POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XVIII) – ALTCULTURE MAGAZINE●64●12/2022

ALTCULTURE MAGAZINE●64●12/2022●POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XVIII)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

POOLOURI adică Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrîngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…

CARTEA A PATRA

în care se dovedeşte încă o dată că dragostea este un lucru mare, arătându-se în acelaşi timp şi primejdiile ei de netrecut cu vederea, precum şi învăţămintele ce trebuie trase din aceste împrejurări, aşa cum bine au făcut şi înţelepţii lumii de ieri, de alaltăieri şi dintotdeauna, atunci când au formulat, pe baza pildelor lui Gough, subtilele lor cugetări

Ce ne spun documentele vremii?

“Gough o sărută cu o nespusă duioşie pe Poyy pe frunte.”

(Afirmaţia revine de opt ori în “Amintirile sentimentale ale domnului Gough”, apărute la Baga în ediţie postumă, nedatată.)

Soţia iubitoare

“Cum e soţia, aşa-i şi gospodăria.” – (Cänakya 90; Böhtlingk, Ind. Spr., 4088.)

Alături de pânza cu “Nevasta frumoasă/ Face mâncarea gustoasă” s-a întâmplat o dramă matrimonială. Gough, bărbatul de pe cealaltă pânză, cea cu “Eu cu drag i-am gătit/ Soţului meu iubit”, nu punea la îndoială sentimentele soţiei sale, dar fu cuprins de disperare când, timp de ani de zile, era obligat să mănânce supa tot sleită – e drept, plină de dragoste –, friptura tot arsă – e drept, cu garnitură de amor înfocat – şi prăjitura tot cu aluat crud şi iubire sinceră. Azi aşa, mâine aşa, până ce bietul om s-a săturat şi a părăsit pânza de pe peretele bucătăriei. Spre surprinderea sa, soţia lui continua să-i gătească, bineînţeles tot cu drag, cu toate că el o lăsase de câteva zile bune. Atunci şi-a dat seama că avertismentul pe care a vrut să i-l dea nevestei era fără conţinut, deoarece ea nu pe el îl iubea, ci doar sentimentul de a-i găti cuiva cu drag. Asta îl enervă cumplit. În felul lui, era de înţeles: ce soţ ar putea privi cu nepăsare amănuntul că nu este indispensabil în căminul său?
Aşa că şi omului nostru îi trebui o vreme până să se poată decide cu sânge rece ce să facă şi cum să dreagă. Hotărî să revină pe pânză, pe pânza conjugală, dându-şi seama că, de fapt, soţia care “cu drag i-a gătit” era indiferentă la soarta “soţului ei iubit” şi că singurul pedepsit era el, rămas fără de adăpost şi expus pierzaniei.
Doar că, între timp, stăpâna bucătăriei observă că una dintre pânzele de pe perete s-a deşirat într-un mod îngrozitor. Aşa că o luă de acolo, o examină cu luare-aminte şi cusu un alt soţ iubit pentru nevasta care găteşte cu drag (însă, din păcate, atât de lipsit de gust). Noul soţ, pe numele său Finch, deşi stăpâna bucătăriei nu ştia amănuntul respectiv, avea o frunte proeminentă, maxilare puternice şi un gât neverosimil de subţire. Dar era mai puţin pretenţios şi părea mulţumit de meniul servit de soţia lui (cu multă dragoste). Această soţie era înzestrată cu o fire fericită: deşi toată lumea ştia că a părăsit-o primul ei bărbat, ea nu lăsa să se observe nimic pe înfăţişarea ei, fiind în stare să-l primească la fel de proaspătă şi de voioasă şi pe cel de-al doilea.
Iar primul soţ… Vai de capul lui! Aproape complet deşirat, Gough a încercat zadarnic să-şi caute un nou cămin sau măcar un adăpost cât de cât salubru. A sfârşit pe făraş, măturat, într-o dimineaţă, de gospodina ce nici nu-l recunoscu. În schimb, Finch, al doilea soţ, deşi cu gâtul atât de neverosimil de subţire, a trăit fericit până la ruperea definitivă a pânzei.

Cabana

“Cei fără minte umblă după dorinţele (pentru lucrurile) din afară; de aceea cad în mrejele întinse ale Morţii.” – (Katha-Upanişad, 4., 2.)

Vijelia părea că se mai potoleşte. Dar Finch, rătăcit pe acel vârf de munte, simţea că numai o minune îl mai poate salva. Îi era tot mai greu să înainteze prin zăpada înaltă de un metru şi simţea tot mai nestăvilit imboldul de a se culca în marea aceea ca de puf, în care să doarmă, să doarmă…
Apoi văzu casa…
Între timp, Gough îşi blestema soarta. Îşi făcea bilanţul vieţii, însă lucrurile din jur îi captau atenţia şi, până la urmă, adună în socoteală doar bietele boarfe de lângă el. Locuia într-o casă situată la capătul lumii, singur ca un câine, printre obiecte urâte, caricaturi jalnice ale viselor sale. Pe întuneric, luminate doar de flăcările focului din sobă, lucrurile mai amăgeau într-o oarecare măsură, ajutate de imaginaţie şi dorinţă. Dar Gough ştia că splendidul scrin sculptat, pe care se minţea că-l are alături, nu este, la lumină, decât un nenorocit de bufet zgâriat, şchiop şi ca vai de el, un fel de simbol al ratării sale. Stătea aşa de cine ştie când, patul nu-l atrăgea, ar fi trebuit de prea multă vreme să schimbe aşternuturile, dar n-a făcut nici măcar atât.
Apoi bătu Finch la uşă. Fu o bătaie atât de uşoară, atât de istovită şi de rugătoare, încât Gough nu avu nici o clipă de ce să se teamă. Dimpotrivă, chiar se bucura la gândul că ar exista cineva apt să-i ucidă măcar pentru câteva ore singurătatea, apt să-l smulgă din gândurile sale dureroase. Fu chiar pe punctul de a deschide uşa, însă îşi aminti de mizeria din casă, de faptul că până şi feţele de pernă au rămas murdare. Îşi spuse că poate străinul o fi obosit şi va trebui să-l culce şi unde s-o facă în aşternutul neîmprospătat?
Aşa că reveni de la uşă şi se aşeză înapoi lângă foc. “Se vede, îşi zise el, se vede că pentru mine nu s-a creat decât singurătate” şi-şi blestemă în linişte viaţa ingrată, în care nici măcar o faţă de pernă nu s-a ivit vreodată curată în puţinele cazuri când ar fi avut nevoie de ea.
Peste un timp, auzi, din nou, loviturile în uşă, dar erau atât de slabe, încât Gough nu era convins dacă nu s-a înşelat şi prima oară: oare nu cumva dorinţa lui arzătoare de a nu fi singur i-a jucat vreo festă? Se sculă cu gândul de a merge să se convingă. Însă în uşă îşi spuse că o fi totuşi vreun drumeţ istovit care, odată intrat în casă, va dori să se culce. Iar aşternuturile sale, la fel ca toate lucrurile din casă…
Şi Gough se aşeză înapoi, abătut, lângă foc şi stătu aşa toată noaptea.
Dimineaţa găsi excursionistul degerat în faţa cabanei. Cu o nesfârşită milă, Gough îl răsuci pe Finch pe toate părţile şi când fu cu adevărat sigur că străinul e mort, deschise ospitalier uşa pentru a-l târî înăuntru în încăpere.

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

FOURTH  BOOK

which proves once more that love is a great thing, while showing at the same time its dangers which cannot be overlooked, and the lessons to be drawn from these circumstances, as the wise men of the world of yesterday, the day before, and always have done, when they have formulated, on the basis of Gough’s parables, their subtle sayings

What do the documents of the time tell us?

„Gough kisses Poyy on the forehead with an unspeakable dutifulness.”

(The statement recurs eight times in „Mr Gough’s Sentimental Memories, published by Baga in a posthumous, undated edition.)

The Loving Wife

„What can’t two people who agree achieve?” – (Somadeva, Kath., 5, 12.)

Alongside the canvas of „Beautiful wife/ Makes tasty food” came a marital drama. Gough, the man on the other canvas, the one with „I lovingly cooked/ For my beloved husband”, did not question his wife’s feelings, but was overcome with despair when, for years, he was forced to eat the soup still rancid – admittedly, full of love – the roast still burnt – admittedly, with the garnish of ardent love – and the cake still with raw dough and sincere love. Today like this, tomorrow like this, until the poor man got fed up and left the canvas on the kitchen wall. To his surprise, his wife continued to cook for him, still lovingly of course, even though he had left her for days. Then he realised that the warning he wanted to give his wife was meaningless, because she didn’t love him, only the feeling of cooking for someone with love. This annoyed him terribly. In his own way, it was understandable: what husband could regard with indifference the detail that he was not indispensable in his home?
So it would take our man a while, too, before he could decide in cold blood what to do and how to fix it. He decided to return to the canvas, the marital canvas, realizing that, in fact, the wife who „lovingly cooked for him” was indifferent to the fate of her „beloved husband” and that the only one punished was him, left homeless and exposed to perdition.
Only, in the meantime, the mistress of the kitchen notices that one of the canvases on the wall has come unstuck in a terrible way. So she takes it away, examines it thoughtfully, and sews another beloved husband for her loving (but sadly, so tasteless) cooking wife. The new husband, his name Finch, though the mistress of the kitchen did not know that detail, had a prominent forehead, strong jaws and an implausibly thin neck. But he was less fussy and seemed pleased with the menu his wife served (lovingly). This wife was gifted with a happy nature: although everyone knew that she had left her first husband, she let nothing show on her appearance, being able to welcome her second as fresh and cheerful.
And her first husband… Oh, dear! Almost completely deserted, Gough tried in vain to find a new home, or at least a half-healthy shelter. He ended up on the floor, swept away one morning by a housewife who didn’t even recognise him. In contrast, Finch, the second husband, though so improbably thin-necked, lived happily ever after, until the canvas finally broke.

The Hut

„The mindless walk after the desires (for things) without; therefore they fall into the snare of Death.” – (Katha-Upanishad, 4., 2.)

The blizzard seemed to be abating. But Finch, lost on that mountain top, felt that only a miracle could save him. He was finding it harder and harder to push on through the three-foot snow, and he felt the urge to lie down in that sea of fluff, to sleep, to sleep….
Then he saw the house…
Meanwhile, Gough cursed his fate. He was taking stock of his life, but the things around him caught his attention, and in the end he only added the poor little bushes beside him to the tally. He lived in a house at the end of the world, alone like a dog, among ugly objects, pitiful caricatures of his dreams. In the dark, lit only by the flames of the fire in the stove, things were still somewhat amusing, aided by imagination and desire. But Gough knew that the splendidly carved chest, which he had lied to himself that he had beside him, was, in the light, nothing but a scratched, rickety, and pitiful bloody buffet, a sort of symbol of his failure. He’d been sitting like this for who knows how long, the bed didn’t appeal to him, he should have changed the sheets too long ago, but he didn’t even do that.
Then Finch knocked on the door. It was a knock so soft, so exhausted and pleading, that Gough had nothing to fear for a moment. On the contrary, he was glad that there was someone who could kill his loneliness, at least for a few hours, who could tear him from his painful thoughts. He was just about to open the door, but he remembered the mess in the house, the fact that even the pillowcases were dirty. He thought to himself that perhaps the stranger might be tired and he would have to put him to bed, and where would he do it in the unwashed bedding?
So she returned from the door and sat back down by the fire. „I can see,” he said to himself, „I can see that nothing but loneliness has been created for me,” and he silently cursed his ungrateful life, in which not even a pillowcase ever appeared clean on the few occasions when he needed it.
In a while he heard, again, the knocking at the door, but it was so faint that Gough was not convinced whether he had not been wrong the first time: had not his burning desire not to be alone played him a trick? He got up with a mind to go and see for himself. But at the door he told himself that there must be some weary hiker who, once inside the house, would want to go to bed. And his sheets, like everything else in the house…
And Gough sat back dejectedly by the fire and stayed like that all night.
In the morning, he found the hiker frozen in front of the cabin. With endless pity, Gough turned Finch over on all sides, and when he was really sure the stranger was dead, he hospitably opened the door to drag him into the room.

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English