POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXI) – ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XXI) – ALTCULTURE MAGAZINE●67●3/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

POOLOURI adică Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrÂngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…

CARTEA A ŞASEA

în care ne sunt povestite cu multă ştiinţă câteva remarcabile întâlniri ale domnului Gough cu oameni instruiţi de tot felul: medici, profesori şi alţii nu mai buni ca ei, precum şi felul cum s-au desfăşurat aceste întâlniri şi cum s-au sfârşit ele, fără a uita a fi notat în această carte şi modul în care oamenii înţelepţi au izbutit în cuvinte puţine să tragă învăţăminte preţioase de pe urma iscusinţei cu care au ştiut să se descurce Gough şi Finch în mijlocul unor oameni atât de învăţaţi.

Ce ne spun documentele vremii?

“Doctorii sunt de două feluri: medici şi de alte profesii. La fel şi profesorii.
Rămâne să alegi, la timpul oportun, cărei categorii să i te adresezi când te doare capul.”
(Gough – “Cugetări şi impresii”, vol. II, p. 9,
ediţie nedatată şi prescurtată)

Pantalonii

“Ecourile trezite de personalitatea sa, mai întâi printre inferiori şi abia treptat şi în cele din urmă printre superiori, deveniră evidente pentru tânărul bărbat…” (Hermannn Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă, 135.)

La prestigiosul liceu din localitate se întâmplase un lucru cu totul neobişnuit. Profesorul Gough, după ce fusese socotit prea multă vreme un cadru excepţional pregătit, dar cam rigid – asta se vedea şi după felul băţos cum umbla pe stradă –, dădu naştere la una dintre cele mai penibile istorii din trecutul învăţământului local.
Într-o dimineaţă, în timp ce asista în sala de gimnastică la repetiţia unui grup de elevi din ciclul mediu pentru serbarea de sfârşit de an, profesorul Gough avu senzaţia ciudată că nu are pantalonii pe el. Se uită speriat în jur, ieşi în coridorul gol, stătu până să se liniştească şi reintră să vadă repetiţia. Dar simţi din nou că se află printre elevi doar în indispensabili. Ieşi cât putu mai neobservat, se furişă în vestiarul unde îşi lăsau şcolarii hainele şi, furând o pereche de pantaloni, se grăbi să ajungă cât mai repede acasă.
Dar îi fu mult mai greu când, peste doar câteva zile, se pomeni, în mijlocul unei ore de curs, că nu mai poartă nimic de la brâu în jos. De data aceasta nu mai avea asupra sa nici măcar indispensabilii. Îl apucă o spaimă îngrozitoare. Se lăsă cât mai adânc în scaun, iar catedra – cel puţin pentru moment – îi oferea o pavăză pentru ochii elevilor. Însă se afla rău situat faţă de uşă şi dacă ar fi intrat cineva, directorul, elevul de serviciu pe şcoală cu vreo comunicare sau cine ştie cine…, dacă ar fi intrat cineva… Gough nici nu îndrăznea să-şi imagineze ce ar fi urmat.
Ora trecu şi mai încet ca de obicei pentru elevi şi, pentru prima oară în cariera sa, şi profesorul Gough abia aştepta clopoţelul de ieşire. Îl aştepta ca pe o izbăvire. Ruşinea chiar nu i-o puteau vedea pentru că şi-o ascundea cu poalele cămăşii, ceea ce nu-i îmbunătăţea, totuşi, situaţia în mod semnificativ. Îşi aşeză în faţă şi catalogul, prefăcându-se că lucrează la el şi îi anunţă pe elevi că, de data asta, vor ieşi din clasă înaintea lui, care mai avea de completat ceva la situaţia şcolară.
Dar abia după ce părăsiră elevii sala de curs, îşi dădu cu adevărat seama profesorul Gough în ce situaţie disperată se afla. În zece minute va suna de intrare şi nu va mai avea unde se refugia. Să părăsească încăperea era imposibil – coridoarele erau pline de elevi şi profesori, poate chiar şi de părinţi, cine ştie? –, iar să rămână în clasă devenea cu fiecare minut ce trecea mai dificil.
Gândurile îi fură întrerupte de deschiderea uşii: un copil vru să intre. “Afară!” Vocea aceea mult prea cunoscută, până şi în vis, de către elevi, îl făcu pe băiat să nu mai aibă curajul nici măcar să privească către profesor.
Iar timpul trecea. Profesorul Gough îşi făcea cele mai absurde planuri – dictate de tulburarea provocată de spaimă, bineînţeles – şi cele mai ridicole imputaţii: de exemplu, de ce nu i-a pus pe toţi elevii să-şi dezbrace pantalonii pentru un control igienic mai detailat, să le distragă cu ceva atenţia şi să-şi fure nişte nădragi pentru el.
Iar timpul trecea. Sunase de intrare. Copii se îngrămădeau la uşă. Veni şi profesorul care preda disciplina următoare.
– Dar domnule coleg, spuse acesta, intrând în clasă.
Însă sala era goală. Prin geamul deschis, profesorul Gough sări de la etajul III în stradă. Când l-au găsit, mai trăia. În drum spre spital, în ambulanţă, şopti ultimele-i cuvinte: “O pereche de pantaloni verzi, cadrilaţi…”
Pantalonii săi, pantalonii decenţi de culoare închisă nu i-au mai fost găsiţi niciodată.

Caria

“Strâmtorarea este mama îndrăznelii.” – Shakespeare, Cymbeline, 3, 6.

Gough îşi uscă mustaţa cu şerveţelul. Apoi se sculă şi ieşi din restaurant. Resturi de mâncare îi rămăseseră în carie şi el plescăia, din când în când, neplăcut cu limba. În tramvai, începu să bâzâie măseaua cu scobitoarea. Dar lemnul prea subţire se rupse uşor. Deschise un ziar, însă automat căuta cu limba caria cu rămăşiţele de mâncare. Ascuns după paginile mari, încercă să se ajute cu unghia. Spre surprinderea sa, degetul îi încăpu uşor în cavitate. După care, băgă mâna până la cot. Bucăţica de carne se afla mai adânc, aşa că domnul Gough băgă şi cealaltă mână şi se aplecă imprudent asupra cariei.
Dar tocmai atunci vatmanul frână tramvaiul. Gough îşi pierdu echilibrul şi căzu cu capul înainte în propria sa carie. Înăuntru era un miros greu şi locul era destul de strâmt, aşa că el se simţea de parcă ar fi călătorit cu tramvaiul supraaglomerat prin aerul viciat al marelui oraş. Din cauza poziţiei – căzuse cu capul în jos – avea senzaţia că percepe sângele coborându-i spre creier. Spre seară, începu să-i fie foame şi mai ales sete. Se afla în întuneric fiindcă, după ce căzuse în gaură, îşi închisese gura. Aşa că nu ştia dacă e zi sau noapte, nu ştia dacă zace în propria sa carie de o lună sau de o săptămână. Începu să strige până ce, în sfârşit, fu auzit…
Mai întâi încercară să-l elibereze cu o scobitoare, însă îl înţepară năprasnic. Nu puteau să-i extragă nici dintele, întrucât acesta începuse să puroieze. Dar până la îmbunătăţirea situaţiei, viaţa lui Gough se afla în primejdie. Apoi, nimeni nu-şi putea lua răspunderea legală de a-l scoate pe Gough din propriul său dinte. Pentru aceasta ar fi fost nevoie de o declaraţie scrisă din partea lui Gough, iar el, de unde se afla, n-o putea da.
Gough hotărî să se bazeze numai pe forţe proprii. Cu eforturi uriaşe, reuşi să iasă de-a buşilea pe pereţii abrupţi de dentină. Dar atunci interveni neprevăzutul. Picioarele eliberate gâdilară cerul gurii şi Gough sughiţă. Torentul mare de aer îl smulse din carie şi se înghiţi. Alunecă prin trasee mai strâmte sau mai largi şi se opri în stomac.
Aici locul era mai puţin strâmt şi se putea mişca. Societatea Internaţională a Crucii Roşii îi comunică prin difuzoare puternice o hartă perfectă a interiorului unui om normal. Problema era dacă domnul Gough putea fi considerat sau nu normal. Oricum, el hotărî să nu întreprindă nimic şi să aştepte până ce se va autoelimina. Societatea Internaţională a Crucii Roşii îi atrase atenţia, prin aceleaşi difuzoare, că trebuie să se grăbească: în curând va începe digestia. Fu convocat Consiliul de Securitate O.N.U., iar specialiştii N.A.T.O. se arătată interesaţi de caz. Comitetul Helsinki protestă în numele violării drepturilor omului.
Gough nu mai avu timp să urmeze traiectele naturale. Cu briceagul, cu unghiile, cu dinţii începu să-şi croiască drum acolo unde harta îi indica grosimea cea mai mică a pereţilor stomacului. Dar parcă nu înainta destul de repede şi forţele îi scădeau mereu. Cînd reuşi să străpungă, în sfârşit, stomacul, o slăbiciune cumplită îl doborî şi Gough îşi pierdu cunoştinţa.
La spital, medicul de gardă completă certificatul de deces cu diagnosticul: stomac perforat.

* Părinţi săi i-au spus de atâtea ori să stea acasă, la ţară, acolo unde aerul este mai curat, să umble cât mai mult pe jos, să nu se încreadă în vehiculele acelea nebune. Dar Gough nu i-a ascultat şi a urcat în tramvaiul care a înlesnit producerea groaznicelor întâmplări ce au urmat. Şi nici măcar nu a mai apucat să-şi imagineze cât de frumos ar fi putut sta în tot timpul acela să asculte susurul sonor al izvoarelor şi behăitul mitic (sau mioritic?) al oilor.

Cel mai trist om din lume

„Toţi oamenii superiori în filozofie, politică, poezie sau artă sunt melancolici” – Aristotel, Probl., 30, I.

De o vreme, lui Poolo i-a mers vestea că ar fi cel mai trist om din lume. Atât de trist încât oricine se uita la el îşi petrecea restul zilei cuprins de o neţărmurită melancolie. Dar ce spun „restul zilei”? O săptămână întreagă după ce-l întâlneai nu mai erai bun de nimic. O durere atât de adâncă îl înconjura din toate părţile încât te şi mirai cum de mai poate trăi fiinţa aceea atât de încercată.
N-a trecut mult timp şi ziarele, mereu în căutare de senzaţional, au început să se ocupe tot mai insistent de bietul om. La început, un articol pe pagina 17, apoi altul, ceva mai amplu, pe pagina 3 şi, în curând, un reportaj cu fotografii pe chiar mijlocul mai multor publicaţii. Însă ziarele au trebuit să renunţe la acest subiect gras: cititorii refuzau să le mai cumpere, îngroziţi peste măsură de nefericirea personajului.
Nici posturile de televiziune n-au trăit o experienţă mult diferită: emisiunile cu Poolo nu puteau fi suportate decât de privitorii cu nervi de oţel. Pe lângă toate celelalte, când era convins să şi spună câteva cuvinte în faţa camerelor de luat vederi, tristeţea pe care o emana cel mai trist om din lume depăşea orice închipuire, iar bunele gospodine, mame, soacre şi bunici, călite în lungi vizionări de telenovele interminabile, renunţau chiar şi ele, disperate, după doar câteva clipe.
Poolo a fost plasat în Cartea recordurilor şi părăsit definitiv, mai ales după ce a apărut o Societate Anonimă pentru Salvarea Omenirii de Tristeţe (S.A.p S.O. d T.), societate care a arătat cu date irefutabile primejdia extraordinară degajată din „magnetismul sindromului tristeţii”, pe care l-ar fi emanat Poolo.
Într-o zi mohorâtă de toamnă, Finch, un agent secret fără scrupule, cu gândul doar la avansare, a dat, din întâmplare, peste un ziar vechi şi şi-a adus aminte de cazul Poolo în toată gravitatea sa. Convins că omul cel mai trist din lume, posesorul „magnetismului sindromului tristeţii”, ar putea deveni, la nevoie – bineînţeles numai în cazuri extreme -, după cum îşi asigură şiret şefii îngroziţi de idee, o armă de nimicire în masă deosebit de eficientă, Finch hotărî să ia problema în serios şi, fără să spună nimănui, plecă să-l caute pe Poolo.
Sosi a doua zi dis-de-dimineaţă în marele port, se cază la Hotel Parc şi-l întrebă, ca într-o doară, pe recepţioner ce se mai aude despre acel vestit individ… ââ..ă.. Cum l-a chemat? A, da! Poolo! Mai trăieşte?
Recepţionerul se întristă brusc şi marginile buzelor îi căzură până aproape de bărbie.
– Sigur că mai trăieşte. E toată ziua pe malul mării, stă pe o stâncă şi-şi pune marile probleme ale existenţei.
Recepţionerul îşi şterse ochii umeziţi, iar Finch mulţumi indiferent şi se grăbi spre locul indicat. Şi, fără să mai trebuiască să întrebe pe cineva, îl recunoscu de departe, stând cu spatele spre ţărm şi meditând profund. Poate că dacă n-ar fi avut norocul să-l vadă la început cu spatele, Finch nici n-ar mai fi avut tăria să se apropie. Aşa, îşi luă inima în dinţi şi, conştient de pericolul la care se expune, intră în vorbă cu cel mai trist om din lume.
Poolo nu făcu nazuri, nu se întrebă despre interesul străinului şi povesti firesc şi abătut motivul tristeţii sale.
– De ce sunt atât de trist? Păi, cum să nu fiu? Eu am crescut într-o familie foarte săracă şi la vârsta de opt ani păzeam oile pe toţi coclaurii. N-am avut bucuriile altor copii, însă eram fericit. Eram deosebit de fericit. Doar că trăiam foarte singur. Se întâmpla să nu întâlnesc săptămâni în şir nici o fiinţă cu care să mai schimb două cuvinte. Cu timpul, aproape că am uitat să mai şi vorbesc. Am crescut aşa, printre oi şi când am ajuns la o anumită vârstă, n-am avut şi eu parte de o fată cu care să mă sărut. Într-o zi blestemată, m-a văzut cineva călare pe o mioară. Eu m-am ruşinat, dar era prea târziu, nenorocitul mă filmase în momentele cele mai nepotrivite. Dar jur: s-a întâmplat o singură dată, tocmai atunci când s-a nimerit să fie un om de faţă.
De supărare, am lăsat turma în plata Domnului şi am plecat cât am văzut cu ochii. De încrâncenat ce eram, n-am refuzat nici o muncă. Lucram cât zece. Treptat, roadele au început să se vadă. Mi-am deschis propria afacere, apoi mai multe afaceri şi, după douăzeci de ani, am ajuns primarul acestui mare oraş.
Poolo tăcu şi privi amărât în zare. Când Finch crezu că n-o să mai scoată şi restul povestirii de la el, cel mai trist om din lume continuă:
– Vezi vapoarele acelea din larg? Aceea este o mică parte a flotei mele comerciale. Cu ea dau de mâncare la mii de marinari, precum şi familiilor lor. În sfârşit, Poolo se răsuci pe stâncă spre marele oraş. Dar cartierul acela de clădiri îl vezi? Sunt locuinţele sociale în care locuiesc şaizeci de mii de cetăţeni, care până acum câţiva ani n-aveau nici o speranţă la un apartament încălzit, cu lumină şi cu apă curentă. Toate blocurile acelea din banii mei s-au construit, iar oamenii plătesc o chirie mai mult simbolică. Dar şoseaua aceea suspendată peste munţi o vezi? Până acum trei ani, satele din partea cealaltă a versantului erau rupte de lume. Bineînţeles că şi autostrada tot eu am făcut-o. Şi mă mai întrebi de ce sunt omul cel mai trist din lume? Păi, nimeni nu-mi mulţumeşte pentru câte am făcut, nimeni nu mă invidiază pentru averea pe care singur am agonisit-o, nimeni nu menţionează că eu am scos din cea mai lucie sărăcie întreaga regiune. Toată lumea îşi aduce aminte numai de singura greşeală din viaţa mea şi îmi spune doar Poolo, amantul oii.
Finch l-a ascultat şi a plecat. Deocamdată, arma lui cumplită n-a fost încă pusă în aplicare. Dar serviciile secrete nu dorm.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

SIXTH  BOOK

in which we are told with much knowledge of some remarkable encounters of Mr. Gough with learned men of all kinds: doctors, professors, and others no better than themselves, and how these encounters took place and how they ended, without forgetting to note in this book also how wise men managed in few words to draw precious lessons from the skill with which Gough and Finch knew how to manage in the midst of such learned men.

What do the documents of the time tell us?

„Doctors are of two kinds: physicians and other professions. So are teachers.
It remains to choose, in due course,
which category to turn to when your head aches.”
(Gough – ” Thoughts and Impressions „, vol. II, p. 9, undated and abridged edition).

The Pants

„The echoes aroused by his personality, first among inferiors and only gradually and finally among superiors, became obvious to the young man…” (Hermannn Hesse, The Glass Bead Game, 135.)

At the prestigious local grammar school, a most unusual thing had happened. Professor Gough, after too long being considered an exceptionally well-prepared but rather stiff teacher – you could tell by the stiff way he walked down the street – had given rise to one of the most embarrassing stories in the history of local education.
One morning, as he sat in the gym rehearsing a group of middle school students for their end-of-the-year school dance in the gymnasium, Professor Gough had the strange sensation that he had no pants on. He looked around in fright, walked out into the empty hallway, stood until it calmed down, and re-entered to watch the rehearsal. But he felt again that he was among students only in the essentials. He slipped out as unnoticed as he could, slipped into the cloakroom where the schoolboys left their clothes and, stealing a pair of trousers, hurried home as quickly as possible.
But it was much harder for him when, just a few days later, he found himself, in the middle of a class, wearing nothing from the waist down. This time he didn’t even have his essentials with him. A terrible fright gripped him. He sank as deep as he could into his chair, and the desk – for the moment at least – offered a shield from the students’ eyes. But he was badly situated facing the door, and if anyone, the principal, the student on school duty with some communication or who knows who…, if anyone came in… Gough didn’t even dare imagine what would happen next.
The hour passed even more slowly than usual for the students and, for the first time in his career, even Professor Gough could hardly wait for the dismissal bell. He expected it as a redemption. His embarrassment couldn’t even be seen because he hid it with the lap of his shirt, which didn’t make his situation any better, however. He also put his catalogue in front of him, pretending to be working on it, and told the students that this time they would leave the classroom before him, who still had to complete something on the school report.
But it wasn’t until the students had left the classroom that Professor Gough really realised what a desperate situation he was in. In ten minutes he would ring the bell and have nowhere to turn. Leaving the room was impossible – the corridors were full of students and teachers, maybe even parents, who knows – and staying in the classroom became more difficult with each passing minute.
His thoughts were interrupted by the opening of the door: a child wanted to come in. „Out!” That voice, all too familiar, even in his dreams, to the students, made the boy not have the courage to even look at the teacher.
And time was passing. Professor Gough was making the most absurd plans – dictated by the fright-induced disturbance, of course – and the most ridiculous imputations: for example, why didn’t he have all the students strip their trousers for a more detailed hygiene check, distract them with something and steal some knickers for himself.
And the time was passing. The doorbell rang. Kids were crowding the door. The teacher who taught the next subject came in.
At the prestigious local grammar school, a most unusual thing had happened. Professor Gough, after too long being considered an exceptionally well-prepared but rather stiff teacher – you could tell by the stiff way he walked down the street – had given rise to one of the most embarrassing stories in the history of local education.
One morning, as he sat in the gym rehearsing a group of middle school students for their end-of-the-year school dance in the gymnasium, Professor Gough had the strange sensation that he had no pants on. He looked around in fright, walked out into the empty hallway, stood until it calmed down, and re-entered to watch the rehearsal. But he felt again that he was among students only in the essentials. He slipped out as unnoticed as he could, slipped into the cloakroom where the schoolboys left their clothes and, stealing a pair of trousers, hurried home as quickly as possible.
But it was much harder for him when, just a few days later, he found himself, in the middle of a class, wearing nothing from the waist down. This time he didn’t even have his essentials with him. A terrible fright gripped him. He sank as deep as he could into his chair, and the desk – for the moment at least – offered a shield from the students’ eyes. But he was badly situated facing the door, and if anyone, the principal, the student on school duty with some communication or who knows who…, if anyone came in… Gough didn’t even dare imagine what would happen next.
The hour passed even more slowly than usual for the students and, for the first time in his career, even Professor Gough could hardly wait for the dismissal bell. He expected it as a redemption. His embarrassment couldn’t even be seen because he hid it with the lap of his shirt, which didn’t make his situation any better, however. He also put his catalogue in front of him, pretending to be working on it, and told the students that this time they would leave the classroom before him, who still had to complete something on the school report.
But it wasn’t until the students had left the classroom that Professor Gough really realised what a desperate situation he was in. In ten minutes he would ring the bell and have nowhere to turn. Leaving the room was impossible – the corridors were full of students and teachers, maybe even parents, who knows – and staying in the classroom became more difficult with each passing minute.
His thoughts were interrupted by the opening of the door: a child wanted to come in. „Out!” That voice, all too familiar, even in his dreams, to the students, made the boy not have the courage to even look at the teacher.
And time was passing. Professor Gough was making the most absurd plans – dictated by the fright-induced disturbance, of course – and the most ridiculous imputations: for example, why didn’t he have all the students strip their trousers for a more detailed hygiene check, distract them with something and steal some knickers for himself.
And the time was passing. The doorbell rang. Kids were crowding the door. The teacher who taught the next subject came in.
– But Mr. Teacher,” he said, entering the classroom.
But the room was empty. Through the open window, Professor Gough jumped from the third floor into the street. When they found him, he was still alive. On the way to the hospital, in the ambulance, he whispered his last words: „A pair of green trousers, cadillated…”
His trousers, decent dark trousers, were never found again.

The tooth decay

„Strain is the mother of boldness.” – Shakespeare, Cymbeline, 3, 6.

Gough dries his moustache with his napkin. Then he gets up and walks out of the restaurant. Leftovers of food remained in his cavity and he slapped, now and then, unpleasantly with his tongue. In the tram, he began to buzz the toothpick. But the thin wood broke easily. He opened a newspaper, but automatically searched with his tongue for the caria with the remains of food. Hiding behind the large pages, he tried to help himself with his fingernail. To his surprise, his finger fit easily into the cavity. Then, he reached up to his elbow. The piece of meat was deeper, so Mr. Gough stuck his other hand in and leaned over the meat imprudently*.
But just then the coachman brakes the tram. Gough lost his balance and fell headlong into his own crate. Inside there was a heavy smell and the place was quite cramped, so he felt as if he had been riding the overcrowded tram through the foul air of the big city. Because of his position – he was lying upside down – he felt as if he could sense the blood rushing down to his brain. Towards evening, he began to feel hungry and especially thirsty. He was in the dark because, after falling into the hole, he had closed his mouth. So he didn’t know if it was day or night, he didn’t know if he had been lying in his own cavity for a month or a week. He began to scream until he was finally heard…
First they tried to free him with a toothpick, but it stung him fiercely. They couldn’t even extract his teeth, because they were starting to erupt. But until the situation improved, Gough’s life was in danger. Then no one could take legal responsibility for pulling Gough’s own tooth. That would have required a written statement from Gough, and he, from where he stood, couldn’t give it.
Gough decided to rely solely on his own strength. With enormous effort, he managed to claw his way up the steep walls of dentine. But then the unexpected intervened. The freed legs tickled the roof of his mouth and Gough hiccupped. The great torrent of air tore him from his cavity and he swallowed. It slid through narrower and wider paths and stopped in his stomach.
Here the place was less cramped and he could move. The International Red Cross Society communicated to him through loud speakers a perfect map of a normal man’s insides. The question was whether or not Mr Gough could be considered normal. Either way, he decided to do nothing and wait until he had eliminated himself. The International Red Cross Society had warned him, through the same loudspeakers, that he must hurry: he would soon begin digestion. The UN Security Council was convened, and the N.A.T.O. specialists showed interest in the case. The Helsinki Committee protested in the name of human rights violations.
At the hospital, the doctor on duty completes the death certificate with the diagnosis: perforated stomach.
* His parents told him so many times to stay at home, in the country, where the air is cleaner, to walk as much as possible, not to trust those crazy vehicles. But Gough didn’t listen to them and got on the tram that facilitated the terrible events that followed. And he didn’t even get to imagine how nice it would have been to sit all that time listening to the sonorous rustling of the springs and the mythical (or mythic?) bleating of the sheep.

The Saddest man in the World

„All men superior in philosophy, politics, poetry or art are melancholy” – Aristotle, Probl., 30, I.

For some time now, Poolo has been told that he is the saddest man in the world. So sad that anyone who looked at him spent the rest of the day in an unutterable melancholy. But what do I say „the rest of the day”? A whole week after you met him you were no good. A grief so deep that it surrounded him on all sides that you wondered how such a tried being could live.
It wasn’t long before the newspapers, always looking for sensational stories, began to cover the poor man more and more insistently. At first, an article on page 17, then another, somewhat more extensive, on page 3, and soon a photo report in the middle of several publications. But the newspapers had to give up this fat story: readers refused to buy them, appalled beyond measure by the character’s misery.
Television stations didn’t have a much different experience either: Poolo’s broadcasts could only be tolerated by viewers with nerves of steel. On top of everything else, when he was persuaded to say a few words in front of the cameras, the sadness that the saddest man in the world exuded was beyond belief, and good housewives, mothers, mothers-in-law and grandmothers, drowsy from watching endless soap operas, even gave up in despair after only a few moments.
Poolo was placed in the Guinness Book of Records and abandoned for good, especially after the emergence of a Society Anonymous for the Rescue of Mankind from Sadness (S.A.p S.O. d T.), a society which showed with irrefutable data the extraordinary danger emanating from the „magnetism of the sadness syndrome”, which Poolo allegedly emanated.
One dreary autumn day, Finch, an unscrupulous secret agent with only promotion in mind, stumbled across an old newspaper and remembered the Poolo case in all its gravity. Convinced that the saddest man in the world, possessed of the „magnetism of the sadness syndrome”, could become, if need be – only in extreme cases, of course – as his slyly terrified bosses assured him, a particularly effective weapon of mass destruction, Finch decided to take the matter seriously and, without telling anyone, set off to find Poolo.
He arrived at the great port early the next morning, checked into the Hotel Parc and asked the receptionist, as if in a dock, what was the latest news about this famous individual… What did he call him? Oh, yes! Poolo! Is he still alive?
The receptionist is suddenly saddened and the edges of his lips droop to almost his chin.

– Of course he’s still alive. He’s by the sea all day, sitting on a cliff and pondering the great problems of existence.
The receptionist wiped his moist eyes, and Finch thanked him indifferently and hurried to the spot indicated. And, without having to ask anyone else, he recognized him from a distance, standing with his back to the shore and pondering deeply. Perhaps if he hadn’t been lucky enough to see his back to him at first, Finch wouldn’t even have had the strength to approach. So, he took heart and, aware of the danger he was exposing himself to, entered into conversation with the saddest man in the world.
Poolo made no mischief, did not wonder at the stranger’s interest, and told naturally and dejectedly the reason of his sadness.

– Why am I so sad? Well, how could I not be? I grew up in a very poor family, and at the age of eight I was herding sheep all over the hills. I didn’t have the joys of other children, but I was happy. I was particularly happy. I just lived very alone. It happened that I didn’t meet anyone for weeks on end with whom I could exchange a word. Over time, I almost forgot to talk. I grew up like that, among sheep, and when I reached a certain age, I didn’t have a girl to kiss. One cursed day, someone saw me riding a colt. I was ashamed, but it was too late, the bastard had filmed me at the most inopportune moments. But I swear: it only happened once, just when he happened to be a man.
Out of annoyance, I left the flock in God’s pay and left while I could see. Stubborn as I was, I didn’t refuse any work. I worked as hard as ten. Gradually, the fruits began to show. I opened my own business, then more businesses, and after twenty years I became the mayor of this great city.
Poolo fell silent and looked bitterly into the distance. When Finch thought he’d never get the rest of the story out of him, the saddest man in the world continued:
– See those ships out there? That’s a small part of my merchant fleet. With it I feed thousands of sailors and their families. Finally, Poolo twisted on the rock towards the big city. What about that district of buildings do you see? It’s the social housing where sixty thousand citizens live, who until a few years ago had no hope of a heated apartment with light and running water. All those blocks have been built with my money, and people pay a more symbolic rent. What about that road hanging over the mountains? Until three years ago, the villages on the other side of the slope were cut off. Of course, I built the highway too. And you ask me why I’m the saddest man in the world? Well, no one thanks me for what I have done, no one envies me for the wealth I alone have amassed, no one mentions that I have brought the whole region out of the most abject poverty. Everyone remembers only the one mistake in my life and calls me only Poolo, the sheep lover.
Finch listened to him and left. As yet, his terrible weapon has not been put to use. But the secret service doesn’t sleep.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English