ALTCULTURE MAGAZINE●65●1/2023●TURNUL – O nouă carte în curs de apariție (II)
De NICHOLAS JORDAN
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
IN MEMORIAM: Cu toate că grupul de vechi prieteni discută îndelung manuscrisul, taifasul lor rămâne în coadă de pește
Pentru un grup cu rădăcini vechi și, posibil, deja sterpe, discuția noastră era previzibilă. Adunați de câteva ore la mine pe terasă să-mi discute ultima operă, nimic special, o simplă povestire de copii, chit că una hibridă, interlocutorii mei erau prea vehemenți din plecare, iar cel puțin unul dintre ei juca cu siguranță la două capete. Se convinseseră pesemne că am căzut iarăși în ghearele unei depresii de mari proporții și acum încercau să m-ajute. Bănuiam că se adunaseră deja pe la spatele meu pentru o intervenție, ca la emisiunile recente de tip realitate TV tratând degringolada drogaților.
Numerele pe care le-nșiruiam în neștire la-nceput îi stârniseră repede, puteam să văd și singur. Citisem undeva că cei mai studioși învățăcei ai Kabbalei își pierd cu regularitate mințile pentru că studiul este atât de dificil. Există destule exemple istorice începând din Biblie, dar eu adăugasem și exemple recente, statistici, orice, fără s-ajung la o concluzie definitivă. Dădusem în schimb peste Kabbaliști de profesie, care explicau celor ce încearcă să studieze de capul lor, gen “Kabbala Fără Profesor,” sau alte sisteme similare, că riscul lor de a înnebuni complet era o certitudine. Levitația de cursă lungă, un concept pe care de-abia-l descoperisem, mi se părea singură suficientă să scrântească pe-oricine. Fiecare literă a alfabetului este asociată cu un număr și numărul combinațiilor tinde spre infinit.
Nu-i de mirare atunci că studenții care nu făceau altceva toată ziua decât să studieze Kabbala aveau probleme. Sănătatea lor, fizică și mentală, o lua la vale. Pornind de la prima literă, alef, aleasă mai mult pentru că tot o știa toată lumea, se simțeau bine la început și-i dădeau lipa-lipa înainte, cărați de endorfine, ca maratoniștii, doar ca să descopere că nu se mai pot opri. Ca să se îmbolnăvească cineva cu-adevărat însă, oricine, dar oricine, trebuia întâi să înceapă să studieze nemilos, zi și noapte Kabbala, iar eu nici pe departe nu ajunsesem acolo.
La primirea Premiului Literar al Ierusalimului chiar pentru El Aleph, însuși Jorge Luis Borges, un expert recunoscut al subiectului, a recunoscut spășit că o studiase numai din surse secundare, citându-i pe Waite, Franck, și Serouya, până și Encyclopedia Britannica. Orbise deja la acea dată, nimeni nu neagă, dar nu orbise din cauza Kabbalei. În cazul său, era vorba de o boală congenitală, același lucru i se întâmplase și tatălui său.
De NICHOLAS JORDAN
Dacă-mi ascultam prietenii, sănătatea mea mentală fusese deja compromisă, deși nici eu nu citisem vreodată altceva decât generalități despre Kabbala, niciodată nimic direct din Kabbala. În definitiv, mai trecusem prin aceeași situație cu rândunelele-de-turn: știam ceva despre ele, dar de dinafară, de departe, nu fusesem niciodată atât de aproape de ele încât să le pot atinge.
Știam, ca de obicei, ceva superficial, un cuvânt pe care-l auzisem pe mama rostindu-l despre mine la vârsta de cinci ani, „Citește deja, și mi s-a spus din mai multe surse să am mare grijă cu el ca nu cumva să ajungă superficial.” Nu cred că și-a dat vreodată seama, dar cuvintele ei m-au obsedat după aceea ani în șir.
Știam, OK, superficial, că valoarea numerică a cuvântului Kabbala în sine este 137, Înțelepciunea e 73, Profeția, 64 și, desigur, aș fi putut, de exemplu, să le adun pe ultimele două în gând să văd ce mi se întâmplă, dar ce grabă aveam? Kabbala are 613 porunci, nu 10, și, ca la internet, oferă acces nelimitat să te plimbi printr-o grădină figurativă de rodii, totul bazat pe un vers din Cântarea Cântărilor.
Concluzia părea totuși la mintea cocoșului: suntem conduși de numere, anumite numere reprezintă binele, altele reprezintă răul, și totul trebuie ținut în cel mai mare secret, alternativa fiind aproape fără greș nebunia.
Până în clipa aceea, afară de faptul că trebuia să mă feresc constant de vreo cacofonie, în mintea mea, Kabbala nu-mi făcuse încă nici un rău. Doar că, nu m-am putut stăpâni și am căutat pe iPad valoarea numerică a rândunelelor-de-turn. A durat ceva, dar am găsit-o. Este 378.
Am crezut prostește că valoarea mai ridicată are vreo legătură cu numărul mare al literelor din nume, pân-am realizat că în ebraica veche numele are doar patru litere: suus. Nu eram foarte sigur, dar, atât timp cât exista o șansă relativ verificată să mă țicnesc de tot, nu plănuiam să investighez mai departe Kabbala. Așa că m-am lăsat păgubaș.
Era curios, mi se părea demn de investigat, de ce în atâtea limbi străvechi numele rândunelelor-de-turn reprezintă ustensile, fiecare cu o istorie străveche: în engleza lui Chaucer, ancora; în ebraică, potcoava; în franceza meridională, secera; asta fără a lua în considerație bumerangul prințesei, cronologic mai vechi ca oricare dintre ele, bumerangul având o istorie arheologică de zece mii de ani confirmați. În mai multe țări africane, numele pre-Islamic al rândunelelor-de-turn era în mod curios, pasărea semilunii, desigur un alt indiciu, la ce, încă nu-mi era clar.
Nu-mi plăcea deloc direcția în care-mi mergea mintea, mai ales cu atâta lume de față.
După ce oaspeții mei au terminat cafelele, m-am dus la bucătărie cu ceștile goale ca să le mai pregătesc un rând. Stând jos, am văzut lângă cafetieră flaconul cu pilulele anti-depresive și am decis să mai iau una, măcar să fiu sigur că voi face față discuției dure care mă aștepta la întoarcerea pe terasă, căci, în mod clar, mai urma.
Nu aveam un plan anume. Până una-alta, așteptam să se termine șuierăturile cafetierei, când am început să citesc mecanic instrucțiunile de folosire ale anti-depresivului – hârtiuța cu instrucțiuni zăcea despăturită pe masă. Părea puțin cam zdrențuită de atâta împăturit și despăturit. Știam că le mai citisem totuși de două-trei ori înainte, dar nu reținusem mare scofală. Să citesc? Să nu mai citesc?
Pe măsură ce citeam, și mă pornisem s-o fac cu glas tare ca să fiu sigur că nu voi sări vreun amănunt important, ceva nu-mi suna cum trebuie, deși nu-mi dădeam exact seama ce. Părea că, doar cu o săptămână înainte, sunase mai limpede.
„Se teme că lucrurile din casă nu sunt la locul lor sau sunt plasate într-o poziție greșită; se teme că va striga obscenități în situații nepotrivite; se teme să nu-și rănească copilul; se teme că suntem conduși cu toții de numere, unele numere reprezentând binele, altele, răul; se teme de pierderea podoabei capilare, urmare a tendinței incontrolabile de a se trage de păr; se teme că va da foc la ceva prețios; se teme c-a uitat să încuie ușa de la garaj la plecare și se întoarce din drum să verifice.”
Am realizat că niciunul dintre simptome nu mi se potrivea acum, chiar dacă, și nu eram sigur, mi se potrivise vreodată. Iar eu, în anticipație, tocmai luasem o doză dublă de anti-depresive. Ba chiar mă gândisem să o iau și pe-a treia la un moment dat, fără să mă gândesc vreo clipă că poate era exact invers și ce făceam eu era foarte posibil cu totul contra-indicat.
„N-ai decât să-ți urmărești și tu, punct cu punct, toate pălăvrăgelile,” i-am spus iritat hârtiuței. „Orice-mi cade din mână, rămâne pe podea până a doua zi, și nu poți să pretinzi că nu știi despre ce vorbesc pentru că ți s-a întâmplat chiar ție. Nu strig obscenități. Nu le-aș striga nici în situații potrivite. Vezi tu vreun copil prin casă? Mă joc cu numerele, Dumnezeu știe că mă tot joc, dar în niciun caz nu mi-e teamă de ele. Hai să fim serioși cu părul, după chimio nu mi-a rămas un fir. Chiar și înainte eram ras în cap. Iar cu ușa de la garaj nu-mi bat deloc capul, pentru că nu mai există demult vreo mașină de încuiat înăuntru. Ești mulțumită acum?”
M-am gândit să-i spun „Arză-te-ar focul,” dar, într-adevăr, n-am stofă pentru obscenități, nici măcar pentru varianta „Arde-te-ar focul,” căci nici asta nu sunt, piroman. Dac-aș fi fost, cu siguranță că unul dintre prietenii de față ar fi observat și m-ar fi informat mai demult, că doar nimic nu le scapă.
Am început încet-încet să pricep că, în Kabbala, tema zilei este că suntem conduși de numere, bune, rele, cum or fi. În simptome, tot ce-au ele nevoie de la mine, este să mă tem, punct. Marea lor problemă cu mine era că mie, pur și simplu, nu-mi mai păsa. Îmi era cât se poate de clar că nu aveam nevoie de nici o Kabbala, la fel cum și nici de anti-depresive nu mai aveam.
Eram vindecat.
Tot ce rămânea de făcut era să le împărtășesc prietenilor mei vestea cea bună și să le explic că nu mai era cazul să-și mai facă atâtea griji din cauza mea. Iar dacă tot le mai făceam o cafea, aveam de gând să le trântesc fiecăruia două-trei anti-depresive de ceașcă, prea erau nervoși și gata să decoleze. Mai bine trei-patru de ceașcă, am decis, doar îmi rămăseseră destule.
„Înțeleg tot ce-mi spuneți, probabil că o mare parte este adevărat, dar hai să ne înțelegem totuși, mai pot încă să scriu 10 pagini, chiar 20, de bună calitate, pot s-o fac și-n somn,” am anunțat imediat ce am ajuns înapoi pe terasă.
„Poate că nu scriu cum ați scrie voi, nu sunt în stare, recunosc, și am să vă explic și de ce. Nu are nici o importanță ce profesie ar avea oricare dintre voi, pentru că, în felul său, fiecare face exact același lucru.
„Urmăriți-mă cu atenție, ” am zis și-am văzut că asta și făceau: mă priveau cu ochii holbați, semn că nu le stătea mintea la altceva.
„Fiecare dintre voi își ia note la serviciu, în care așterne cu sârguință tot ce-i spun alții în decursul zilei și apoi le pritocește și le pritocește până ce din toate i se lichefiază cu vremea într-o oală‒ceva; ceva așa, ca o piftie.
„Eu iau note direct la mine în cap, unde selectez frânturile cele mai importante din ce mi-au răspuns ceilalți de-a lungul anilor și apoi le las să se aștearnă lin pe creier până le tipăresc pe toate pe o coală de hârtie.”
În trei secunde, iarăși vorbeam cu toții deodată.
„Tocmai asta era problema, spuneau ei. Nu numai aroganța pe care o toleraseră de ani de zile, dar ce era de făcut cu frânturile? Frânturile mele erau fără noimă și nu se potriveau.
„Chiar dacă le-aș fi numerotat în ordine cronologică de la cap la coadă, tot nu ar fi ajutat. Și nici mașinile de la Chronognostic Research nu m-ar fi ajutat cu ceva.”
„Pentru că tot veni vorba, de ce nu încercam eu și pe-alea de la Chromognostic Research, le tot schimbam numele una cu alta, ce să mai vorbim de calendarul islamic unde schimbasem anul degeaba, doar pentru că așa mi-a venit, se vedea de la o poștă!”
„Chromo-Chrono ăia, cine mai sunt și ei, chiar te plătesc să le faci reclamă scrisă, ca la cinema? Că altfel, ce rost are?”
„He, he. Nici nu există, corect?”
„Și-aici ce mai vrei să spui?” mi-a arătat acuzator cu degetul economistul una dintre paginile de corectură, lăsate de mine pe masă doar ca să așez ceștile de cafea pe ele. „Chromagnon Research 1500, noul nostru detector! Cu kitul CR, fiecare dintre noi își va cunoaște în profunzime patrimoniul genetic, și nu doar până la câteva zeci de generații în urmă ca până acum, ci până la zeci de mii de ani în urmă, până la ultima frânturică de cromozom: cât exact provine de la strămoșii Cro Magnon și cât de la cei Neanderthalieni.’ Nu vezi că ești obsedat de frânturi și frânturici?”
N-am avut încotro și a trebuit să explic tuturor despre Chronognostic Research.
„Este o Fundație. CR constă din patru profesori pensionari care trăiesc în Arizona. Oamenii sunt pasionați, dar sunt lefteri, nu ca voi, și nici nu au habar că eu exist pe lume.”
„Și nu i-ai întâlnit?”
„Nu. Am citit într-o zi buletinul lor de informații și ce misiune și-au propus: călătorii semi-imaginare în timp pentru a investiga episoade ale istoriei inadecvat descrise or complet necunoscute, folosind cele mai felurite unelte și discipline de vârf ca lopețile, georadarele și dendrocronologia. M-au inspirat, asta e realitatea. S-au ocupat și de excavările de la Narraganset. Ia să mă inspirați și voi cu ceva de genul ăsta. Voi scrie o întreagă carte, nu doar o scurtă povestire despre un turn nenorocit.”
„Mda, însă până ajungi la carte, rezolvă paginile astea, mai toate trebuie lucrate.”
„Turnul tău nenorocit este, de fapt, o închisoare. De ce nu-i spui pe nume?”
„Pagini lucrate? Mai întâi trebuie refăcute, apoi editate. Și după aia, iar editate, înțelegi?”
„Întreaga chestie este cu mult prea lungă. Douăjde pagini. Atât.”
„Am editat, nu se vede?” am zis. „Ce, apare vreun Cro Magnon undeva? Poate pe-o ciornă, așa, un drum lăturalnic, cum erau și Neanderthalii. Au pornit cu noi la drum într-o veselie și, undeva, au luat-o la stânga și s-au împotmolit.”
„Ce înseamnă acest amănunt? Au luat-o la stânga?”
„Ce contează?” i-am întrerupt. „Poftim, au luat-o la dreapta.”
„Nu vezi că nici acum nu ești capabil să decizi încotro o iei?”
De NICHOLAS JORDAN
Discuția continuase, deși nu prea productivă, căci schimbul de idei încetase. Obosisem cu toții, dar nu ne-am îndurat să ne oprim și anevoiosul dialog între surzi a mers înainte.
Le-am spus că nu înțelegeau nimic. Că refuzau să înțeleagă pentru că pierduseră orice legătură cu viața, cu realitatea, cu universul în sine. Ca să nu mai vorbim de Dumnezeu. Dumnezeu adevărat, nu al lor. Iar fetița mea, când se va întoarce de la școală, va citi povestea și va înțelege totul pe loc. Copiii știu.
Mi-au spus că, fără supărare, nimeni pe lume nu putea să înțeleagă pe loc un sfert, ce sfert, o zecime, darmite totul, pentru că povestirea nu era coerent scrisă și, încă o dată, era prea ambiguă. Că fetița nu avea cum să se întoarcă de la școală și că au trecut deja doi ani de zile de la accidentul în munți.
Am zis că nu înțeleg ce are una cu alta, sunt de acord că povestirea poate fi mediocră, mai e de lucrat la ea, sunt de acord și că mi-am pierdut mâna la scris, dacă tot n-am mai făcut-o de atâta vreme cât spun ei că a trecut, dar nimic din ce am scris nu este, măcar o iotă, ambiguu.
Este ambiguu, au zis. De dragul unei conversații civilizate au tot încercat să înțeleagă, dar nici unul dintre ei, nici unul, nu putuse în ruptul capului să dibuie alesul, adevăratul personaj principal, așa că nici nu mai conta care din două ar fi fost, prințesa ori ciulinul. Prințesa, ori personajul ei, nu-i important care, ocupă fizic mai mult spațiu per pagină și folosește ticurile mele verbale, căci doar ea este cea care vorbește întruna și ciulinul aproape deloc. Totuși, în ochii lor, ciulinul continua să mențină un mic avantaj, pentru că, în definitiv, viața mea fusese, până la un punct, la fel de peripatetică ca și a lui, pentru ca în cele din urmă să ajungă la punctul unde eu, și vedeam și eu paralela, nu-i așa, eram la fel de priponit ca și el.
Am servit ultimul rând de cafele. Nu știam cum reușisem, dar, spre mirarea și satisfacția mea, reușisem să produc pe-al cincilea într-un moment când cămara ajunsese absolut goală. Nici măcar anti-depresante nu mai aveam. În spiritul echității, după ce distribuisem porția lor pisată, adăugasem ultimele trei pastile rămase chiar mie în cafea și speram că se dizolvaseră deja.
Am mulțumit pentru a nu știu câta oară în ziua aceea prietenilor mei pentru comentariile lor erudite, evidențiind vocabularul variat și plin de culoare pe care-l folosiseră. Observasem cu interes crescând că recurgeau la limbajul ales doar când se refereau la persoana mea, niciodată la altcineva, începând cu peripatetic și terminând cu priponit și, da, de fiecare dată, mă simțisem nespus de măgulit de alegerea lor lingvistică.
După ce terminasem lăudându-le vocabularul, aruncasem o privire fugară în jurul mesei și observasem cât de ciudat se uitau toți la mine. Le mulțumisem, e drept, dar poate că, în mintea lor, nu o făcusem cu destulă căldură.
Din nou, numai și numai datorită lor, am adăugat răspicat, adunasem astăzi destul material să încep o nouă carte, una cum nu mai scrisesem vreodată, una deosebită, despre un individ cu șase personalități și care vorbește singur.
„De-acum încolo,” am concluzionat, „chiar că nu mai am nevoie de voi, de niciunul dintre voi.”
Nu răspunsese niciunul și mă mai relaxasem puțin.
Până una-alta, nu descoperiseră alesul, nici măcar, dacă veni vorba, aleful și tot ce simboliza. Nimeni nu ridicase un deget acuzator către ceruri, întrebându-se trist cum Dumnezeu nu reușise el să dibuie toată povestea. Nu se putea știi niciodată cu ei: dibuielile lor, de-un fel sau altul, cu alef sau fără alef erau bine direcționate.
„Și Prințesa și Ciulinul?” au întrebat, după lungi consultări și evidentă nesiguranță în cele din urmă, cu un ton care, sincer, mi s-a părut totuși cam prea disprețuitor. În definitiv, oricare dintre ei mai putea încă să nimerească răspunsul, atunci când mă așteptam mai puțin.
Le-am spus că sunt idioți. N-au reacționat bine.
„Da, da, mare brânză.”
„Ce surpriză, dacă nu ne-ai mai fi spus-o și altădată. Ba bine că nu.”
„De unde până unde idioți? Idiot ești tu.”
Doar unul singur tăcuse, cel care mi se păruse mai posac toată ziua. Poate chiar el îmi adusese pe furiș hârtiuța cu simulacrul ei de laude atunci când dormeam, dar n-aveam cum să știu și, în acea clipă, nu mai conta cine-o adusese.
Eu, și nu vreunul dintre ei, ieșisem brusc din întuneric în plină lumină.
Fără grabă, i-am măsurat rând pe rând pe fiecare cu milă și le-am zâmbit triumfător. Știam că odată cu lumina diafană care mă învăluise pe dinăuntru ca un jar strălucitor, dar răcoros, chiar rece, îmi sticleau ca stelele chiar și ochii.
Ceva se întâmplase cu mine, cu siguranță, pentru că m-au întrebat în cor:
„Ai tu răspunsul?”
„Cum să nu?! Eroul povestirii mele este Turnul.”
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
