ALTCULTURE MAGAZINE●63●11/2022●Un an fără Claudiu Iordache. Despre viața lui, despre plecarea lui…

ALTCULTURE MAGAZINE ||| 63 ||| 11/2022 ||| Un an fără Claudiu Iordache. Despre viața lui, despre plecarea lui…
De Cristina Maria, Claudiu Cristian, Claudiu Alexandru Iordache

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

Când a trecut așa de repede timpul?
De când nu mai putem vorbi decât de la suflet la suflet?
Poate n-a trecut și e doar un vis urât.
Dar nu, că nu e doar visul meu…
Mai știu că tu, Claudiu Iordache, ai fost și vei fi mereu în sufletele noastre. Nimeni și nimic nu te poate scoate de-acolo!
Restul, e tăcere, o știi prea bine…
Nu ne mai rămâne decât să citim povestea ultimei tale plecări.

Eugen Matzota

În 22 noiembrie, acum un an, ne despărțeam de trupul lui pământean. Această zi de cumplită durere avea să fie și ziua în care sufletul lui ne-a vorbit pentru întâia dată după plecarea din trup, revelându-ne că nu există moarte și întărindu-ne credința că ne vom regăsi în lumea de dincolo, pentru a nu ne mai despărți niciodată!
Dar nici revelația, nici credința n-au putut alina suferința trăită în acest an, în fiecare clipă de absență a lui din viața noastră, suferința pierderii ființei lui pământene, a privirii pline de dragoste și a zâmbetului minunat cu care ne întâmpina în fiecare dimineață, a vocii atât de iubite și a îmbrățișării calde, a bunătății, blândeții, generozității vieții sale dedicate „ființelor celor mai dragi sufletului său”… Nici revelația, nici credința nu pot alina suferința pierderii a tot ceea ce am mai fi putut trăi împreună… Nici revelația, nici credința nu pot alina suferința pierderii a tot ceea ce el ar mai fi putut gândi, săvârși, crea, suferința de a nu mai putea afla nicicând câtă Arcadia mai exista ascunsă în sufletul lui, câtă Poesia ar fi trimis spre noi și spre lume dacă ar mai fi rămas pe pământ încă o vreme…
Și ar mai fi putut rămâne pe pământ, ar fi putut fi astăzi lângă noi, împreună cu noi, viu în trup, izvorâtor în creație, demn și curajos în faptă, așa cum a fost întreaga lui viață! Ar fi putut fi astăzi lângă noi dacă în noiembrie 2021 ar fi primit asistența medicală de care a avut nevoie și la care avea dreptul! Ar fi putut fi astăzi lângă noi dacă nu ar fi existat un protocol al distrugerii, un protocol al crimei, „protocolul lui arafat”, nelegal, neconstituțional, asemenea stărilor de “urgență” și de “alertă” care l-au instaurat și asemenea tuturor actelor emise de autoritățile prea-iubitoare de binele oamenilor în acești doi ani în care au distrus o lume, au schimbat destine, au curmat viața atâtor oameni buni! Un „protocol” care a ținut oamenii cu adevărat bolnavi la porțile spitalelor, un „protocol” care a refuzat asistența medicală celor aflați in nevoie, un „protocol” care a ucis în spitale oameni intrați pe picioarele lor și i-a scos în sac negru! Fără să fi existat vreodată temeiul legal pentru toate aceste „reguli”, interdicții, discriminări, condiționări, abuzuri, fără să fi existat vreodată (nu există nici astăzi!) dovada științifică a existenței acelui „ceva” care a făcut necesară „protejarea oamenilor” prin distrugerea lor!
Claudiu Iordache a fost una dintre victimele „protocolului lui arafat”, una dintre victimele dictaturii sanitare care a dus la distrugere Romania începând cu primăvara lui 2020! Celui care s-a ridicat împotriva dictaturii regimului ceaușescu în Decembrie 1989 in Timișoara i-a fost scurtată viața de către dictatura lui arafat și a tuturor celor care au condus România în ultimii doi ani și jumătate: președinte, prim-miniștri, miniștri, autorități centrale, autorități locale, sustinuți în acțiunile lor de media mainstream, de medici, de „influenceri”, de directori de instituții și firme, de oamenii obișnuiți care s-au isterizat că vor dictatură pentru a se simți în siguranță, de toți cei care, sub pretextul acțiunii pentru „salvarea de vieți” și pentru „binele public”, au contribuit la toată această distrugere, la toată această suferință, la uciderea atât de multor oameni!
Dacă protejarea și salvarea de vieți omenești ar fi fost într-adevăr misiunea autorităților care au condus și conduc România, un accident vascular cerebral ar fi trebuit diagnosticat și tratat imediat, într-un spital în care medicii tratează și salvează vieți fără a condiționa accesul la asistența medicală de un test inutil, armă a dictaturii sanitare în acești ani de teroare (test despre care însuși inventatorul a declarat că nu a fost destinat diagnosticării, ci doar cercetării), și fără a interzice însoțirea pacientului de către un membru al familiei sale! Lui Claudiu Iordache i-a fost condiționat accesul la asistența medicală de irelevantul test pcr și i-a fost interzisă însoțirea la spital de către soția lui, așa cum solicitase el ca o condiție pentru a-și da acordul să fie transportat la spital în vederea tratării accidentului vascular cerebral pe care îl suferise! Un AVC care ar fi putut fi tratat și acasă prin instituirea imediată a unui tratament perfuzabil – dar nici unul dintre medicii care au fost chemați prin serviciul de ambulanță nu a făcut acest lucru, cu excepția ultimului, care însă a ajuns prea târziu. Și astăzi simțim la fel de puternic precum atunci starea de șoc și senzația de neputință pe care le-am trăit văzând că ființa noastră dragă se simte tot mai rău și nu primește ajutorul medical de care are nevoie! Medicul de pe prima ambulanță a spus „cred că domnul are o stare de depresie, nici vorbă de accident vascular cerebral” (Claudiu având tulburări de echilibru, durere de cap, o ușoară dificultate de vorbire și senzație de oboseală cerebrală, deși era perfect conștient, cu gândirea neafectată, așa cum a rămas până în ultimele minute ale vieții). Degeaba i-a descris el medicului simptomele sale, degeaba noi, familia, i-am spus medicului că acest om de abia își sărbătorise ziua de naștere în bucurie și stare de bine, cu sănătatea relativ echilibrată, că privea în față cu nerăbdare spre sărbătoarea Crăciunului și spre cărțile care așteptau să fie tipărite în următorul an, și făcea planuri de viitor cu familia sa, deci cuvântul „depresie” nu avea ce căuta în discuție, ci numai simptomele pe care le percepeam împreună. Primul medic a plecat fără a-i pune un diagnostic și fără a-i da un tratament; după un timp el s-a simțit mai rău și am chemat a doua ambulanță, de data asta privată, iar prima întrebare pe care i-a pus-o doctorița a fost dacă are gust și miros. Pentru că în „noua normalitate” în care ne-au aruncat cei care ne-au distrus lumea nu mai există alte afecțiuni medicale decât aceea cu cauză niciodată dovedită în acești doi ani de dictatură! El a răspuns că are și miros și gust, că n-are nici o problemă cu nasul ori cu plămânii, ci doar simptomele pentru care au fost chemați, și pe care dorește să le discute cu ei în calitate de medici care l-ar putea ajuta – dar singurul răspuns primit a fost „nu doriți să vă ducem la spital”? Oare medicul chemat de urgență în ajutorul unui om primise prin același „protocol” dispensă de la respectarea Jurământului prin care se angaja să facă tot ce-i stă în putere pentru a salva viața cuiva, devenind doar un simplu transportator de bolnavi la spitalul din care atât de puțini au ieșit vii în acești ultimi doi ani?… „Nu doresc să merg la spital”, i-a răspuns Claudiu, „doresc doar să vă aplecați asupra stării mele, asupra simptomelor pe care vi le descriu, și să-mi dați ajutorul medical de care am nevoie!” A primit o electrocardiogramă, o verificare a glicemiei și a tensiunii arteriale, o rețetă care nu avea nici o legătură cu accidentul vascular cerebral și o pastilă pentru coborârea tensiunii, care i-a scos apa din corp printr-o transpirație masivă și odată cu apa, probabil, și minerale esențiale sănătații.

A plecat și ambulanța numărul doi, a urmat o perioadă în care el s-a simțit puțin mai bine, într-atât încât să-și întrebe fiul ce a făcut Barcelona și să urmărească împreună cu noi un film – ultimul pe care l-am privit împreună… apoi a apărut o nouă cădere, a început să se simtă mai rău, și noi tot mai disperați în fața neputinței noastre de a-l ajuta, neînțelegând ce i se întâmplă dar observând că organismul lui suferea decompensări multiple… Și am chemat ambulanța numărul trei, salvatorii de vieți de la smurd, și el a primit o nouă electrocardiogramă, o nouă măsurare a tensiunii și a glicemiei, și o informare că trebuie transportat la spital pentru că doar acolo poate fi tratat. El a întrebat care sunt condițiile de acces în spital și doctorița smurd i-a răspuns că trebuie să fie „testat”, apoi să rămână în așteptarea rezultatului testului. „Și ce se întâmplă dacă testul iese pozitiv?” a întrebat el, iar doctorița i-a spus: „Veți intra pe circuitul c0vid”, iar el s-a uitat la ea cu o privire pe care n-o vom putea șterge din memorie niciodată, și i-a spus: „Circuitul morții, da… drumul pe care oamenii intră pe picioarele lor și ies în sac negru…” În casa noastră se mai aflau doi prieteni și un membru al familiei, s-a lăsat tăcerea după aceste cuvinte ale lui iar doctorița n-a răspuns nimic. Și atunci Claudiu i-a spus: „Sunt de acord să merg la spital dacă soția mea mă însoțește și rămâne împreună cu mine pe toata durata spitalizării!” Iar doctorița i-a răspuns: „Nimeni nu are voie să vă însoțească la spital, nici măcar soția dv, și nici să rămână acolo cu dumneavoastră.” Claudiu a privit-o lung și a tăcut, iar soția lui Claudiu a întrebat: „Ce temei legal aveți pentru această interdicție?” Și îngerul morții a răspuns: „protocolul domnului arafat”. Cu aceasta datoria medicului smurd față de omul aflat în nevoie s-a încheiat, și ambulanța numărul trei a s-a dus și ea.
În suferința care ne-a devastat viața după plecarea lui Claudiu ne-am întrebat mereu ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că singurele alegeri pe care le avea în față în acel moment erau fie să moară acasă, în brațele ființelor dragi, fie să moară ucis într-un spital de „protocolul lui arafat” și poate chiar să fie scos de acolo într-un sac negru, asemenea atâtor nefericiți care au avut încredere în autoritățile prea-iubitoare de oameni și și-au pus viața în mâinile lor?… Ce va fi fost în sufletul lui când a înteles că în fața lui nu există nici o alegere care să-l ducă înspre salvarea vieții sale? Ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că va pleca, și ne va lăsa singuri, și nu va mai trăi bucuria de a le fi alături fiilor lui în pașii pe care abia începuseră să-i facă în această lume și bucuria de a fi împreună cu familia sa căreia i-a dăruit viața lui întreagă, și nu-și va mai scrie cărțile, și nu-i va mai citi pe Montale și Camus, și nu va mai asculta muzica dragului său Mozart?… Ce va fi fost în sufletul lui când a înțeles că nu doar din lumea pământeană nu primește ajutor pentru salvarea vieții sale, ci nici de sus, din înalt, nu răspunde nimeni dintre sfinții lui iubiți la rugăciunile fierbinți pe care le-am trimis cu toții, în lacrimi și în disperare, din clipa în care a suferit această afectare a sănătății lui și până în ultima clipă?…
Și a venit a patra ambulanță, un serviciu privat, și al patrulea medic, singurul OM dintre cei care au trecut pe la patul lui de suferință! Un medic de școală veche care a discutat cu el îndelung, cu multă atenție, a făcut toate investigațiile care i-au fost cu putință, apoi ne-a adresat următoarele cuvinte: „Mi-e greu să înțeleg cum n-au putut colegii medici dinaintea mea sa diagnosticheze un accident vascular cerebral și să instituie imediat tratamentul corespunzător…” Ne-a expus concluziile la care ajunsese, în detalii medicale, i-a prescris tratament, o parte l-a administrat el și ne-a instruit ce trebuia să facem în zilele următoare, a dorit să-i mai facă încă o electrocardiogramă, deși făcuse deja câteva, și privirea lui spunea că nici una dintre ele nu era ceea ce ar fi trebuit să fie… apoi a plecat, stătuse deja mult, iar noi am simțit pentru prima dată în acele zile cumplite speranța că în sfârșit Claudiu a primit ajutorul medical de care avea nevoie pentru a-i fi salvată viața, fără să știm ca acest medic-Om ajunsese prea târziu, că starea de sănătate a lui Claudiu se agravase și că-i era deja obosită inima, inima lui bună, blândă, generoasă, iubitoare, templul din trup al sufletului său curat și al spiritului său înalt… poate că medicul văzuse, în electrocardiogramele pe care le scosese una după alta, suferința cordului, și nu ne-a spus, poate că a sperat că tratamentul întârziat avea să ajute… dar a fost prea târziu… Inima lui Claudiu a luptat mult, curajos, cu putere, cu disperare, cu înverșunare, cu dorința nemărginită de a mai rămâne cu ființele dragi sufletului său, a luptat până în ultima clipă a puterilor sale pământene… și cât de ușor i-ar fi fost lui Dumnezeu să-i atinga inima cu mâna Sa și să-i salveze viața!… dar Dumnezeu a rămas tăcut, îndepărtat, absent, iar dragostea noastră n-a fost de ajuns pentru a-l salva… Și el a plecat.
El a plecat, așa cum au plecat atâția oameni buni, iar criminalii au rămas. După doar câteva luni au început să apară dovezile nelegalității „protocolului” și ordonanțelor, și lipsa calităților legale ale “comandanților acțiunilor”, și tot mai multe dezvăluiri ale ticăloșiilor și crimelor produse de dictatura sanitară, și tot mai multe dovezi ale minciunii uriașe care ne-a distrus lumea („Cea mai mare înșelătorie din istoria omenirii!”, după avocatul Reiner Fuellmich), și tot mai multe apar în continuare… Dar dezvăluirile și dovezile au venit prea târziu – cei uciși de dictatură nu se mai întorc pe Pămant, iar răul săvârșit de criminali este iremediabil!
Și după tot ce s-a întâmplat în acești doi ani de dictatură, după teroarea și nebunia impuse cu forța în întreaga lume, după anularea drepturilor și libertăților fundamentale ale oamenilor, după închideri criminale în case, fără drept, fără motiv, fără temei legal, și distrugerea vieții a sute de milioane de oameni prin transformarea lumii într-un lagăr uriaș, după uciderea oamenilor în spitale și instaurarea unei psihoze pe o planetă întreagă, după afectarea a milioane de copii prin privarea de dreptul la educație și la interacțiune socială și prin îmbotnițarea forțată cu o cârpă umilitoare, abuzivă, inutilă și dăunătoare – simbol dintotdeauna al sclaviei -, după interzicerea vieții sociale, culturale, religioase, dupa traumatizarea a milioane de bătrâni prin interzicerea vizitelor membrilor familiei și uciderea a zeci, poate sute de mii dintre ei prin “protocoale” aplicate în cămine, după discriminare și hărțuire și abuzuri și amenințări pentru forțarea injectării unui ser experimental cu sute de efecte adverse posibile, între care moartea, după toată această demență apare, ca din senin, ideea de iertare și amnistiere a celor care au comis aceste ticăloșii, este adusă pe tapet ideea iertării, a împăcării între victime si criminali! Dar pentru crimă nu există înțelegere, nu există împăcare, nu există iertare! Nu există amnistie pentru crimă! Nu există amnistie pentru distrugere de lume, de vieți, de destine! De iertat pe cei care-au ucis, au distrus, au terorizat o lume nu e cu putință. Au pe conștiință zeci de milioane de nevinovați! Cei uciși strigă din morminte, cei decedați din lipsa asistenței medicale, fără vină și fără puterea de a se apăra, cei omorâți în spitale, cei înmormântați fără rânduiala creștinească, nu-i pot ierta pe ucigași. Pentru crimă nu poate exista iertare! Cu bună știință au omorât atâția oameni, au terorizat, au discriminat, au umilit, au batjocorit! Dacă ar fi iertate aceste unelte ale răului pe pământ, ar continua să facă și mai mult rău, legitimate fiind chiar de iertare! 
Despre cei care au susținut dictatura, ori au acceptat cu capul plecat mizeriile impuse de ticăloși, ce-ar mai putea fi spus dincolo de ce s-a spus secole întregi? Dostoievski scria: „Răul suprem are înfățișarea binelui.” Sub chipul „binelui” s-a înstăpânit răul pe Pământ! „E pentru siguranța voastră, e pentru binele vostru, e pentru sănătatea voastră, e pentru binele public, noi, autoritățile, nu mai dormim noaptea de grija voastră pentru că suntem dintotdeauna în slujba voastră și avem misiunea de a vă face viața mai bună și mai sigură…” „Siguranța” a fost cuvântul magic care a anulat gândirea a miliarde de oameni și a scos la suprafață întunericul din ei, pentru “siguranță” au întins mâinile și și-au cerut singuri cătușele, pentru “siguranță” s-au lăsat închiși în case, privind la lume luni de zile printre gratiile închisorii în care au acceptat să intre fără vină, fără sentință, fără temei, pentru “siguranță” au cerut ca nemascații, netestații, nevaxații să fie îndepărtați din societate, izolați, ostracizați, aruncați în închisori… Iar autoritățile dedicate luptei pentru sănătatea publică și binele comun au rânjit în fața susținerii maselor și au transformat în abur miliarde de euro pentru ca masele să aibă senzația că se acționează hotărât pentru “siguranța” lor… În Lagărul despre care a scris, cu tristețe și disperare, Claudiu Iordache, două luni înainte de a pleca din această lume…
Dintotdeauna cei „de jos” le-au dat celor „de sus” puterea de a hotărî cum trebuie să se desfășoare viața noastră. „De ce să-ți cedezi părticica ta de putere altcuiva în loc să te unești cu ceilalți și să vă hotărâți împreună viața?” se întreba Claudiu Iordache. Libertatea, însă, vine la pachet cu responsabilitatea – și de ce ar vrea omul „evoluat” al timpului nostru să se complice să fie liber când poate să se lase adormit de promisiunea „siguranței” venită dinspre autoritățile prea-iubitoare de oameni? Cât de ușor s-au lăsat înspăimântați, terorizați, amenințați, deși ar fi trebuit să știe că temeiul oricărei dictaturi este frica, cât de ușor au crezut că o planetă întreagă e închisă în casă pentru “binele oamenilor”, cât de ușor au crezut că „e doar pentru două săptămâni”, cât de ușor au crezut că „e doar o măscuță”, cât de ușor au crezut că „o singură viață dacă salvăm merită să oprim economia lumii”, cum le-a zis marele filantrop care și-a dedicat viața nobilului scop al reducerii populației globului, cât de ușor și-au anulat gândirea critică, dreptul de a se îndoi și obligația de a cerceta, cu cât entuziasm au lipit pe geamuri desene infantile, din zona retardului cognitiv-emoțional, cu „totul va fi bine”… Unde a fost acea singură viață salvată prin închiderea economiei lumii, unde, cu nume și prenume, că milioane de alte vieți au fost pierdute ori distruse de dictatura sanitară începută cu plandemonia și continuată cu înțeparea cu seruri necunoscute pentru a căror siguranță nu garantează absolut nimeni? Cum rămâne cu cei care au murit acasă pentru că le-a fost condiționată acordarea asistenței medicale de “testare” și internare în spitalele ajunse locuri ale morții? Cât de mult a atârnat în balanța distrugerii lumii admirația eroilor de pe canapea, a cetățenilor corecți ai noii normalități, a semnalizatorilor de virtute, a celor care și-au luat lumina de la televizor, a celor care au distrus vieți prin frică, prin stupiditate, prin indiferență, prin lașitate, prin ticăloșie, a idioților utili de jos, pentru autoritățile prea-iubitoare de oameni (idioți utili transformați în complici la crimă prin sprijinul pe care l-au acordat necondiționat celor „de sus”)? Și încă mai sunt orbi care cred că dictatura poate aplatiza curbe și eradica viruși! Și încă mai sunt orbi care cred că tot ceea ce se întâmplă de doi ani încoace e întâmplător, și nimic nu are legătură cu nimic. Idioții utili ai tuturor dictaturilor, privind tâmp spre o lume devastată de minciună, de batjocură, de suferință, de crimă! Cum de unii au simțit imediat că tot ce se întâmplă este de fapt un război împotriva omului, iar alții n-au înțeles nici astăzi? Așa cum scria Părintele Steinhardt, „elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea câtuşi de puţin. Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atat de prost încât să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.” Tot Părintele Steinhardt spunea: „În loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt, trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi”.

Hannah Arendt spunea ca republica se întemeiază pe virtute, iar tirania pe frică. Cu cât mai multă frică vedem și simțim, cu atât mai repede și de bună voie ne maximizăm șansele de tiranie. „Forța pe care o posedă propaganda totalitară rezidă în capacitatea ei de a izola masele de lumea reală”, scria Hannah Arendt. Cartea „Originile totalitarismului”, din care citea și ne citea Claudiu în noiembrie anul trecut, a rămas pe biroul lui în locul în care a așezat-o ultima dată…
Și tot Părintele Steinhardt, profetic: “Sunt foarte sceptic referitor la omul de mâine, după cât de laş, de netot, de naiv, de uşor de îmbrobodit, de nătărău ni se arată astăzi. Europa de astăzi (Occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace. Şi ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei! Aida de! Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut deja paşi mari…“
Dictatura sanitară a pregătit calea pentru instaurarea dictaturii digitale, pentru alienare, pentru dezumanizare. Ușurința cu care miliarde de indivizi și-au cedat libertatea în schimbul promisiunii siguranței arată cât de puține ființe sunt cu adevărat Oameni în această lume! Pentru că fără LIBERTATE nu există viață, doar supraviețuire într-o lume de sclavi!
În ultimele texte publicate online, Claudiu Iordache amintea mereu câteva dintre numele celor care au devenit unelte ale răului, aducând distrugere și moarte pentru atât de mulți oameni buni. Între timp lista a crescut. Răul isi continuă drumul. O lume căzută sub stăpânirea întunericului. 
„Portrete ale dezumanizării: Arafat, Streinu-Cercel, Tătaru, Musta, Jurma, Cîțu, Mahler, Cherecheș, Craiu, S. Florescu, G. Diaconu, A. Pistol, A. Baciu, R. Dabija, M. Pop, Imbri, Alexiu, Mihăilă, Oancea, Câmpeanu, Ciuhodaru, Moldovan, Ichim, Rădulescu, Chirieac, Prelipceanu, A. Mungiu-Pippidi, N. Manolescu, A. Caramitru, R. Tudor, Gâdea, Mîndruță, Vâlcu, Vijulie, Pieleanu, Wiener, Voiculescu, Rafila, Orban și ceilalți asemenea lor ar trebui să fie înscriși în cartea infamiei românești! Nu se gândesc la viitorul care îi așteaptă cu Legea în mână! F-a-u-c-i ai noștri! Și nimeni nu le verifică averile! Acolo unde și-au ascuns sperjurul! Ei cum de mai sunt liberi? De i-ar veni cuiva ideea să le expună portretele în Piața Guvernului! Astfel de ființe dezonorează ideea de om gânditor! Suflete putrezite!”
“Să nu uităm niciodată câte vieți au fost distruse de această uriașă minciună care stăpânește lumea de peste doi ani, să nu uităm câți oameni buni au fost uciși prin închiderea spitalelor ori prin condiționarea/refuzul acordării asistenței medicale, să nu uităm câte victime au făcut serurile miraculoase care salvau bunici, restaurau dreptul de a-ți îmbrățișa părinții, de a intra într-o cafenea sau într-o sală de spectacol ori de a-ți cumpăra pantofi, să nu uităm câte destine au fost nenorocite de dictatura sanitară, să nu uităm cât de mult frumos și cât de mult bine a furat aceeași dictatură din viețile noastre, să nu uităm cui datorăm distrugerea lumii noastre: criminalilor de sus și criminalilor de jos, cei care s-au isterizat că vor siguranță și și-au vândut sufletele, devenind complici ai ticăloșilor, ai răului absolut înstăpânit peste o lume cândva normală…
De câte ori privim rânjetul criminalilor, să ne amintim! Crimele, distrugerea, umilința, batjocura, abuzul, suferința, oamenii buni uciși de dictatură, viețile distruse, libertatea furată, lacrimile plânse, lumea prăbușită, răul coborât peste Pământ…
Tuturor celor cărora Dictatura le-a ucis ființe dragi, tuturor celor care și-au văzut ființele dragi alegând să moară acasă decât să fie ucise în spitale, un singur gând: Fiecare va plăti pentru tot răul pe care l-a săvârșit! Pentru fiecare loc gol lăsat în viața altora! Pentru pieirea atâtor ființe nevinovate!
„Se înmulțesc mărturiile despre oamenii care chiar dacă se simt rău refuză să fie duși la spital, spunând că aleg să moară acasă decât să fie omorâți în spitale! Cum a fost posibil să se ajungă aici? Citiți și întrebați-vă care vă e partea de vinovăție pentru tot ceea ce se întâmplă de un an de zile, pentru distrugerea lumii noastre!” (18 Martie 2021)
Ființele dragi pierdute pentru că dictatura le-a închis porțile spitalelor, sau le-a ucis în spitale, nu se mai pot intoarce. Dumnezeu să facă dreptate sufletelor lor!
O mână de ticăloși au instaurat dictatura prin fraudă, abuz, măsuri totalitare și bătaie de joc. O turmă de psihozați i-au susținut, renunțând total la gândirea critică și mai ales la simțire, cedându-și de bunăvoie libertatea primită de la Dumnezeu în schimbul promisiunii „siguranței”. Și unii și alții sunt vinovați pentru viețile distruse ori pierdute ale celor loviți de dictatură. Și unii și alții vor da socoteală – nu pe pământ, căci aici dreptatea nu există, ci, dincolo de lumea pământeană, lui Dumnezeu Însuși!”
(Gânduri triste de pe o pagină dedicată Libertății pe care Claudiu Iordache a iubit-o și pentru care a luptat întreaga lui viață!)
În iulie 2022 ministrul sănătății din România a dat publicității o declarație care practic îi acuză pe cei care au condus România în anul 2021, anul în care au murit foarte mulți oameni pentru că nu au avut acces la spitale, o declarație care îi incriminează pe toți cei care au hotărât și aplicat măsurile care au dus la refuzul primirii în spitale a oamenilor care aveau nevoie de ajutor medical, prin „protocolul” pentru „gestionarea” „pandemiei”! Urmarea directă a acestor hotărâri a fost agravarea afecțiunilor cronice și decesul a sute de mii de oameni cărora le-a fost condiționată ori refuzată îngrijirea medicală de care aveau nevoie și la care aveau dreptul! Vinovați sunt cei care conduc România din primăvara anului 2020 încoace, vinovați sunt cei care au luat hotărârile, vinovați sunt cei care au aplicat hotărârile, vinovați sunt cei care au aplaudat hotărârile, susținând astfel instaurarea dictaturii! În fapt, „măsurile” hotărâte de autorități și aplicate prin „protocolul lui arafat” au ucis! Iar crima nu se prescrie!
“Confruntat cu amploarea incredibilă a crimelor împotriva umanității legate de introducerea aproape obligatorie a „vaccinurilor c0vid”, celebrul patolog canadian, Dr. Roger Hodkinson, atrage atenția internațională după ce a citat statistici globale care descriu o imagine îngrozitoare: Cel puțin douăzeci de milioane de persoane au murit direct din cauza “vaccinului” c0vid , în timp ce alte două miliarde au suferit reacții adverse grave.
„O numesc Marea Ucidere. Am asistat la cea mai mare crimă din istoria medicinei”, spune doctorul Hodkinson. „Și medicii, nu doar politicienii, sunt principalii vinovați, pentru că au permis guvernelor să influențeze modul în care își tratează pacienții – ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Nu-i putem ierta! Au omorât oameni!”
Într-o conversație amplă, disponibilă pe canalele video ale Just Right Media, Dr. Hodkinson face apel la principiile „Mai întâi să nu faci rău” și „Consimțământul în cunoștință de cauză” ca fiind fundamentale oricărei practici etice a medicinei. Propagandiștii vaccinării – politicieni, medici, jurnaliști, influenceri, directori de instituții, manageri de firme – sunt complici la crimă.” (Active News, noiembrie 2022)
„Drumurile la cimitir vor fi dese, te vei uita la numărul ei de telefon și vei aștepta sa te sune, îți vei aminti ce făcea, cum făcea, îți va vâjâi capul când te vei gândi la ultimele momente, doamne cât de mult te vei gândi la acele ultime momente, vei simți ca ai sufletul pustiit, îți vei reproșa că nu ai putut sa faci mai mult, vei simți furie, multă furie. Dar cel mai mult te va durea neputința… cam așa va trece primul an… Multă putere, Mădălin!” (mesaj adresat de Loredana Chimoiu lui Mădălin Pribu la moartea mamei lui, Marilena Pribu, ucisă în spital în noiembrie 2021)
În vara anului 2021 cățelușa unei prietene a suferit un accident vascular cerebral. Prietena, medic veterinar, a dus-o de urgență la un cabinet unde tratamentul administrat i-a salvat viața. În România căzută sub dictatura sanitară, omul Claudiu Iordache nu a avut această șansă!  
„Vin sărbătorile de iarnă și am un mesaj: gândiți-vă că vine frigul și pământul este destul de înghețat și tare”, le transmitea celor care aleseseră să nu se vaccineze „medicul” Emilian Imbri (autorul declarației publice „A venit vremea dictaturii medicale”), într-un 16 noiembrie 2021.
În 20 noiembrie 2021 Claudiu Iordache părăsea această lume CA OM LIBER! Cel care a luptat împotriva dictaturii criminale a regimului ceaușescu nu s-a înclinat în fața dictaturii regimului arafat! A strigat mereu ADEVĂRUL în scrisul lui, căutând să-l trimită spre ceilalți, și-a păstrat sufletul curat și spiritul liber, a refuzat să se conformeze „regulilor” dictaturii, a refuzat să gireze narativul oficial, a refuzat să susțină uriașa înșelătorie care ne-a distrus lumea, a acuzat furtul libertății, a luptat pentru LIBERTATE prin scrisul lui, prin vocea lui, prin curajul lui, prin puterea spiritului său înalt, cu demnitate, cu onestitate, și mai presus de toate cu iubire de Libertate, de Neam, de Țară, de Dumnezeu! Cu puțin timp înainte de plecarea din această lume gândea acțiuni pentru România lui! „Este timpul să fie întemeiat Consiliul Național Român”, spunea Claudiu Iordache într-un interviu din iulie 2020, iar în 5 noiembrie 2021 încheia textul dedicat ideii constituirii Mișcării Naționale pentru Apărarea Constituției, simțind că actul fundamental al statului român (la elaborarea căruia își adusese aportul în calitate de membru al Adunării Constituante) trebuia să fie apărat de românii pe care Constituția îi apărase în acești doi ani de restriște! Nu a mai apucat să-și vadă textul publicat, nici să întemeieze Consiliul Național Român, nici să constituie Mișcarea Națională pentru Apărarea Constituției. De Dincolo, unde trăiește acum, privește spre România lui cu aceeași dragoste și cu aceeași tristețe… Și cu speranța că oamenii buni care au mai rămas pe acest pământ n-o vor lăsa să piară!
Cât despre noi… avem sentimentul că fiecare dimineață se naște fără sens… Odată cu el au plecat bucuria, seninul, rostul… Absența lui a înghețat o existență cândva plină de soare… Noi am trăit patru într-unul, într-o singură respirație, ca o singură ființă, și a trăi în trei este ceva ce nu știm cum să facem. Nu ne căutăm aceste sentimente, nu le dorim, ele există, pur și simplu. Pentru că nimeni, niciodată nu va putea să ne spună de ce ne-a fost luat atât de absurd, de neașteptat, și nimeni nu va putea să ne spună cum ne-am putea șterge din memoria sufletului acele zile de suferință la care am asistat lipsiți de orice putere de a-l alina sau de a-l salva, și ultimele clipe, petrecute în brațele noastre… Nu există motive „din înalt” pentru ceea ce i s-a întâmplat și ni s-a întâmplat – un om atât de bun ca el, cu o viață atât de împlinită în fapte de bine și de curaj, de dăruire și de dragoste, nu merita să plece astfel! Și nici familia lui nu merita să trăiască această dublă suferință uriașă: a lui și a noastră, alături de el! Dacă plecarea lui ar fi fost naturală, în ordinea firii, poate cândva suferința noastră ar fi diminuat… Dar el a fost luat din lume fără să fi vrut să plece, fără să-i fi fost timpul, a fost luat de această forță a răului care a pus stăpânire pe pământ de peste doi ani, și forța binelui n-a răspuns rugilor noastre disperate, ca și cum n-ar fi existat… Șocul produs de smulgerea lui de lângă noi, mai ales în felul în care a plecat, nu poate fi vindecat, iar absența lui fizică este sfâșietoare… Pentru un astfel de rău nu există iertare! Nu vom putea accepta niciodată că ni l-au luat, că l-am privit cum pleacă fără să putem face nimic, că medicii chemați n-au făcut nimic pentru a-l salva, cu excepția ultimului dintre ei, ajuns însă prea târziu, că rugăciunile noastre care ar fi putut mișca și pietrele n-au fost auzite de forța cea bună care ar fi trebuit să-i apere viața, pentru că a fost unul dintre oamenii buni dintr-o lume plină de oameni răi! Pentru noi fiecare clipă din care el lipsește fizic, într-o lume fizică, este încă un pas într-un deșert de străbătut, prin care vom continua să mergem pentru că i-am promis, pentru că ne-a promis… dar nimic din ce mai putem face în această viață nu ne va putea alina dorul de el, și nu va putea izgoni lacrimile din sufletele noastre… Cu atât mai mult în lumea pe care ne-a distrus-o răul, în absența devastatoare a binelui…
Plecarea lui ne-a lăsat aproape singuri. Aproape. Am descoperit că încă mai există prietenie, bunătate, afecțiune în această lume, încă mai există Oameni. Le rămânem recunoscători celor care ne-au înțeles și ne-au sprijinit în acest timp de suferință al vieții noastre! Le mulțumim celor care, de aproape ori de departe, și-au trimis gândurile bune spre Claudiu! Amintirea este singurul paradis din care nu putem fi izgoniți. Să-i fie veșnică amintirea lui Claudiu Iordache în memoria celor care l-au iubit!

∞

A plecat Claudiu. Lumină lină printre stele pe Marele Drum.

Un om luminos! Un om cu principii! Fericiți cei care l-au cunoscut!

Un om extraordinar! De mare valoare și patriot adevărat! Veșnica lui pomenire!

Un om însetat de adevăr și dreptate într-o țară bântuită de ticăloși! Dumnezeu sa–l odihnească în pace!

Un prieten drag care a iubit România cu disperare, până dincolo de marginile durerii.

Dumnezeu să-l odihnească în pace, lângă cei drepți!

Un român cu vocația Libertății, care a jucat un rol decisiv în izbânda Timișoarei!

Fericit e cel ce luptă pentru dreptate. Dumnezeu să-l odihnească în împărăția Sa!

O mare pierdere pentru Timișoara dar și pentru România, deși vremelnicii cârmuitori ai ei au cam uitat de prea mult timp de el.

Odihna veșnică! Un patriot și un luptător împotriva comunismului!

Veşnică să-i fie pomenirea! Un om curajos şi un iubitor de neam cum puțini suntem!

Un om cu suflet mare și sensibil, fragil în fața atîtor nemernicii ce s-au întîmplat în anii de după 1989. Dumnezeu să–l odihnească !

Pot sa spun acum… mulțumim Claudiu pentru timpul petrecut printre și cu noi…

A noble and great man has passed away. It was an honor for us to meet and speak with him. Greece has lost a precious friend.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Binecuvântată să-i fie memoria!

A fost un om de o onestitate remarcabilă si cu mulță dragoste de țară. Regret nespus că nu mai este printre noi. Dumnezeu să-l odihnească.

Dumnezeu să-l ierte și să-i perpetueze spiritul, neliniștea și patriotismul ardent in viața publică a țării noastre! A fost cu adevărat un român vrednic!

Trist! Un om care a susținut mereu adevărul!! Lipsa lui o simțim toți cei care ne simțeam reprezentați prin scrierile lui!! Odihnă în pace și în liniște!

Un om de valoare care a reușit prin forțe proprii să se remarce ca un mare intelectual. Pentru el revoluția nu a fost o zi–două, a fost o luptă continua cu hidra comunismului.

Dumnezeu să-i ocrotească sufletul nobil și generos! Veșnică fie pomenirea lui!

DUMNEZEU să te odihnească în ÎMPĂRĂȚIA SA, OM și ROMÂN adevărat! Un mare patriot! 

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Un mare om, patriot și revoluționar autentic.

Pentru mine și pentru mulți rămâne un simbol, un reper al dreptății, al ĺuptei pentru libertate!! Domnul să îl aibă în paza lui!!

Au început să ne dispară şi dintre revoluţionarii autentici, repere morale de netăgăduit, de care n-am ştiut să ţinem seama.

In memoriam… Claudiu Iordache, un mare și adevărat revoluționar, un patriot și un luptător pentru dreptate și libertate… un visător…

A fost dintre cei fără stare, mereu cu gândul să schimbe lumea, s-o facă mai dreaptă, mai apropiată de nevoile oamenilor simpli. A fost o figură definitorie a Revoluției din 1989 și a perioadei imediat următoare. Un om integru, inapt la compromisuri.

Libertatea, în doliu la moartea eroului Claudiu Iordache. „Era de o asemenea sensibilitate încât și aerul vibra de emoție în jurul său! Iubea și a iubit Libertatea până în ultima clipă! Era făcut să fie din ceata, puțină, a Apostolilor, de care uităm mai mereu! Și, mai presus de orice, și-a iubit Țara și pe Dumnezeu, a iubit oamenii, cu asupra de măsură! Cuvintele îmi îngheață pe ferestrele inimii… Dumnezeu să-ți odihnească sufletul, eroul nostru!”

Cu iubire și disperare despre România: Claudiu Iordache. „Este un prooroc hulit și voit-uitat al României, pe care a iubit-o enorm, așa cum nu s-a iubit niciodată pe sine! Tocmai de aceea, gloata netrebnicilor s-a năpustit cu nemernicie aprigă asupra sa, a gândurilor, a ideilor și a scrierilor sale, de cîteva ori chiar și asupra sa, direct, și a apropiaților săi! De la Ion Iliescu și Petre Roman, la Victor Ciorbea și la mulți, mulți alții, până la hienele mici și rapace ale societății românești, toată haita a reușit să ridice un monstruos zid al izolării și ignorării sale! Nu au reușit să-l înfrângă, iar eu acum spun că el “este” – chiar dacă l-a chemat Dumnezeu, să-l așeze în Grădina Raiului – pentru că trăiește în inimile noastre, nu foarte mulți, dar care cred și sper că vor deveni foarte mulți! Nu numai pentru memoria și amintirea lui ci, mai ales, pentru salvarea noastră și a Țării… CLAUDIU IORDACHE…”

Claudiu Iordache, un Om cât Țara! Păcat pentru viața sa pierdută, prin felul în care nu a putut fi salvat! Condoleanțe familiei iubite, Înălțător rămas bun. Dumnezeu să-l odihnească. Dumnezeu să-i odihnească pe toți cei care în 89 au murit pentru Țară.

Un erou! O legendă! Să nu ne uiți, Domnule Claudiu Iordache…

Un an lung pentru noi, o clipă lungă pentru el, o eternitate de când Dumnezeu îl are aproape. Nu te putem uita, căci ești mereu în noi…

„O veste extrem de tristă. S-a stins din viață unul dintre cei mai surprinzători oameni pe care i-am cunoscut vreodată prin temeinicia și rectitudinea cu care CLAUDIU IORDACHE își susținea ideile și faptele, adeseori împotriva curentului zilei, o inteligență și o cultură remarcabile, dar și o sensibilitate de poet autentic, de scriitor și analist incomod în interiorul unei societăți opuse modului de viața și gândire a acestui om de excepție. Erou al Revoluției din Decembrie 1989, adevăratul creator al Legii care a purtat (eronat) numele lui Ticu Dumitrescu, parlamentar vizionar și mai apoi conducătorul extrem de activ al Institutului Revoluției din Decembrie 1989 (IRRD), Claudiu Iordache a amprentat cu personalitatea sa remarcabilă o întreagă societate și a fost mai mereu în opoziție cu atitudinile și modul de înțelegere retrograde ale multor oameni politici, căci Revoluționarul autentic, dar și profundul om de cultură nu putea accepta samavolnicii, inechități, abuzuri și minciună. Pentru Claudiu drumul Golgotei sale s-a închis. Puțin prea abrupt, prea imprevizibil. Un mare cărturar și un om al dreptății a plecat dintre noi și aceasta realitate extrem de tristă devine simptomatică pentru o lume românească aflată într-o profundă criză existențială. Când asemenea oameni pleacă dintre noi semnele nu sunt favorabile, ele predispun la diminuarea speranței generale într-o salvare ființială, așa cum Claudiu o prefigura, o argumenta și o susținea prin faptele sale, prin scrisul său inconfundabil și extrem de obiectiv. Am pierdut un mare prieten și un mare român și încercăm să fim cu sufletul alături de familia sa, de singurătatea în care s-a trezit după dispariția atât de nemiloasă a celui ce a fost soțul, tatăl și sufletul mare și generos care i-a susținut în această lume dură și absurdă adeseori.

“Nu există libertate mai prețioasă decât cea cucerită prin jertfă. Din păcate, revoluționarii sunt de multă vreme desconsiderați, iar ceea ce facem noi la institut este să ne asigurăm că au parte de prețuirea și respectul pe care îl merită. Doar recunoștința ne ajută să nu fim orfanii Revoluției. Să nu uităm că atunci (….) ne-au murit copiii, au murit frații și prietenii noștri!“ Acestea sunt cuvintele adresate revoluționarilor brașoveni de Claudiu Iordache în decembrie 2015.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

∞

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English