ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 ||| Clasa nevrednică (Fragmente – Partea a V-a)
De Claudiu Iordache
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Finitudinea Puterii este Moartea!
Căutarea potențială a absolutului cheamă moartea pe urmele ei. Absolutul este sicriul ideii de a ființa ca om. Trăim, în schimb, în relativitate absolută o existență care piere, născându-se continuu, derutându-ne impresiile definitive.
Puterea e pe urmele Morții aproape fără să o știe.
Omul neajutorat, amenințat de Moarte, cheamă Puterea. Mă tem că nu s-a înțeles destul că speranța popoarelor nu poate fi consolidată decât prin renunțarea la Putere în favoarea serviciului vieții!
Ritualurile Puterii îmbracă întotdeauna doliul sever. Seducția Morții este cu atât mai mare cu cât e truda vieții mai dificilă. Bărbatul omoară ce naște femeia, deși puterea celui ce ucide este incomparabil mai mică decât a celei ce zămislește.
Un raport identic stăruie între Stat și Societate.
Societatea iubește viața, Statul se teme de ea. Societatea secretă libertatea, Statul o îngrădește.
Societatea iubește, Statul urăște. Societatea este guralivă, Statul e taciturn.
Societatea cântă, Statul urlă.
Mariajul lor este unul nefericit.
Statul, administrator al Puterii, simte disprețul Societății și se teme de el. Ea, Societatea, este normalitatea. Statul este starea de asediu a normalității.
Statul spune omului: „Am puterea de a te apăra de moarte!” în timp ce Societatea îi șoptește: „Ai puterea de a te apăra de moarte!”
Statul cheamă puterea celor mulți în serviciul celor puțini. Societatea îi primește egali pe toți împreună.
Mai puțin Stat și mai multă Societate poate fi formula libertăților viitorului.
Revoluțiile Estului au dat la o parte, dar nu au pus la loc!
După 1989 s-a încercat adoptarea procustiană a capitalismului anglo-saxon. Economiile satelitare, deja sufocate, s-au scufundat imediat sub apăsarea balastului ultraliberal.
Planul Balcerovicz a dus până la urmă la revenirea comunismului reformator. Timothy Garton Ash a scris la sfârșitul anului ’90: „S-ar putea afirma că piața liberă este cea mai recentă utopie central-europeană!”
Cădem cu ușurință din utopie în utopie, până la atingerea mizeriei de zi cu zi a unei populații ce nu vrea să se salveze prin meritul ei. Epigonismul Răsăritului menține la putere dictatura mizeriei.
Rusia nu mai este decât o mare intersecție a sensurilor retrograde. Vecinii săi exhală un miros de rural bătrânicios. Spaima de Rusia redevine, pentru multe din fostele sale dominioane, nevoia de Rusia.
Polonia Mare se lasă întreținută de Polonia emigranților. Ungarii se lasă tutelați de germani. Ca și cehii, de altfel. Bulgaria hibernează la frontiera unui refuz generalizat.
România nu se mai voiește nici lucidă, nici trează. În tot Estul, jungla politică se încrucișează cu deșertul social. Europa comunistă cândva, nu mai poate ajunge din urmă Europa comunitară.
În acest infern periferic, absenteismul politic derivă din dezgust, iar activismul devine delir. Conceptul fericirii popoarelor a decăzut până la un simplu angajament politicianist.
Nu mai există în lume o insulă a cărei prosperitate să nu intre în contradicție cu mijloacele care au produs-o. Exportul de criză s-a înzecit în ultimii ani.
Statul cu cea mai mare datorie externă (1100 miliarde dolari) are și cea mai puternică armată. The best – imn al Americii – a împins prima putere a lumii pe calea unui declin îndelung amânat. Până și Europa ignoră că soluția ieșirii din recesiune se găsește în propria-i casă!.
∞
În România, Puterea datorează totul celor pe care îi domină și nu-și pune problema restituirii!
În ultimii ani, obligația externă a depășit 6 miliarde, deși nici măcar a zecea parte nu a ajuns în contul creditorilor nenumărați ai Reformei. Regimul post-decembrist a împrumutat în numele nostru ceea ce a cheltuit pe cont propriu, finanțându-și oligarhia după aceleași reguli prin care regimul ante-decembrist și-a secretat nomenclatura.
De aceea, sărăcim pe capete: pentru ca ei să se îmbogățească pe capete. Sistemul actual continuă să pompeze în vinele lor sângele nostru. Patriotismul economic a devenit ostatecul cosmopolitismului bancar.
Un financiar influent mi-a spus, amical: „Ei nu fac decât să cânte muzica noastră!” Ei fiind politicienii, presa, puterea publică.
Două legislaturi au trecut deja, fără a evidenția vocația conturării unui destin favorabil. Mase gri de parlamentari, grei de limbă, au ocupat fotoliile elitare în paguba celor ce i-au adus acolo.
Complicitatea puterilor a reușit să înfrângă solidaritatea valorilor.
Blocajul pare total.
Națiunea nu mai poate străpunge zidul de care s-a lăsat înconjurată. „Dreapta” românească este mai degrabă o operă a prizonierilor. Nu întâmplător „Tăierea cozii” și „Cele două perechi de palme pe obrazul electoratului” s-au născut în citadelele neocapitalismului românesc.
Un capitalism cu origine în stânga comunistă, ipocrită, vicioasă și vizibil lipsită de scrupule… „Din frică s-a întrupat mult lăudatul Reich!”
Din indolență înflorește maidanul românesc. Nu există multe state care să se abandoneze marasmului cu atâta voluptate ca al nostru.
Putrezim, de fapt, pe picioare, într-o țară a ficțiunilor absolute.
Mistificarea ca politică a atins paroxismul.
Privatizarea falimentului național a convocat mulțimi de flămânzi la ospățul unde bucatele de pe masă sunt o simplă iluzie. Abaterile de la rațiune devin tulburătoare, în această Românie unde delirul secretă realitatea.
Fuga românească din morală s-a transformat într-o epopeică debandadă. Ruina accelerată pare o operă de entuziasm public.
Dezastrul delăsării l-a întrecut demult pe cel pe care ni l-a lăsat comunismul!…
„Acum în Europa răsăriteană oamenii detestă elitele, modelele exemplare și, așa cum spune autorul, preferă pe „asudații burtoși”. S-a produs într-adevăr în Răsărit, de o manieră mai flagrantă, mai grosolană, mai agresivă, ceea ce s-a produs pe toată planeta într-o formă mai puțin rebarbativă; este vorba de fenomenul de masificare a societății, prevestit acum șaptezeci de ani de Ortega y Gasset. În tot cazul, trebuie să dispară generația actuală, irecuperabilă, cei care au fost condiționați de acceptarea pasivă a unei vieți mediocre, în care lașitatea și minciuna erau singurele forme de supraviețuire…” (Al. Paleologu).
∞
O vizită de o singură zi în România a unui străin i-a permis să exclame: „Românii sunt admirabil de dezorganizați!”
Haosul românesc i-a stârnit impresii artistice.
Mă tem că moștenirea originară ni se subțiază datorită cheltuielilor nesăbuite ale ultimelor resurse.
Românul pare împăcat cu nenorocirea. Românul este un sărac fericit.
Revolta la români – o extravaganță.
Purtăm pe chip privirea resemnării. Iar naivitatea noastră nu mai este angelică, doar imbecilă. „Păcală și Tândală” s-au născut aici, unde, ascunsă sub fruntea îngustă și îngreunată de o burtă revărsată, conștiința locului este o moluscă.
De ani de zile contemplu îndurerat risipa instinctului românesc!
Nu ne mai iubim, pur și simplu.
Anomia românească, zisă: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai!” ne-a paralizat reflexele. În această devălmășie, politicianul simte că odată urcat în șaua decrepitului animal colectiv, cu greu va mai putea fi dat jos.
Sub comunism, deștepții s-au încuscrit cu puterea, făcând ca România să sune ca un clopot scufundat în noroi.
Fiul lui Max Reinhardt își amintește: „Dacă elita nu s-ar fi grăbit să stea la dispoziția groparilor Germaniei, lui Hitler și complicilor lui le-ar fi fost mult mai greu să pună mâna pe țara poeților și a gânditorilor și să comită genocidul!”
Diferența dintre Hitler și Ceaușescu – ambii beneficiari ai trădării intelectuale – este că ultimul s-a mulțumit doar cu genocidul interior!
România nu mai este țara celor ce vorbesc aceeași limbă a credinței în ea.
Suprapopulată de suferinzi, ea pare mai degrabă preocupată să-i gratifice pe cei ce o neglijează, o disprețuiesc ori o urăsc mai mult. Generația oportunistă o utilizează ca pe o vacă de muls.
România moare în noi, între noi, în văzul lumii întregi – o agonie care lasă lumea indiferentă.
România este un asfințit care nu și-a trăit zenitul.
Trist deznodământ al unei țări care a pierdut contactul cu Dumnezeu…
O mică Românie a marelui nostru păcat!
Fragmente din cartea ”Clasa nevrednică” (1997)
Îți place ce-am făcut până acum? Ajută-ne să mergem mai departe, cu atât cât poți. Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
