POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XX) – ALTCULTURE MAGAZINE●66●2/2023

POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XX)●ALTCULTURE MAGAZINE●66●2/2023
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

WELLBORN — **Sănătatea trebuie să fie o stare continuă**!

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

POOLOURI adică Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrîngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…

CARTEA A ŞASEA

în care ne sunt povestite cu multă ştiinţă câteva remarcabile întâlniri ale domnului Gough cu oameni instruiţi de tot felul: medici, profesori şi alţii nu mai buni ca ei, precum şi felul cum s-au desfăşurat aceste întâlniri şi cum s-au sfârşit ele, fără a uita a fi notat în această carte şi modul în care oamenii înţelepţi au izbutit în cuvinte puţine să tragă învăţăminte preţioase de pe urma iscusinţei cu care au ştiut să se descurce Gough şi Finch în mijlocul unor oameni atât de învăţaţi.

Ce ne spun documentele vremii?

“Doctorii sunt de două feluri: medici şi de alte profesii. La fel şi profesorii.
Rămâne să alegi, la timpul oportun, cărei categorii să i te adresezi când te doare capul.”
(Gough – “Cugetări şi impresii”, vol. II, p. 9,
ediţie nedatată şi prescurtată)

ALTCULTURE MAGAZINE●66●2/2023●POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XX)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Pulsul

“Arta medicinii e vastă, în timp ce viaţa e scurtă.” – Hippocrat, Aphor., 1.

– Desigur, a spus doctorul, situaţia nu e chiar atât de gravă.
Gough era întins pe pat, cu mâinile pe lângă corp şi cu faţa lividă.
– A pierdut sânge mult, a spus şi sora.
Bolnavul tresărea, din când în când, cu putere, apoi revenea la liniştea sa.
– Lucruri de felul acesta se întâmplă des, a mai spus doctorul.
Iar sora îi şopti soţiei bolnavului, în timp ce o conducea afară din cameră:
– Nu vă faceţi griji! Domnul doctor se va strădui, atât cât va fi omeneşte posibil. E un medic deosebit de capabil. De altfel, şi faptul că e atât de solicitat…
Vocea i se pierdu pe coridor, în timp ce Gough a rămas întins pe patul său.
Bolnavul din stânga îşi întrebă vecinul:
– Crezi că ne aude?
– Nu cred. Ai văzut ce femeie frumoasă e soţia lui?
Doctorul îşi vârî capul pe uşă:
– Şi-a revenit?
Bolnavul din stânga se sculă din pat şi veni foarte aproape de Gough. Vru să-l atingă, dar se opri şi-şi retrase mâna. Medicul intră în salon să se conving personal.
– Mda, făcu apoi.
Cearceaful era leoarcă de sudoare şi respiraţia era întretăiată de scurte horcăituri.
Vecinul lui Gough se uită lung la medic şi se culcă la loc, tocmai când veni şi sora înapoi.
– N-aţi văzut poşeta doamnei? A uitat-o aici.
Medicul, însă, era atent la cele câteva picături întunecate care începură să se prelingă din gura lui Gough.
– Cred că ar fi mai bine să laşi acum poşeta… Cheam-o înapoi pe doamna!
Sora ieşi în fugă din salon şi Gough auzi ţăcăniturile regulate ale tocurilor ei pe coridor. “Să nu confunde medicul zgomotele astea cu pulsul meu. Dar oare…” Şi, în timp ce paşii se auzeau tot mai slabi, mâna medicului se încordă tot mai tare pe încheietura lui Gough. Apoi se auzi din nou ţăcănitul tocurilor pe coridor şi faţa doctorului se destinse. Paşii deveniră tot mai puternici, inima lui Gough se zbătea nebuneşte, iar medicul zâmbi. Când intrară cele două femei, medicul vru să le spună ceva, dar ele se opriră şi pulsul încetă din nou sub degetele ce-l căutau. După o tăcere de câteva clipe, Gough îl auzi pe doctor şoptind:
– A murit.
Gough gândi: “Dacă ele ar porni din nou, poate că mi-ar reveni pulsul. Încă nu s-au produs degenerări. Dacă ar porni din nou…”
Însă ceilalţi ascultau acum explicaţiile savante ale medicului.

Vaccinatorul

“(Medicii) învaţă cu riscul nostru şi experienţele pe care le fac costă vieţi.” – Plinius – Nat.

Dacă în ziua aceea ar fi călătorit cu trenul, Gough ar fi avut, desigur, următorul dialog:
– Am nevoie urgentă de un voluntar, ar fi spus el cu o voce în care s-a fi citit, cu siguranţă, bucuria unui mare sacrificiu de sine.
Oamenii, în mod cu totul firesc, s-ar fi uitat miraţi unii la alţii:
– Ce fel de voluntar?
– Du-te, domnule, şi caută-ţi voluntarii la clasa a doua!
– Ştiţi, eu sunt vaccinator, ar fi lămurit situaţia Gough. Şi, după câteva clipe cât ar fi urmărit, fără să-şi poată ascunde satisfacţia, efectul spuselor sale, ar fi continuat: Ştiţi, anul acesta nu am avut nici o epidemie şi nu pot să-mi fac norma. Eu mă aflu în perioada de practică. Joi am examenul de vaccinator principal.
La asta, bineînţeles, toată lumea ar fi sărit plină de admiraţie în picioare, i-ar fi strâns mâna, o bătrână l-ar fi sărutat pe frunte, iar o doamnă i-ar fi căutat cu insistenţă inelarul mâinii stângi spre a vedea dacă viitorul vaccinator principal e liber, ignorând cu desăvîrşire că fiica ei, căreia Gough părea să-i fie hărăzit, era cam cu o jumătate de metru mai înaltă decât ipoteticul candidat.
– Acum, să vedeţi, şi-ar fi continuat Gough explicaţiile, dacă nu duc o dovadă că am vaccinat zilnic patru persoane, n-am dreptul să mă prezint la concurs.
– Ah! E concurs?! ar face dezamăgită lumea din jur, iar controlorul de bilete l-ar privi cu o asprime foarte rău disimulată.
– Dar voi fi singurul candidat.
În continuare, s-ar fi pus problema cine să se prezinte drept voluntar. (Ar fi fost admişi doar cetăţeni majori, absolvenţi a cel puţin şase clase primare sau studii complete echivalente. Acest lucru ar fi făcut situaţia jenantă pentru mai mulţi călători, mai ales că ne-am fi aflat într-un compartiment de clasa I.)
– Şi eu am cunoscut, pe vremuri, un domn vaccinator, şi-ar fi adus cineva aminte – fără a-şi dezvălui identitatea şi competenţa în materie –, dar dânsul era mai înalt decât dânsul.
– Mde…, ar spune altcineva, neîncrezător.
– Ei, ar întreba Gough, pregătindu-şi instrumentele.
Aici s-ar fi deschis două posibilităţi: fie că trenul tocmai ar fi intrat într-un tunel (şi atunci, desigur că nu s-ar mai fi putut face nimic, în vagon intrând majestuoase, ca un giulgiu colectiv, tenebrele întunericului), fie că ar fi mers mai departe sub soarele arzător şi n-ar fi fost nici vorbă de vreun tunel.
– Ei? Ei?
Un tânăr pistruiat ar fi propus drept voluntar pe un individ înalt şi cu o servietă atât de frumoasă, încât n-ar fi existat ca stăpânul ei să nu fi avut studiile corespunzătoare. O altă propunere nu s-ar mai fi făcut, toată lumea găsindu-l foarte potrivit pe domnul înalt şi cu o servietă atât de frumoasă.
După felicitările de rigoare şi în timp ce Gough şi-ar fi terminat pregătirile, ar fi ieşit la iveală surpriza cea mai neaşteptată.
Dar, din păcate, în ziua aceea Gough n-a călătorit cu trenul, fiind prea prins de treburile legate de viitoarea lui carieră. De altfel, intenţiona să se şi însoare. Cu mama celei a cărei fiică i-ar fi fost hărăzită în tren.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

SIXTH BOOK

in which we are told with much knowledge of some remarkable encounters of Mr. Gough with learned men of all kinds: doctors, professors, and others no better than themselves, and how these encounters took place and how they ended, without forgetting to note in this book also how wise men managed in few words to draw precious lessons from the skill with which Gough and Finch knew how to manage in the midst of such learned men.

What do the documents of the time tell us?

„Doctors are of two kinds: physicians and other professions. So are teachers.
It remains to choose, in due course,
which category to turn to when your head aches.”
(Gough – ” Thoughts and Impressions „, vol. II, p. 9, undated and abridged edition).

The PULSE

„The art of medicine is vast, while life is short.” – Hippocrates, Aphor., 1.

– Of course, said the doctor, the situation is not so bad.
Gough was lying on the bed, his hands by his side and his face livid.
– He’s lost a lot of blood, the nurse said.
The sick man winced, occasionally, vigorously, then returned to his stillness.
– Things like that happen often, the doctor said.
And the nurse whispered to the sick man’s wife as she led her out of the room:
– Don’t worry! The doctor will do his best, as far as humanly possible. He is a very capable doctor. Besides, the fact that he’s in such demand…
His voice trailed off down the corridor as Gough lay back on his bed.
The sick man on the left asked his neighbour:
– Do you think he can hear us?
– I don’t think so. Have you seen what a beautiful woman his wife is?
The doctor stuck his head in the door:
– Is she all right?
The sick man on the left gets out of bed and comes very close to Gough. He wanted to touch him, but stopped and withdrew his hand. The doctor enters the ward to see for himself.
– Yeah, he did.
The sheet was dripping with sweat and his breathing was punctuated by short gasps.
Gough’s neighbor took a long look at the doctor and lay back down just as the nurse came back.
– Didn’t you see the lady’s purse? She left it here.
The doctor, however, was paying attention to the few dark droplets that began to trickle from Gough’s mouth.
– I think you’d better leave the purse now… Call the lady back!
Nurse hurried out of the drawing room and Gough heard the regular clicks of her heels in the corridor. „Don’t let the doctor mistake these noises for my pulse. But, I wonder…” And as the footsteps grew fainter, the doctor’s hand tightened on Gough’s wrist. Then the clicking of heels in the corridor was heard again, and the doctor’s face relaxed. The footsteps grew louder, Gough’s heart was racing wildly, and the doctor smiled. When the two women entered, the doctor wanted to say something, but they stopped and the pulse stopped again under his searching fingers. After a few moments of silence, Gough heard the doctor whisper:
– He’s dead.
Gough thought, If they’d only start up again, maybe my pulse would come back. No degeneration yet. If only they’d start up again.”
But the others were now listening to the doctor’s learned explanations.

The Vaccinator

„(Doctors) learn at our peril and the experiences they make cost lives.” – Plinius – Nat.

Had he been travelling by train that day, Gough would, of course, have had the following dialogue:
– I urgently need a volunteer, he would have said in a voice in which one could surely read the joy of great self-sacrifice.
People, quite naturally, would have looked at each other in wonder:
– What kind of volunteer?
– Go, mister, and look for your second-grade volunteers!
– You know, I’m a vaccinator, Gough would have clarified the situation. And, after a few moments while he watched, unable to hide his satisfaction, the effect of his words, he would continue: You know, we haven’t had an epidemic this year and I can’t do my quota. I’m in my training period. On Thursday I have my main vaccinator exam.
At this, of course, everyone would have jumped to their feet in admiration, shaken his hand, an old lady would have kissed him on the forehead, and a lady would have searched insistently for the ring finger of his left hand to see if the future senior vaccinator was free, completely ignoring the fact that her daughter, to whom Gough seemed destined, was about half a metre taller than the hypothetical candidate.
– Now, you see, Gough continued his explanation, if I don’t carry proof that I vaccinated four people every day, I’m not allowed to enter the contest.
”Ah! It’s a competition!” would be the disappointed look on the faces of the people around him, and the ticket inspector would look at him with ill-concealed asperity.
– But I will be the only candidate.
Next, there would be the question of who would volunteer. (Only adult citizens, graduates of at least six primary classes or equivalent full education, would be admitted. This would have made the situation awkward for more travellers, especially as we would have been in a first class compartment.)
– I, too, once knew a gentleman vaccinator, one would have remembered – without revealing his identity and competence in the matter – but he was taller than that.
– Mmm…, someone else would say, incredulously.
– Well, Gough would ask, readying his instruments.
Two possibilities would open up here: either the train had just gone into a tunnel (and then, of course, nothing could be done, as the darkness of the dark entered the carriage majestically, like a collective shroud), or it would go on under the blazing sun and there would be no talk of a tunnel.
– Well? Hey?
A freckled young man would have volunteered a tall fellow with a briefcase so handsome that there was no way her master wouldn’t have had the proper education. Another proposal would not have been made, everyone finding the tall gentleman with such a handsome briefcase very suitable.
After the congratulations, and while Gough was finishing his preparations, the most unexpected surprise would emerge.
But alas, Gough didn’t travel by train that day, being too caught up in the business of his future career. In fact, he was planning to get married. To the mother of the daughter he’d been given on the train.