ALTCULTURE MAGAZINE ||| 57 ||| 5/2022 ||| Clasa nevrednică (Fragmente – Partea a III-a)
De Claudiu Iordache
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
“Principiul bine cunoscut: Nici un Bine nu poate fi binevenit unui popor dacă nu şi-l face el însuşi! poate fi completat cu teoria lui Mancur Olson, după care un grup neorganizat de persoane având un interes comun, conştient de acest interes şi având mijloace de a-l realiza, nu face, în general, nimic pentru a-l atinge.
Împreună, oamenii reconstruiesc inconştient, aproape întotdeauna, esenţa omului originar. Acest strigăt disperat: „Urăsc mulţimile, ador popoarele!” nu poate fi decât al spiritului exasperat. Drumul spre nobleţe al fiinţei rămâne şi pe mai departe deschis, deşi mulţimile nu au rătăcit niciodată până la el.
În Decembrie ’89, dizolvat în respiraţia uriaşă a mulţimilor ce au inundat caldarâmurile Timişoarei, m-am temut pentru mine. Atingerea de mulţime provoacă o contagiune irezistibilă.
Dreptul individului la mulţime rămâne la fel de imperativ ca şi cel la viaţă.
În România anterioară, acest deziderat a fost rezolvat sub forma dreptului la coadă! Românii se adunau pe la cozi cu un inexplicabil sentiment de satisfacţie. Acolo, în faţa magazinelor cu obloane coborâte, la 4 dimineaţa, deseori în aşteptarea a ceea ce nu avea nume, românii cârteau temători în legătură cu o lume ce se dovedea continuu ingrată.
Dar tot dreptul la mulţime a construit şi stadioanele unde urletul galeriilor îl imită pe cel al vânătorilor de mamuţi.
În Decembrie ’89 dreptul la mulţime a ornamentat cu figuraţie o Revoluţie. Oamenii şi-au regăsit ritmurile, împietrite atâţia ani într-o existenţă fără libertate. Românii au cântat, au scandat, în numele dreptului la mulţime.
Dreptul la mulţime le inspiră celor mici puterea celor mari, fricoşilor – elanul temerarilor, laşilor – pe cel al bravurii. Prin dreptul la mulţime accedem efemer la condiţia omului total. Tindem astfel să ne reîncastrăm într-o solidaritate care poate sfida destinul. Din nefericire, exercitarea dreptului la mulţime îi este oferită extrem de rar omului lui Musil.
Revoluţiile sunt avare cu aşteptările neînsemnaţilor colonişti ai unei planete izolate în ceaţa transparentă a neantului. Omului fără însuşiri îi mai rămâne promisiunea politicianului care, ridicat pe o buturugă înaintea singurătăţii lumii, îi oferă baia unui elan universal (în Decembrie ’89, am ascultat în rumoarea uriaşă a străzilor Timişoarei, respiraţia unui ocean!).
Dreptul la mulţime decade deseori în nevoia demagogiei.
Întrevăd aici motivele pentru care delirul aşteptat şi promis, ca un anunţ de schimbare a vremii rele, se transformă întotdeauna în leşinul aşteptării mulţimilor.
Dreptul acesta misterios şi inexplicabil de a nu dezamăgi fantasma colectivă este, poate, păcatul cel mai grav al politicului!
În cetăţile pe care le suprapoluează, mulţimile ori nu fac, ori distrug fără şovăire. Ceea ce José Ortega y Gasset numeşte acţiunea directă – exerciţiul violenţei ca primo ratio – nu e altceva decât energia umilită a celor care cresc în lume ura împotriva a tot ceea ce-i împiedică să devină uniuni libere de oameni.
Mulţimile sfâşie, oriunde dau de el, omul pe care nu pot să-l crească. Mulţimile se sinucid în acţiuni directe, care se împlântă totdeauna în inima morală a indivizilor ce le compun. Când revolta mulţimii conteneşte, indivizii revin sleiţi la neputinţa lor viageră.
Orice revoltă ştie să transforme prada în prădător şi victima în călău. Dar odată încetată, beţia ei se evaporă rapid; supravieţuieşte doar amintirea de a fi fost puternic prin ceilalţi şi regretul de a fi redevenit slab pentru tine.
În mulţime, eşti Ea, în afara ei eşti Tu!
Revolta maselor este o operă de nerăbdare în aşteptarea Binelui care nu mai soseşte. Mulţimile speră nevindecabil ca Binele să le vină din afară când, de fapt, Binele le subzistă înăuntru. Degeaba România a tânjit, după război, să devină „americană“ – România a rămas departe de Bine până când, într-un Decembrie ’89, mulţimile exasperate i-au dat deoparte Răul, asemenea scriitorului care-şi distruge manuscrisul ratat.
Românii cred că „pică pară mălăiaţă” este dreptul lor natural.
La atâţia ani de la Revoluţie, românii încă mai pretind să fie recompensaţi. Am cunoscut un lider sindical care a fost la un pas de linşaj când le-a sugerat muncitorilor să trudească mai mult dacă vor să câştige pe măsură.
În România, munca este o dezonoare.
Românii se feresc de ea ca de naiba! Numai proştii muncesc, ceilalţi se aruncă îmbrăcaţi în politică!
Uneori, în politică, o eroare împinsă până la capăt devine un stil!
După revoluţie, România nu a prea avut de ales între comunismul libertăţilor pierdute şi capitalismul libertăţilor decăzute. Mult i-a mai trebuit comunismului american să ajungă până la noi!
În jurul ţării mele, mişună utopii consumate. România se află în situaţia în care dacă ar dori să se îndrepte înspre unul din marii ei vecini ar fi blocată de ceilalţi. România trăieşte din plin refuzul european. Ambasadorii bunelor intenţii româneşti s-au dus numai acolo unde au fost primiţi.
Plecarea românească înspre America s-a împotmolit în Europa. Nu ne mai putem clinti din nefericirea noastră, datorită solidarităţii celor puternici.
Ce ne-a mai rămas de făcut?
Să ne întoarcem la experienţa supravieţuirii de unul singur?
„Prin noi înşine” şi „Toţi în unu” al lui Cuza, nu mai pot fi soluţii mulţumitoare într-o lume a interdependenţelor agravante.
România a continuat să cadă, dar groapa este mai adâncă decât ne închipuim.
Cu lestul său politicianist legat de nacelă, România se grăbeşte să atingă fundul mocirlei. Acel: Avem conducătorii pe care-i merităm, s-a transformat din blestem în destin.
Noi, românii, nu ne temem încă de cine trebuie!
Pentru români, Revoluţia din Decembrie a părut a fi o victorie a marilor aşteptări!
Revoluţiile, fiicele teribile ale istoriei, exprimă acordul rar între dezertarea care nu mai este posibilă şi luciditatea, de câteva clipe, a mulţimilor omeneşti; ele divulgă, totodată, logodna raţiunii cu îndrăzneala şi căsătoria hazardului cu necesitatea.
Anul 1989 a surprins România coaptă pentru o dublă mişcare: de jos în sus şi de sus în jos. Ceauşescu s-a refugiat într-un balon de săpun. Trădarea complicilor şi exasperarea supuşilor şi-au dat mâna, făcând tot restul. Aserţiunea lui Tocqueville, conform căreia nefericirea acceptată, când pare inevitabilă, devine intolerabilă de îndată ce apare ocazia de a o eradica, se adevereşte parţial în experienţa românească a anilor din urmă. Posibilitatea de a curma această nefericire este încă redusă.
În România, încă o republică a falimentului general, competiţia destinelor s-a declanşat, a virtuţilor a şi fost blocată. Rulând pe o unică autostradă, a declinului, acţiunea politică este fără obiect. Nu putem fi la nesfârşit o naţiune care avansează în istorie sărind din criză în criză.
Ne repugnă în continuare violenţa mijloacelor.
Preferăm să nu ne provocăm soarta.
Fredonăm, de fapt, într-un număr tot mai mare, aria utopiei îngăduitoare după care tânjim.
Fragmente din cartea Clasa nevrednică (1997)
De citit în limba română:
Readings in English
