Urmuz, G. Ciprian, Ionathan X. Uranus și alții
De MARCEL TOLCEA

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

WELLBORN
Sănătatea trebuie să fie o stare continuă!
SOTER

1 Dinspre Ionathan X. Uranus, prin Marcel Avramescu, la Părintele Mihail Avramescu

Când l-am văzut pentru prima oară, în 1974, Mihail Avramescu (1909 – 1984) era încă preotul paroh al bisericii ortodoxe din Jimbolia,. Auzisem de el așa cum auzi, în gând, de cineva care stă, poate fără să vrea, lângă a doua, a treia umbră a ta. Pe atunci, la 18 ani, știam despre lume lucruri mai multe, mai luminoase și, undeva, poate și mai alcătuite. De toatele, cum ar veni. Și marile, și măruntele, fără niciun respir necesar al ochiului inimii. Dumnezeul meu era mai degrabă ceva ce venea dinspre iarna bunicilor pe care o petreceam cu Mama Bina citindu-mi din Biblie și nu m-aș mira ca El să fi fost, atunci, chiar un Dumnezeu mai mult de zăpadă. Fiindcă, așa cum aveam să aflu de la Părintele Mihail, Dumnezeu Sfântul Duh suflă unde vrea și însuflețește până și nerăsuflarea celor ce care se vitejesc că nu respiră din El. Asta s-a și dovedit, de altfel, într-un registru desigur minor fiindcă tatăl meu Teodor – un dar dinspre sus – era, pe atunci, primarul Jimboliei. Iar el, Părintele Mihail, era, când l-am cunoscut eu, ceea ce rămăsese lămurit-ars dintr-un fel avangardist. Un fel de, fiindcă, în faptă, cel ce semna Ionathan X. Uranus exaltase, într-un timp prea bătrân, Părelnicia Ființei în „Biletele de papagal” ale lui Tudor Arghezi. Dar mai era și exact ceea ce nu rămăsese din „horoscopistul și hipnotistul” Mark Abrams, cel care, în „Universul literar și artistic”, părea să fie în lumina unor becuri interbelice de deasupra unor cocoane și coconi atrași de iluzoriul magnet al suprasenzorialului. De care, părelnicie, s-a și despărțit asemenea unui strănut expiator în clipa în care a așezat Predania guénoniană între copertele galben-pai ale unei efemere publicații — Memra — în care a mas și Mircea Eliade ascuns în trei litere: KRM. Consoanele din „Mircea”, citite ovreiește, de la dreapta la stânga. Către extrema dreapta, peste unul-doi ani, pentru pururi Miopul Adolescent.

Urmuz, G. Ciprian, Ionathan X. Uranus și alții

După cum mai avea – pe reverul tăiat al hainei sale de prunc perpetuu Marduk Shalom – și urma decisivului pas făcut spre Ortodoxie, în 1935, pe care unii l-au socotit un fel de convertire fără să știe că o asemenea silnică alchimie nu aducea nicio atingere Legii Celei Vechi. Ci doar o așeza, dimpreună, cu Legea cea Nouă.

Dar cel mai ciudat episod este, desigur, cel în care Marcel Avramescu se autodemască —Absolutul se demască singur, e titlul cel mai apofatic al avangardei românești — în rolul de Maestrul Venerabil al Respectabilei Loje Gnosis fix în anul 1945 (vezi Comedia infra-umană). Acolo unde i-a adus pe Anton Dumitriu și pe Andrei Scrima. Era un fel de imitatio Guénoni după anii teribili ai războiului când, în subsolul locuinței sale avea să poposească Părintele Ioan Kulîghin, inițiatorul renașterii isihasmului în România. Apoi a urmat coronarea studiilor teologale cu o teză despre Qabbalah, Antimul, „Rugul Aprins”, Tulcea, un divorț ce avea să îl exileze într-un niciunde teologal, căsătoria cu Sabine Thomas, Văliug, Jimbolia. Apoi, după plecarea Doamnei Sabina, reîntoarcerea la București în casa fiicei sale Mariana Macri, de unde s-a așezat la cer în 1984.

La 110 ani de la nașterea sa în 17 ianuarie 1909, scriu, aici, să nu se uite, câteva nume ale celor care l-au întâlnit și iubit : Nina Cassian, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu, Valer Costea, Șerban Foarță, Andrei Ujică, Cornel Ungureanu.

E greu de scris despre el, așa că citez, degrabă, aici, gândurile Florianei Avramescu, una dintre fiicele sale, în Postfața la Comedia infra-umană. Care așeza într-o ierarhie firească asemenea competențe de abordare:

„Despre aceasta, însă, ar fi fost mai în măsură să vorbească cei de talia lui intelectuală şi literară ; mă refer la puţinii, dar dragii săi prieteni: Mircea Eliade, căruia îi rezerva un discret şi zâmbitor reproş, anume că tot caută şi nu mai găseşte; N. Steinhardt, cu care n-avea mai nimic în comun, în afara umorului îmbinat, curios, cu o mare gravitate în privinţa a tot ce putea intra în zodia Sacrului; Arşavir Acterian, Vasile Lovinescu sau Eugen Ionescu, — cu ultimii doi întreţinând o sporadică, dar densă corespondenţă (în ciuda faptului că el se amuza să se considere ). De amintit, last but not least, şi Andrei Pleşu, unul dintre puţinii privilegiaţi ai Tatei, în sensul că obţinea de la acesta cărţi cu împrumut.”1

În realitate, lista personalităților care au fost fascinate de Marc-Mihai Avramescu ori s-au regăsit într-o relație apropiată este mult mai mare. Și cuprinde nume cum ar fi Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Felix Aderca, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionesco, Sașa Pană, Mihail Polihroniade, I. Peltz, Geo Bogza, Nina Cassian, Jeni Acterian ș.a. Despre câteva dintre personalitățile importante ale vremii aflăm că, în 1932, erau deja minuțios și fin analizate fiziognomic sau caracterial de foarte tânărul caracteriolog. Marcel Anghelescu — de unde am preluat informațiile — se referă la o notație a lui Petru Comarnescu care scria în jurnalul său că era „fericit“ să întâlnească un personaj „a cărui cultură ezoterică și antropozofică, grafologică, telepatică etc.” l-au făcut să petreacă o seară agreabilă și să se declar „fericit de a fi cunoscut un om atât de interesant cum de mult nu mai cunoscusem“. După cum aflăm că Petru Comarnescu fusese „flatat de analizele fiziognomice pe care le-a făcut asupra unor oameni care mă interesează: Eliade, Mișu Polihroniade, Sebastian, Vulcănescu etc. care, în genere, se potriveau cu observațiile mele asupra lor“.2

Urmuz, G. Ciprian, Ionathan X. Uranus și alții
Urmuz, G. Ciprian, Ionathan X. Uranus și alții

2 Cât Urmuz în avangarda românească?

După sinuciderea sa din 1923, Urmuz a devenit „modelul cel mai autoritar al avangardei”, transformându-se apoi, prin devotamentul lui Tudor Arghezi, dintr-o „tradiție orală”, în „text scris.”3

Numai că pattern-ul urmuzian nu s-a manifestat, ca să spunem așa, paușal fiindcă avangardismul românesc a însemnat și o serie de curente ce ignoră linia absurdului urmuzian și cuceresc cu totul alte teritorii. Nici suprarealismul, nici constructivismul, nici integralismul — de pildă — nu s-au așezat în siajul urmuzian. De fapt, influența lui Urmuz în poezia/textele poetice ale celor care au ilustrat avangardismul românesc este aproape nulă. Ceea ce nu se întâmplă atunci când aceiași autori se exprimă în proză. Unii asumați, alți, neasumați. Și aș deschide lista urmuzienilor neasumați cu Geo Bogza ce „urmuziza” timid (și liric!) în texte cum ar fi Dicționar popular:
„Romanul este un vehicul vertiginos. Instalat comod între două pagini el te duce dincolo de realitate. Sportul acesta îl practică cu pasiune fetele de pension și tinerii bărbieri repetenți la mandolină”4

Da, timid stilistic, dacă ne raportăm la un, de pildă, Victor Valeriu Martinescu care, în 1931, făcea una dintre cele mai îndrăznețe boicotări, in absurdum, a poeticii romanului într-un text cu titlul Cocktail, apărut editorial abia în 1943, în care, tot pe modelul Urmuz, își crea personajul-fetiș Ollak de Kalmyn Marele Contemporan:
„Ollak de Kalmyn Marele Contemporan ajunse la cafeneaua unde intenționa să intre. Nu apucă bine să intre că-și aminti instantaneu de esența speciei sale umane și pe loc își schimbă gândurile mai rău ca pe cămașă și ciorapi. Făcu șase pași înainte, doi la dreapta, cinci la stânga, unul înapoi și intră în cafeneaua — unde de fapt intenționase să intre și care pe drept cuvânt poartă emblema celebrului for european-genevez de pace și de five o’clockuri; și aici se juca table, se lua bacșiș, se pierdea sângeros la ruletă după calculul tuturor posibilităților, se beau cafele negre cu rom exotic, se fumau țigări exclusiv corpul diplomatic, se mânca excelent friptură de iepure și de rață sălbatecă pe varză călită, se discuta — după glas și mentalitate — oricum, în toate limbile euro-asiatice, orice și mai ales despre femei, despre longevitate și grefe testiculare, interzicându-se cu desăvârșire sub pedeapsă corecțională, discuțiile politice despre destinul popoarelor și relațiile lor externe și cu lumea înconjurătoare.”5
Iar Sașa Pană & Moldov în Capitol din Alfabet duc paralogismul spre un umor mai apropiat de Grigore Cugler și Ionathan X. Uranus (Mihail Avramescu) decât de Urmuz. Iată un fragment din acest text aproape pangramatic6, adică un mod de a scrie ce era, mai degrabă, „specialitatea” lui Cugler:
„Ana și Ananas Androginul erau anglicani. Cu acumulatori de antracit aduși din Angora, ei anesteziau antisemitismul abatelui Aspirin. […] Într-o apoteoză Ave Maria apleca arțarii amuletelor pentru un acordeon de aniversări. Apostrofă de aluat: Aragon ierta virginitatea Ioanei d’Arc.
Aleluia.”
Acum, că am introdus în ecuația „surselor” avramesciene și numele lui Grigore Cugler, mergem mai departe la Moldov. Asta fiindcă este, între altele, autorul unor texte de reverență față de Urmuz ce reiau aproape în registru solemn-parodic „fizionomiile” urmuziene. Făcea asta în câteva texte publicate, toate, în 1928, în revista „Unu”: Șmaie, Gogó, Kakarad, Șnax și Yusuf. Evident că textul cel mai interesant este Șmaie fiindcă el își asumă un fel de funcție palimpsestică. Începe exact așa cum începe Ismail și Turnavitu, urmează aceeași cadență numai că finalul aduce un element total neașteptat: referirea la Victor Eftimiu, ceea ce schimbă total funcția textului: în loc de a fi o reverență urmuziană, textul devine un manifest ce instrumentalizează poetic paradigma Urmuz:

„Dat în judecată pentru escrocherie, a fost condamnat să n-aibă noroc, să nu-și radă niciodată barba și mustățile, să-și pudreze cu făină părul de pe cap în fiecare noapte și să nu se ducă niciodată la baia de aburi spre a nu trezi revolta publicului decent și nedumerit cărui sex aparține.
Totuși, o stea de la un cabaret vestit văzându-l, se îndrăgosti repede de spiritul lui și mai ales de eleganța cu care arunca zarurile la table.
De atunci, Șmaie este obligat prin contractul mutual încheiat cu artista, să facă în fiecare dimineață, dezbrăcat și parfumat cu arome recomandate de domnul Eftimiu, gimnastică orientală, cadențată după cântecul unei caterince.”7

Un caz cu totul aparte în siajul urmuzian este G. Ciprian, mai ales cu una din piesele sale de teatru, Capul de rățoi, ce pare a fi mai mult decât o simplă rememorare a unor episoade din adolescența sa alături de Urmuz. Iordan Chimet în așază pe actorul și vechiul prieten al lui Urmuz alături de Grigore Cugler, Felix Brunea-Fox, Virgil Gheorghiu sau Jacques Costin, dar cu destule precauții la ultimii trei.8

Urmuz, G. Ciprian, Ionathan X. Uranus și alții
Urmuz, G. Ciprian, Ionathan X. Uranus și alții

În opinia mea, Capul de rățoi — dincolo de polemica în legătură cu o posibilă (semi)paternitate urmuziană — poate oferi unele speculații în legătură cu masoneria, dar cred că Radu Cernătescu forțează mult nota în cel puțin patru-cinci dintre considerațiile sale conform cărora ar fi o piesă cu substrat masonic. Mai întâi, istoricii literari nu au dovedit cu argumente serioase că piesa ar fi fost scrisă de Urmuz, ceea ce, evident, lasă fără nicio susținere întregul eșafodaj ulterior. Apoi, chiar dacă tatăl lui Urmuz a fost mason, acest lucru nu presupune ca fiul său să fi fost, la rându-i, inițiat. În al treilea rând, reperele ușor detectabile ale unui ecumenism vag, edulcorat și ușor ridicol pronat de personajul Ciriviș (Urmuz, după toate indiciile) nu se regăsesc astfel nici măcar aproximativ în corpus-ul doctrinar masonic. În al patrulea rând, în ciuda unor speculații cu privire la mersul sau la presupuse gesturi masonice ale pahucilor, ceea ce este descris ca ritual masonic, în realitate, nu sunt decât forțate apropieri cu rituri mai degrabă marginale, exotice. Iar invocarea simbolului crucii într-un astfel de context este chiar deplasată. În fine, nici casa construită de cei patru companioni în copacul cumpărat de Ciriviș nu trimite cu nimic la templul masonic. Interesantă este însă ipoteza lui Radu Cernătescu cu privire la „pervertirea simbolurilor” din cauza unei presupuse frecventări de către Urmuz a Lojii doar în adolescență, după care nu ar fi continuat viața masonică.9


Sigur, piesa de teatru a avut un succes de public și critică, ba chiar Eugen Ionesco l-a trecut — pripit, în opinia mea — pe Gheorghe Ciprian printre predecesorii săi alături de Caragiale și Urmuz. Explicația unei asemenea asumări mi se pare a veni, mai degrabă, de la mesajul anticartezian al piesei. Fiindcă, la o analiză lipsită de emotivitate, Capul de rățoi are două mesaje. Primul este unul manifest și, deci, exprimat de același Ciriviș care, în treacăt fie spus, se comportă cu vechii lui prieteni am cum s-a comportat memoria literară a lui Urmuz cu generația avangardistă: autoritar. Ciriviș afirmă sentențios că lumea este dominată de „bătrâna doamnă Logica și eternul domn Interes”, ceea ce face ca realitatea de toate zilele, împietrită de convenții, să aibă nevoie de o vindecare: prin ilogic și act gratuit, prin „ruperea din linie”, prin răsturnarea „stâlpilor logicii” și echilibristica pe muchia de cuțit ce desparte „rațiunea de nebunie”. E un fel de metanoia, dacă putem spune așa, în care tot ceea ce știam/știam despre lume este privit cu un alt ochi. Dintr-un alt unghi.

Al doilea mesaj al piesei se referă la ieșirea din logică/abolirea logicii și este explicitat de Macferlan (alias G. Ciprian) care istorisește cum, în timpul liceului, fiindcă erau mereu persecutați de directorul școlii, au făcut ceva de neînchipuit: noaptea, îi omorau omului bieții rățoi și, în loc să le fure, le tăiau doar capetele, iar trupurile erau lăsate în ogradă: „Nonsensul, aberația asta-l prăpădea pe filozof!”10

Așadar, pornind cazurile de urmuzianism asumat citate mai sus, aș crede că preluarea sa de către generația avangardistă are un sens mai profund decât o simplă și, la urma urmei, banală totemizare estetică. Mă gândesc, mai întâi, la o observație ușor melodramatică a lui Constantin Cubleșan din prefața utilei sale cărți signaletice Urmuz în conștiința criticii conform căreia sinuciderea lui Urmuz ar fi fost un gest de refuz al auto-epigonismului. Și, ca o dovadă postumă — crede criticul — „încercarea le-a fost fatală celor care, după aceea, au încercat să îi imite scrisul.”11 Aș nuanța, mai întâi, că paradigma urmuziană era asumată de generația avangardistă, și nu imitată. Iar, apoi, aș insista asupra faptului că preluarea într-un asemenea mod se făcea în ceea ce aș numi o deplină conștiință a unui pattern mental ce nu își istovise încă resursele. Dar nu cred că este vorba despre niște „banale” resurse literare, ci, mai degrabă, cognitive. Cu alte cuvinte, aș opina că Urmuz era resimțit, după dispariția lui, ca un fel de model paradigmatic — o Muză Primordială, Uhrmuse, riscând o etimologie în genul lui Goropius Becanus — ai cărui discipoli-ministranți își propuseseră să îi mențină vie prezența prin producerea liturgică a unor texte à la manière de, astfel încât mecanismul paralogic să se regăsească necontenit în spațiul public. Evident, nu într-o stilistică literară, ci, mai ales, într-una, cum spuneam, metalogică. Desigur că un asemenea lucru e posibil să fi fost, pentru cei mai mulți, un pariu literar, dar cred că, pentru Avramescu, a fost unul asumat într-o cu totul și cu totul altă cheie decât cea modernă. Fiindcă, în cazul lui Avramescu, dacă vorbim despre un sens premodern, trimiterea obligatorie este la René Guénon. Care, atunci când se referea la lucrările din atelierele din Renaștere, observa că acestea purtau doar semnătura maestrului, în ciuda faptului că erau opera unor ucenici din atelierul acestuia. Evident, aici este vorba despre un cu totul alt înțeles al artei și despre o total diferită semnificație a originalității, toate pierdute între timp.



NOTE
1 Comedia infra-umană, cu două precuvântări de Șerban Foarță și Floriana M. Avramescu și un epilog de Marcel Tolcea, Timișoara, editura Brumar, 2004, p. 19.
2 Mihail Avramescu și avangardismul interbelic, în „Cultura” nr. 93/10.11.2007
3 Marin Mincu, Introducere în avangarda literară românească, la Avangarda literară românească. Antologie, ediția 2006, p. 10.
4 Romanul, în Marin Mincu, Antologia…, p. 174.
5 Antologia…, p. 311.
6 Text în care toate cuvintele încep cu aceeași literă
7 În Marin Mincu, Antologia…, p. 220.
8 Cuvânt înainte, pp. II-III.
9 Literatura luciferică, cap. Maladia unei inițieri nedigerate, p. 227.
10 G. Ciprian, Teatru. În treacăt fie spus, cenzura a mutilat oribil textul piesei. În varianta jucată de-a lungul anilor a fost înlăturate nu doar cuvinte ale epocii (chestor, polițai) ci și orice cuvânt religios sau cu conotație mistică. În plus, cenzura a vrut ca politicianul ignar Dacian, fără nicio apartenență politică specificată de autor, să devină… conservator.
11 București, Cartea Românească, 2014, p. 12.


 

Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe,
cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Did you like it?
DONATE
THANK YOU!

De citit în limba română:

Readings in English