentru multă vreme, pe membrii grupului de studiu de grija zilei de mâine. La cheful organizat la aflarea veştii, lui Poolo i-a fost rău. Cumplit de rău.
Nu mai este obişnuit cu mâncatul în tihnă, îşi dădură cu părerea colegii, însă în tot timpul concediului, binemeritat, de două săptămâni, omul nostru n-a putut îngurgita decât câteva jumătăţi de sandviciuri.
L-au dus la medic, acesta l-a consultat îndelung, i-a solicitat o mulţime de analize de laborator şi i-a dat medicamentaţia adecvată unui diagnostic eminamente ştiinţific. Un diagnostic excepţional! Efectele, însă, au întârziat să apară, pacientul nu slăbea, dar refuza orice mâncare normală.
Poolo boli o jumătate de an. Într-o zi, veni o nouă comandă extrem de tentantă. Deşi nerefăcut, Poolo hotărî să încerce.
Lucră iarăşi optsprezece ore pe zi, începu să-i fie din nou poftă de mâncarea caldă, leşină de două ori de foame. Mai în glumă, mai în serios, amintindu-şi de un film celebru al lui Chaplin, responsabilii proiectului i-au confecţionat o instalaţie ingenioasă, care îi permitea să se hrănească în timp ce lucra. Era perfect! Omul nostru îşi desfăşura activitatea cu un randament maxim.
Poolo nu s-a mai despărţit de aparatura aceea creată mai mult în joacă. Şi la restaurant, şi la numeroasele conferinţe ştiinţifice, şi acasă, ea a devenit singura cale de a-l ajuta să se mai hrănească. Era de parcă ar fi purtat cu el o proteză. Păi, era chiar o proteză. Oamenii îl priveau cu milă şi se minunau prin câte poate trece un biet bolnav.
Lui Poolo nu-i mai era nici poftă, nici foame. Era mulţumit şi se bucura de un randament maxim în muncă. Şi nici măcar nu era mort. Ceea ce nu vrea, în nici un caz, să demonstreze că înţelepţii n-ar avea întotdeauna dreptate.
Înţelepţii au întotdeauna dreptate!

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

SIXTH  BOOK

in which we are told with much knowledge of some remarkable encounters of Mr. Gough with learned men of all kinds: doctors, professors, and others no better than themselves, and how these encounters took place and how they ended, without forgetting to note in this book also how wise men managed in few words to draw precious lessons from the skill with which Gough and Finch knew how to manage in the midst of such learned men.

What do the documents of the time tell us?

„Doctors are of two kinds: physicians and other professions. So are teachers.
It remains to choose, in due course,
which category to turn to when your head aches.”
(Gough – ” Thoughts and Impressions „, vol. II, p. 9, undated and abridged edition).

Professor Gough’s Macabre Passion

„Every vice has always its excuse.” – Syrus, 643.)

Gough, the physics professor, had a dark sense of humor: at the beginning of every faculty meeting he asked for a minute’s silence for dead colleagues from the last meeting. The first time, all the board members rose gravely to their feet, some racking their memory to find out for whom they stood in silence, others thinking only of their own. The headmaster, a very distracted man, felt embarrassed at not knowing which of his colleagues it was, making in his mind ten times the roll-call, searching vainly in his memory for the missing one, not remembering any teacher who had died not long ago, which was bad enough as, he thought, he ought to have made a little speech in memory of his departed comrade, but, not knowing his name, could only speak in general.
– After all, we will all get there, said the director, as they sat down.
At the next faculty meeting, Professor Gough again called for a minute’s silence. This time, someone dared to ask for whom they would stand.
– For poor fellow Finch, said Gough, looking imperturbably at the seat of the burly Esperanto professor, who, had he been present, would have been about to fall asleep, as usual, in his chair. Finch was on leave and sleeping at home. But even he woke up to the sad news. A heavy atmosphere still reigned.
At the next faculty meeting, Professor Gough again called for a minute’s silence.
– Now for whom? another colleague asked.
– We’ll all get our turn, Gough declared gravely, and pointed to another chair that happened to be empty because the holder of the chair in space acoustics was suffering from gingivitis and had been excused for the day.
The unpleasant part began, however, when, in a couple of weeks’ time, colleague Finch reappeared and was met with grim looks from the dismayed teachers. In fact, it was immediately explained to him that he could not attend the next teacher councils because his chair was being repaired and it was not known when it would be ready.
Before the next council, the principal took Gough aside.
– Dear colleague,” he began, „we’d all be grateful if you could spare us those awkward moments of recess today. Professor Finch we have removed from our midst, in fact, we have also proposed him for retirement, our eminent colleague, Professor of Space Acoustics, has asked for a transfer. You cannot continue to decimate us like this.
– And if it comes to it again, may I ask for a minute’s silence?
– Only if we all see the corpse beforehand,” the director ended the discussion angrily.
– „You’ll see it!” Gough thought to himself as he climbed into the school attic. He stood there, between the useless and dusty logs, and waited for a gentleman colleague to pass under the eaves. Then he unrolled a tile and let it go.

Hunger and Cravings or Food Protein

„Hunger belongs to the animal, lust is an emanation of the spirit” – Gough, Musings and Impressions, vol. 2, p. 66.

Poolo was hungry and felt a mad craving for hot food. It was as if he were a pregnant woman. „Only the dead have neither hunger nor craving,” said the sage.
Poolo had a lot of work to do, barely getting a sip now and then from the cup of coffee that was always on his desk. Pressing business kept him in front of his computer all day for weeks, and at night, when he went to bed, he fell asleep immediately. In the evening he was too tired to eat, and when he was hungry, he had no time to scarf down more than a sandwich, but that too in a totally mechanical way, while his eyes remained – and still remain – glued to the computer screen. He hadn’t had a hot meal, a soup, for example, in he couldn’t remember when. Only those dull sandwiches – odourless stomach fillings – and bottles of chemical-laced liquids had been touched in all that time. Colleagues claimed he also drank a few beers a day, but he couldn’t tell when he was sipping from the can of pepsi and when from the other, the one his workmates remembered.
– You’ll get bloated from all that beer, his colleagues teased him.
– I’m going to get bloated as hell!” he replied gruffly. I’m starving, I’m craving soup, a side of potatoes and peas, something warm in my stomach…
Indeed, for several days he had been feeling an increasingly unrelenting hunger, a painful hunger, a hunger that no longer allowed him to concentrate, a hunger that was no longer satisfied with the eternal salami or cheese bread. Memories of the aromas tortured him consciously and unconsciously. He was reminded of a book he’d once bought as a student that contained advice on how to eat only once a day. It was more for girls who wanted to maintain their figure, but also for anyone with little money for food. Dead tired, he searches for that old volume and finds it in a cupboard of shabby berries, the berries you keep saying you’re going to throw away and never have the heart to. He reads until he falls asleep, and the next day finds that he has forgotten what he wanted to remember from his missed reading.
So the next evening, unable to look for the book, he picked it up from the bedside table and managed to get through two chapters: the introduction and the translator’s word. That didn’t help much either, but on the third night he reread the first three chapters. At work, in front of the computer, although he had to concentrate intensely on work alone, he managed to remember the advice in the book and to appease his hunger with it.
For the past month, they had worked without a weekend break. The order was indeed too important to miss, especially since it was stipulated by contract that three institutes would work on the same subject and the one who would come up with the best solution and in the shortest time would receive all the benefits of the project. Not only was Poolo working so hard, the whole floor was in an unprecedented fever, but Poolo was the brains, he was the one who had to be one step ahead at all times so that his colleagues could process his ideas. The truth was that he also liked what he was doing, and the others had every interest in stimulating his momentum, otherwise their role would be over. Yes, but they could still go down to the canteen, they could still sit in the corridor with a cigarette, they could still give their wife or girlfriend a call. While Poolo’s mind was so active, they would enjoy short breaks and still recover.
Poolo wasn’t so much tired as he was craving hot food. Sometimes he had the illusion of a certain roast flavour, other times the smell of stuffed peppers tormented him. The one time he also went down the five flights of stairs to the cafeteria, he gulped down two spoons, then got an idea – one he’d been looking for for a long time – and went back to his computer. Not to mention the feeling of the limp that grips you after a real lunch. No, a hot meal wasn’t for him!
The fasting tip book didn’t help him much either. It took away his appetite, it made him smoke more than usual (Poolo was the only employee in the institute who was allowed to smoke in the workroom), it overdid it, the feeling of hunger turned into one of nausea. It’s a well-known fact: neither nausea nor hunger is conducive to performance. „In fact,” Poolo said to himself, „I wasn’t so much hungry as hungry… It was imagination that tormented me. Now I’m sick to my stomach just at the thought of eating something.” Determined, the weight loss course was not a solution.
Poolo’s team’s efforts were not in vain: it was she who won the project, it was she who enjoyed the full reward and a contract that relieved the study group members of tomorrow’s worries for a long time to come. At the bonfire held when the news broke, Poolo was sick. Really sick.
– He is no longer used to eating in peace, his colleagues agreed, but during his well-deserved two-week holiday, our man could only eat a few half sandwiches.
So the next night, unable to look for the book, he picked it up from the bedside table and managed to get through two chapters: the introduction and the translator’s word. That didn’t help much either, but on the third night he reread the first three chapters. At work, in front of the computer, although he had to concentrate intensely on work alone, he managed to remember the advice in the book and to appease his hunger with it.
They took him to the doctor, who consulted him at length, ordered a lot of laboratory tests and gave him the appropriate medication for an eminently scientific diagnosis. An exceptional diagnosis! The effects, however, were slow to appear, the patient was not losing weight, but refusing any normal food.
Poolo ill for half a year. One day, a new, extremely tempting order came in. Although unrefreshed, Poolo decided to give it a try.
He worked eighteen hours a day again, began to crave hot food again, fainted twice from hunger. More in jest than in earnest, remembering a famous Chaplin film, the people in charge of the project made him an ingenious installation that allowed him to feed himself while he worked. It was perfect! Our man was working at maximum efficiency.
Poolo never parted with that apparatus, which he had created more in play. At the restaurant, at the many scientific conferences, and at home, it became the only way to keep him fed. It was as if he wore a prosthesis with him. Well, it was a prosthesis. People looked at him with pity and marveled at what a poor sick man could go through.
Poolo had neither appetite nor hunger. He was content and enjoying maximum efficiency in his work. And he wasn’t even dead. Which is by no means to prove that the wise are not always right.
Wise people are always right!

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English