ALTCULTURE MAGAZINE ||| 60 ||| 8/2022 ||| Clasa nevrednică (Fragmente – Partea a VI-a)
De Claudiu Iordache
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
„Nimeni nu este stăpân decât atâta timp cât posedă lucrul pe care nu el îl creează!” susține Hegel. Pentru observatorii neinhibați, puterea politică în România este una de suprafață! Ea nu deține puterea adevărată, doar o reprezintă, executându-i instrucțiunile. Puterea politică este extracția cea mai lăbărțată a iradierilor câtorva interese care nu mai coincid cu cele ale tuturor.
În statele Estului, a devenit tradiție aservirea popoarelor de către propria lor putere. Nu ne-am putut eschiva acestei cutume care ne-a balcanizat soarta. Importul de moravuri a început odată cu încoronarea lui Carol de Hohenzollern. Fanariotismul dâmbovițean s-a pliat cu ușurință pe vitraliul etichetei regale. Spatele înclinat a rămas tot spatele înclinat.
Românii nu s-au simțit nicicând stăpâni în țara lor, nici n-au avut nevoie să se simtă, ei au trăit istoria cu o inocență absolută. Războaiele pe care le-au dus au fost acelea pe care nu au reușit să le evite.
Disperarea ne face curajoși; de teamă i-am bătut de i-am zvântat pe nemți la Mărășești și Oituz. Frica invincibilă a hrănit motorul orgoliului nostru. Puținii noștri voievozi învingători s-au grăbit să ceară pacea de la învinșii lor.
Doinele românești transpiră renunțarea la bucurie. Frumoși nu suntem decât înlăcrimați ori triști. Bocetele românilor surclasează în tragism lamentațiile corurilor eschiliene.
Aceștia suntem, nu alții!
Ne prisosește puterea.
Puterea noastră ne înfricoșează ca însuși destinul. Stăpânii României au simțit că pot domni la nesfârșit într-o țară dezarmată de propriile ei complexe. A pune mâna pe putere e totul, căci nici unui român nu-i va mai trece prin cap să te „scutească” de ea. Ceaușescu a domnit cât Ştefan cel Mare. Carol al II-lea cât Mircea Ciobanul!
Ion Iliescu s-a sprijinit pe aceeași deprindere românească pentru a se eterniza la putere!
Anii următori vor dovedi ori nu trăinicia acestei supoziții ce se bazează pe bunul simț. Noi nu ne răsturnăm stăpânii care ne disprețuiesc rezonabil. Românii vor să-i știe înșurubați pe tronuri ca asigurare că vor fi lăsați în plata Domnului cu viețile lor.
A fost, poate, marea greșeală a lui Ceaușescu: i-a obligat să audă prea des de el! Cu un plus de discreție, i-ar fi încălecat și astăzi, fără împotrivire!… Am avut, e adevărat și stăpâni cu simț al ordinei, am avut și stăpâni generoși. Diagrama declinului puterii cu coroană s-a frânt sub izbitura bolșevică a anului ’45.
Reinstaurarea „puterii poporului” a avut o ediție semnată Antonescu, stăpânul care rostind celebra frază a neputinței românești: „Români, treceți Prutul!” n-a avut și curajul de a da ordinul: „Români, nu treceți Nistrul!”
Sub comuniști, „puterea poporului” exercitată împotriva lui însuși s-a consumat în două grave experiențe: puterea împotriva poporului, pe față, a lui Pauker-Dej și puterea împotriva poporului, vicleană, a lui Nicolae întâiul și ultimul!
Caracter posesiv, N. Ceaușescu a intuit precis că, travestit în uniforma puterii poporului, va fi mai greu de identificat de internaționala puterilor mondiale, supraviețuind atâta timp cât poporul fără putere a acceptat să-l facă nevăzut sub fustele sale.
Revoluția din Decembrie este, poate, episodul fulgerător al transferului de putere de la dictatură la popor și de la acesta la Noul Regim – expresie a unei dictaturi omnipotente, deși mai bine ascunse. România este o gelatină în masa căreia înoată agale mulțimea celor fără nici o putere. Schimbarea nu va veni în nici un caz de la ei. Mulțimile, în istorie, au un rol decorativ, când nu sunt carne de tun ori masă de manevră!
Aparenta putere politică derapează într-un fals joc competițional, în care antrenează partide fără putere ca expresie mijlocită a puterii în afara partidelor. Este și motivul pentru care partidele românești nu dețin puterea pe care o reprezintă, cum nici poporul nu deține puterea pe care a avut-o, câteva zile lungi, într-un Decembrie ’89. Din ’90 până în ’95 nu am reușit să avem, de fapt, decât două partide: Partidul pro-Iliescu și partidul anti- Iliescu! Iliescu a fost axa ce desparte ficțiunea de real într-o luptă a regulilor pierdute și a lucidității împietrite; dar în timp ce Puterea nominală își are Opoziția nominală, Puterea reală rulează nestingherită în urmărirea țintelor voracității sale.
Bucată cu bucată, România trece din mâna celor fără de putere în aceea a celor încă fără de nume! Dacă în ’90 românii au votat libertăți iar în ’92 drepturi politice, în ’96 vor vota Puterea, în toată splendoarea sa.
Aparent un paradox, formula: „Popoarele votează întotdeauna în favoarea celor ce le confiscă puterea!” asigură un necesar echilibru între legitimitatea fără putere și puterea fără legitimitate.
Dar România, formată din două Românii, a celor fără putere și a celor care o dețin, pur și simplu, are puține șanse de a zămisli și o a treia Românie: operă de echilibru și moderație! Mă tem pentru această Românie segregată, în care cei ce merită puterea nu o au, iar cei ce o au nu o merită.
Prăbușirea puterii popoarelor a început când Revoluția franceză a făcut loc celui mai abuziv imperiu al puterii personale. Războaiele ce au urmat Corsicanului au fost cu toate, după Clausewitz, purtarea politicii cu alte mijloace.
În unul dintre ele ne-am căutat dreptul, și ni l-am găsit, la puterea națională.
Ce-am făcut cu el este o altă poveste…
Europa de mâine va chema România să-și recapete controlul asupra acelei puteri pe care o exprimă, deși încă nu-i aparține. Paradoxal, în pofida acestei tendințe anunțate, obligația pentru România de a semna tratatele de bază cu țările ce-i dețin teritorii îi pretinde să renunțe la ultimele puteri ale națiunii fără a-i fi asigurată accederea la protecția puterii globale!
Trebuie să fii o China ca să nu te temi de America!
Dar România nu este China și nu va fi!
Renunțarea la drepturile sale va mări și mai mult distanța între noi și Basarabia și Bucovina. Ilie Ilașcu va rămâne și pe mai departe un simbol în închisoare. România aceasta este, poate, ultima formulă a discreditării prerogativei poporului, căci la ospățul redistribuirii rămășițelor puterilor sale, el va lipsi.
“Politica înseamnă să le dai impresia că faci ca ei, în timp ce îi iei după tine. Eu, unul, ador să-i mint!”
(un anonim)
„Poți să-ți faci de cap în țara asta cât ai chef! mi s-a confesat un șef de partid. Oamenii sunt ceea ce suportă!”
Cinismul său, perfect acoperit, m-a pus pe gânduri.
Românul nu trăiește bine, cu aerul că nu trăiește rău. Pe el nu-l interesează că Parlamentul achiziționează scrumiere de fildeș ori finanțează sindrofii costisitoare pe care state mult mai înzestrate nu și le permit.
Şeful, în România, este de rang divin. Soluția Ceaușescu poate fi oricând repetată. Contemplând exercițiul public al masochismului general, te întrebi dacă nu cumva ne dorim suferința.
Sensibilitatea românească pare abrutizată.
Românii nu mai știu să compătimească, să sară în ajutor; somnambulă, societatea lor funcționează la foc scăzut.
Trăim, de fapt, în două Românii separate: una este a celor ce-i aglomerează biografia fără urmări, cealaltă este moșia celor care o spoliază „cu urmări”!
Trăim, probabil, în modelul statal european cel mai neaerisit cu putință.
Nu suntem pregătiți pentru bine. Răul nu ne obosește. Voluptatea echilibrului e necunoscută românilor.
Gunoaiele de la colțul străzilor bântuite de câini flămânzi sunt ale lor.
În balcoane le înfloresc rufele la uscat.
Parterul le pare un peron de gară.
Mirosul pestilenței urcă de la etaj la etaj.
Întreaga ambianță locuită exprimă indolența. Ori mai degrabă cultura decăzută a unor învinși…
Explicația acestei dezordini nu trebuie căutată în istorie, ci în clipă. Succesiunea întâmplătoare a prezentului imediat formează în timp o eternitate în paragină.
Românii n-au construit nimic invizibil.
Puterea publică rămâne și pe mai departe un inutilizabil surplus al celor care nu mai au ce face cu puterea lor.
Românii sunt „Toți în unu!”
Formula lui Cuza este aproape o regulă.
Românii se nasc, trăiesc și mor într-o țară ce-i suportă cu o îngăduință rar întâlnită.
Dumnezeu e păstor, la noi, peste o turmă de mioare împietrite…
Astăzi, 12 octombrie 1995, la ora zece și patruzeci și cinci de minute, s-a născut fiul meu!
A avut 57 de cm și 4,8 kg. La ieșirea din sala de operație, medicul m-a felicitat spunându-mi: „Să sperăm că vine într-o lume mai bună!”
Am simțit atunci întreaga greutate a realității din jurul nostru. Copilul meu, de o vulnerabilitate perfectă, era chemat să înfrunte indiferența unei Românii răvășite. Avertismentul medicului îmi dicta, într-un moment neașteptat, obligația unei exigențe extreme.
Ceva mai târziu aveam să-mi amintesc cuvintele unei asistente: „Îmi plac atât de mult sugăreii încât abia îmi mai suport concediul, așteptând să mă întorc la bucuria de a-i îngriji!” Să îmi placă atât de mult România încât să nu-mi mai suport „concediul” care mă împiedică să mă întorc la bucuria de a o îngriji…
În felul ei obișnuit, femeia aceea făcea o profesiune de credință pe care nu ezita să o consolideze prin truda sa de o frumusețe creștină. „Valea plângerii” a românilor putea fi încă vindecată prin donația invizibilă a celor ce o trăiau cu adevărat în faptele lor.
Copilul meu venea și în întâmpinarea unor astfel de oameni, pentru a mări cu încă o speranță numărul celor ce urmau să sprijine România până la capăt. Din acel moment am știut că fiul meu era așteptat… În țara încă siluită de Putere, se ridica, din când în când, chemarea demnă a unor apostoli necunoscuți. Medicul, asistenta – România se putea considera norocoasă!
Părăsind maternitatea, cu o întreagă noapte grea de stele deasupra, m-am gândit la soția mea pe care o lăsasem într-o rezervă, numai ea și copilul ei. Doamne, cât era de simplu… Fericirea ne era la un pas. Şi la un pas de fericirea noastră se afla România. România aceasta, a pruncilor, a Bunei Vestiri a noilor veniți – era, în felul fiecăruia, chiar paradisul după care tânjeam…
Deoarece nu trăim cum visăm.
De la o vreme, spaima de Dumnezeu s-a lăsat substituită cu indiferența de Dumnezeu!
Acel „Ajută-mă să fac ceva pentru tine!” a fost înlocuit cu „Lasă-mă să fac ceva pentru mine!”
Încet-încet, uităm motivele pentru care ne dorim o schimbare. Ne îmbată alcoolul ființei noastre elementare, mirosul acelui animal hăituit care brusc se oprește și constată că prădătorii au dispărut.
Omul de astăzi s-a rupt de pretenția tribului de a-i rămâne tutore, deși nu se descurcă prin forțele proprii. Ideologia paternalistă a cedat locul constrângerii prin seducție.
Suntem în România. Libertatea pierdută a românului de mai ieri s-a transformat în libertatea inutilizabilă de astăzi.
Până și generația tânără („acest popor care a apărut de curând!” – Alain Finkielkraut) se lasă supusă unei îmbătrâniri accelerate, căci până și ea a asimilat deliciile aparente ale unei culturi consumate în grabă.
Părem blestemați a nu intra în lume decât pe dâra lăsată de popoarele mari.
O țară ca a noastră nu-și asumă efortul, ci doar răsplata lui.
Vrem să pătrundem în Europa ca într-un supermarket cu prețuri reduse. Germanii vestici, după căderea Zidului, și-au întâmpinat frații rusificați nu cu îmbrățișări, ci cu câte un cec de o mie de mărci. Sentimentul reîntregirii a trebuit să întârzie până când bulimia generală și-a epuizat resursele.
Mișcările europene din Decembrie ’89, spre deosebire de cele de la 1848, au constituit o revoluție fără utopie! Declinul credibilității Papei, uzura credințelor, era glacială a moralei, dezarmarea statelor de funcțiile ordonatoare, vor întoarce lumea la establishmentul burghez, la economia amorală de piață, la statul invizibil și societatea orientată spre ospățul general!
Iată de ce trăim: ca să înfulecăm, de-a valma, universul și existența!
Civilizația la capătul veacului XX este de esență mandibulară!
Fragmente din cartea Clasa nevrednică (1997)
Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
