Clasa nevrednică (II)
De Claudiu Iordache
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Acum, când tu ești printre vechii Profeți, noi, cei rămași aici, ne-am gândit să te arătăm așa cum erai, de fapt.
Un Profet printre ai lui români din România pe care o iubeai atât.
Și o iubești și-acum, sunt sigur, căci iubirea trece de pragul acela pe care unii îl numesc moarte.
Ca mai mereu când nu iei în seamă vechile vorbe, poate că nu mulți au înțeles că sunt contemporan cu un Profet.
Așa este: nimeni nu e profet în țara lui!
Nici măcar tu n-ai fost…
Cristina, cea pe care ai lăsat-o să aibă grijă de cele lumești, a propus să ne aducem aminte de momentele cum prevedeai ce va fi astăzi, de-acum aproape 20 de ani.
Eu doar am spus ”așa facem!”
Te-a înțeles cineva?
Te-a ascultat cineva?
Hai să vedem…
Eugen Matzota
Tentația ipocrită marchează sfârșitul acestui secol capricios. Democratizarea puterii, ca efect al voinței societăților de a avea acces la resursele supraviețuirii, nu a avut loc. Puterea a rămas și pe mai departe izolată în galeriile bine ascunse ale complicității a trei dintre cele mai rezistente tare ale comportamentului omenesc: frica, agresivitatea, posesia. Achiziția, exercitarea, modelarea și păstrarea puterii ascund justificarea cea mai vulgară a politicii. Lumea noastră nu se lasă guvernată de bună voie, ea trebuie constrânsă, chiar din interiorul ei, să devină dacă nu mai bună, măcar nu mai rea.
∞
Acest minim obiectiv, măcar nu mai rău, luminează până departe o istorie tot mai neglijent întocmită. Putem căuta criza acestui timp în raportul tot mai complicat dintre Putere și Libertate. Puterea ca Libertate constrânsă și Libertatea ca Putere consumată fac ca neînțelegerea dintre vocația de a trăi și voința de a nu trăi oricum să devină un detonator al echilibrului lumii din jurul nostru. Puterea celor slabi a fost izgonită în Societate, puterea celor puternici formează Statul, mereu sperjur în fața propriei sale Constituții.
∞
Secretul Puterii, ca și al focului grecesc, ne rămâne inaccesibil și astăzi! E cu putință ca Puterea să izvorască dintr-o defecțiune încă bine ascunsă a speciei noastre? Să fie oare vorba despre o eroare a lui Dumnezeu ori o neglijență a sa, care i-a făcut pe oameni să se oprească din drumul reîntoarcerii înspre El, atrași de chemările guturale ale Puterii? Izgonirea din Rai se repetă, de la facerea lumii, la fiecare expulzare a pruncilor din pântecul mamelor lor, resimțită ca act de Putere! Paradisul se încheie, în biografia fiecărui om, la nouă luni!
∞
Când un regim menține strâns întunericul în jurul ființei naționale, a vrea să-l înfrunți înseamnă a întineri speranța de a-l înfrânge!
Ziua de 16 decembrie ’89 s-a anunțat frumoasă, cu un cer senin, la aproape 16 grade C. O fulgerătoare primăvară părea să anunțe timișorenilor o schimbare ce se lăsase îndelung așteptată. Dar oamenii nu au simțuri pentru a anticipa catastrofele. Câteva ore mai târziu, Timișoara s-a trezit asediată de tumult, de suferință și flăcări. Noi încă nu avem încredere în puterea românească de a schimba. Numai că atunci, românii au ieșit pe străzi uitând că sunt indivizi. În mulțime, frica tace și curajul cântă fără cuvinte. Europa care a vrut să ne transforme se transformă, la rândul ei, în jurul unei românii aparent abandonată de soarta sa. România abia își termină travaliul veacului XIX. Să ne-o închipuim ca pe o Franța la 1895… dar la vremea aceea Franța îl avea pe Proust. În decembrie ’89 mulțimile Timișoarei au asaltat Puterea. Au urmat erori după erori, atacuri imprudente, retrageri lamentabile, victime, morți și răniți. Un timișorean din zece a fost pe străzi scandând: “Nu vă fie frică! Ceaușeșcu pică!” Până când Ceaușescu, cuprins de frică, a picat! În săptămâna ce i-a anticipat fuga lamentabilă, Timișoara a rămas singură. Nopțile, mai ales, i-au fost îngrozitoare. Sub acoperișul întunericului, mulțimile redevenite pulberi de indivizi golași au așteptat cu sufletul la gură să li se apropie moartea de casă. Se pare că marilor puteri le trebuiau martiri pentru a-și justifica intervenția. L-au lăsat pe Ceaușescu să tragă și el a tras. După care a fost abandonat furiei victimelor sale. Timișoara are acest unic merit: de a-i fi sfidat puterea contrafăcută, și, ca prin minune, omul de hârtie a luat foc. După Timișoara a urmat Capitala. După revoltă a venit conjurația. Profesioniști ai tenebrelor au desăvârșit prăbușirea regimului. Viața tiranului a fost scurtată cu câțiva ani, obligația de a depune mărturie că nu a acționat singur a fost anulată!
∞
Vechimea răului românesc este controversată. După unii, ea coincide cu cea a comunismului românesc. După alții, cu perioada 1918 și capătul veacului. După stoici, răul românesc are vechimea neamului românesc. Anii din urmă au valorizat acest rău până la atingerea unui prag de avarie. Răul românesc ne dictează o existență omenească fără istorie. Un rău comun și lacom, care ne devoră ca națiune. Tot M. Nițescu se întreabă: „Unde se află rădăcina răului nostru?” Răspunsul este prudent: „Dacă nu cumva în dialectica puterii prin lipsa unei rezistențe morale” Autorul textului Sub zodia proletcultismului a murit în 1989, înainte ca turmentarea românească să se dezlănțuie. Tot el anticipează: „Fatalitatea geografică… am numit-o știința de a trăi!” Un teribil verdict vine din trecutul imediat. Răul a ajuns în ființă, nu numai în jurul ei. Răul este în felul în care ea, ființa, a fost așezată să dăinuie. Răul este până și în refuzul general de a-l recunoaște. Într-o astfel de iesle nu pot fi crescuți copii fericiți. „Lașitatea colectivă, mentalitatea căpătuirii mărunte, absența simțului istoriei ne caracterizează. Nici un popor sub dictatură nu s-a arătat mai supus, mai lipsit de demnitate și nu s-a degradat și nu s-a pervertit cu atâta ușurință. Cât de ușor uită și cât de senin se prostituează!…” Să fie, oare, țara aceasta căminul unui mare păcat? Nu mai putem deja invoca Revoluția ca pe o mărturie a virtuților redobândite. Soldații ei cinstiți pot fi numărați pe degete, profitorii – câtă frunză și iarbă… Dovada aceasta este strigătoare la cer! Cei buni, în Revoluție, au fost încercuiți de cei răi. Nu cei ce au făcut-o, ci cei ce au furat-o sunt stăpânii României de astăzi. Complicitatea la săvârșirea acestei conversii odioase este uriașă. În numai șapte ani au contribuit la mistificarea istoriei imediate, de-a valma, istorici, scriitori, politicieni, servicii secrete. Enormul burete al colaboraționismului a șters de pe tabla adevărurilor Revoluția cu literă mare! Ea, Revoluția, cade astăzi întreagă pe umerii gârboviți ai acestui popor căruia binele nu i-a fost nici duminica, nici cele șase zile de lucru! Și nimic nu ne mai vrea, nu ne mai poate mântui, în afara remușcărilor noastre!
∞
Europa, astăzi, pare o căprioară hăituită de câini sălbăticiți. De fapt avem de-a face cu o defecțiune a principiului vaselor comunicante. După ‘89, lichidele istoriei nu mai vin de sus pentru a le urca pe cele de jos, ci viceversa. Transpirația trăirii colective imperfecte dă buzna prin tubulatura europeană pentru a împovăra performanța conviețuirii. Zidul Berlinului, care a despărțit o vreme apa limpede de mocirlă, a fost străpuns. Am năpădit Europa cu surplusul cerșetorilor și cosmopoliților noștri. Căderea comunismului a consemnat decesul căsătoriei între Bine și Rău! Foarte repede, Binele a devenit o victimă a propriului succes. Binele european este astăzi aproape un Rău împlinit. Dar răul acesta nu mai seamănă cu cel care a fost. Istoria este aventura evoluțiilor imprevizibile ale unui Rău care se transfigurează preluând atributele Binelui. Răul cu care ne luptăm cu tot mai puțină convingere este, poate, poarta strâmtă care ne desparte de Dumnezeu. Perfidia răului european este infinită. El ne încurajează uneori să-i înfruntăm defectele, căci un Rău fără defecte este neapărat un Bine cu defecte. Naivitatea creștină i-a făcut jocul prin Decalogul său: “Să nu bei / Să nu fumezi / Să nu râvnești / Să nu ucizi…” sfârșește, până la urmă, în mintea celui locuit de Rău, prin îndemnul: „bea, fumează, preacurvește…” pentru a putea simți din nou, la capătul constrângerii, starea de bine. Asemănarea dintre Bine și Rău ne ia până și puterea de a le deosebi. Cu toate astea, diferențele sunt destule. Răul este totdeauna flămând, Binele este totdeauna sătul. Răul vine de jos, Binele coboară de sus. Răul e strivit de talpa lui Dumnezeu, Binele e încolăcit pe toiagul său. Răul e flămând de putere, Binele e însetat de libertate! „Puterea contra Libertății” este titlul filmului zilelor noastre. Extraordinar simte Glucksmann: „Câinii nu rămân de faianță atunci când încep să adulmece Puterea!…” Căci Puterea pute întotdeauna!
∞
De atâția ani de zile caut spre România cu o privire consternată. Înăuntrul frontierelor sale, poporul constituie partea vie care nu mai știe ce vrea. O țară este, un popor se formează. Noi, românii, devenim prea încet. E bine, e rău? Graba în devenire e la fel de periculoasă ca și întârzierea în ea. Statele Unite au devenit, istoricește spus, fulgerător. Franța a devenit mult mai lent. România devine imperceptibil. Cum declinul este coroana Devenirii, mă întreb dacă a ajunge prea devreme la Coroană este o bună afacere. România consideră astăzi că este o afacere rea. Pe drumul devenirii, România nu poartă blană de iepure, ci carapace de broască țestoasă! Un pericol este să fii ajuns din urmă de viața cu mătura în mână ori de moartea cu coasa pe umăr. Primejdii egale, căci întârzierea în destin le cheamă pe urmele celor întârziați. România nu are clarvăzători, specialiști în balistica istoriei românești. România pare un proiectil tras la întâmplare, indiferent la cauză și la țintă. Ea urcă pe firmament, îndreptându-se nu spre lume, ci înspre sine. România ține în mână o armă sinucigașă. Unele popoare se lasă distruse de altele, România se distruge pe ea însăși. Oare de ce?
Din nefericire, popoarele sunt ultimele care află că pentru ele există, pus deoparte, și dusul și întorsul! Roma s-a dus încet, s-a întors repede. URSS a avut dusul lent, Rusia a avut întorsul fulgerător. România este încă în trenul care se deplasează spre dus. Ea pătrunde în stațiile prin care alte țări au trecut deja. Dar chiar și așa, aparent mergând undeva, România pare că nu mai merge nicăieri. Am rămas încremeniți în proiect. Într-o lume tot mai viguroasă a urcușurilor și căderilor, România rămâne și pe mai departe o promisiune neîmplinită!
∞
După Hegel, în epoci de criză cei slabi de înger cad pradă ispitei disprețului pentru acțiune! Istoria României este o neîntreruptă amânare în care gustul pentru inacțiune a devenit de-a dreptul un viciu. Nu ne mai săturăm să nu acționăm… Dar această lene nu e de natură orientală, ci originara trăsătură a unui anume fel de a ne proteja prin refugierea în invizibil. România a apărut și a dispărut de cel puțin două ori în numai o mie de ani. După retragerea lui Aurelianus am dispărut, la Rovine am apărut. Dispărem după Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul și ne întoarcem la 1848, după care ne vom eclipsa cu intermitențe până la 1878, până la 1918, până la 1989! De ce să ne mai mirăm că Europa încă nu s-a obișnuit cu prezența noastră… Reîncarnările României rămân misterioase chiar și pentru părintele religiilor, Mircea Eliade. A fi sau a nu fi pare o dispoziție miraculoasă a unui popor de a se refuza în plutonul istoriei. În timp ce alte națiuni s-au salvat prin afirmarea dreptului la putere, a noastră a ales moksa, prin eclipsări savante. Simt că România ascunde mai mult decât ce pare a fi! “Sunteți un popor alunecos!” mi-a spus la Timișoara un sârb. Mă întreb, la rândul meu, dacă nu cumva suntem un popor care alunecă prea repede din sine. Lepădarea de sine, la noi, rămâne o practică ancestrală. Ultimii nouăzeci și cinci de ani au demonstrat cât de simplu ne-am putut lepăda de Basarabia, de Bucovina, de Ținutul Herța, de Caliacra și Cadrilater, de Banatul sudic și de Transilvania Maramureșului. Ospitalitatea românească este prodigioasă. Ea își oferă, fără să ezite, coada șopârlei, pentru a scăpa de clonțul istoriei. România nu aspiră la reîntregirea care ar transforma-o într-o pradă și mai vizibilă. Dealtfel, România nu a zburat niciodată. Ea a privit dintotdeauna în sus cu o spaimă neodihnită. Complexată de puterea pe care nu o are, România nu a oferit manualelor bătălii ofensive. A atacat rareori, rezervându-și dreptul de a se apăra deseori. Uneori defensivă, alteori defetistă, România nu mai pretinde noi drepturi, ci îngăduința de a fi lăsată să fie. Niciunde lașitatea nu a fost ridicată, ca aici, la rang de sofia! Iată de ce nu suntem sortiți delirului puterii, ci discursului renunțării la ea! Șopârla românească este bearcă, dar încă vie!
∞
“Tentativa de protecție împotriva anxietății fundamentale are în vedere puterea!” susține Karen Horney. Constituția supraviețuirii are la bază nevoia de conviețuire a societății cu anxietatea pe care o generează indivizilor care o compun. Secolul XX a fost al lui Hamlet, al lui: “To be or not to be!”, al maximei îndoieli că putem rezista opunând creativitatea nevrozelor noastre, al ideii lungi că pacea este fiica terorii reprimate, a nevoii de succedanee ale existenței, printre care dogma, drogul, avuția, puterea, politica. Hamlet a trăit în zilele noastre. Shakespeare l-a produs prea devreme, într-o Anglie care atunci n-a avut nevoie de el. Marea politică, administratoare a marii puteri mondiale, aplică regula după care securitatea poate fi obținută după îngroparea îndoielilor. Trăim, de fapt, într-un comunism general în care nomenclatura e elita politică. Mai multă pâine, mai puțină neliniște. Civilizația este corupătoare. Ea ne cumpără pasivitatea, și când nu mai are cu ce să ne-o cumpere, ne-o provoacă. Revolta societăților împotriva statelor, din ultimii ani (Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Turcia) adeverește că puterea concentrată nu mai este în echilibru cu puterea distribuită. Finalul de veac este în același timp sec și vântos, ca singurul act al dramei lui Beckett. În așteptarea lui Godot, ne ascuțim nu rezistența la amânarea infinită, ci nevrozele…
∞
Epitaf pe mormântul unui politician: „Toată viața și-a trăit impostura cu multă demnitate! “
∞
Pe geamul unui butic din stația Eroilor, o mână necunoscută a scris: „Dacă stau să mă gândesc bine, nu am la ce să mă gândesc!”
Greu de crezut că poate exista formulă mai nimerită pentru deraparea României prezente. Românul se lasă descompus fără împotrivire, în schimbul dreptului la plăcere care i-a fost promis. Binomul putere-plăcere este ceea ce îl mai preocupă. Concupiscența, ca risipă, scurtează zborul omenirii peste ea însăși. Malraux cu acel: “Secolul XXI va fi religios ori nu va fi deloc!” intuia că abandonarea conștientă a principiului puterii și plăcerii, ca reprezentare a voinței de a fi, va trebui urmată de căutarea valorii, adevărului și credinței. Statele civilizate trăiesc, poate, ultimele spasme ale puterii-plăcere. Chiar dacă astăzi Papii predică în pustiu, în veacul ce urmează (un veac cu colți mai ascuțiți decât acesta!) o singură mișcare în afara respectului pentru destinația omenirii și lumea va fi pierdută! Cu atât mai mult ne poate îngrijora România, ai cărei marinari par mai degrabă niște transfugi decât un echipaj pentru destin. Regurgerea la posesie, ca antidot la angoasa de a trăi, a produs acest secol, care nu se joacă atunci când vrea să ne supună ispitirilor lui. Lacom ca nimeni altul, românul se bulucește la gurile raiului de plastic, cu privirea paralizată de poftă, ca a unui copil. E cu atât mai ușor să-l cumperi cu o acadea pe cel ce nu s-a săturat de lume decât în vis. Vremurile din urmă ni-l arată agresiv și bulimic. Foamea îi e mai mare decât nevoia, iar obezitatea sa constituie, după timpuri de post, o reparație mortală! Foamea unei națiuni este o medie ponderată a foamei de jos și a celei de sus. Cum numărul celor de sus este incomparabil mai mic, reiese căî foamea elitei a atins în ultimii ani dimensiuni copleșitoare. Un român de sus consumă lejer porția de poftă a cel puțin o mie de români de jos, 200.000 de înfometați de jos aleg la fiecare patru ani un sătul de sus! Sătuii de sus sunt cazați în guverne, parlamente, flămânzii de jos rămân în cartierele lor cu ochii ațintiți în irișii amăgitori ai televizoarelor. Cei de jos se hrănesc privind la cantina made in PRO TV, ori la ospețele celor de sus, ca într-un basm de Andersen unde fetița săracă aprinde, în mijlocul viscolului, bețe de chibrit ce luminează o lume de o cruzime insuportabilă. Egalitarismul antdecembrist s-a frânt, făcând loc furiei segregării celei mai violente. Deștepții se înfruptă din prostia celor ce muncesc, nu gândesc. Mi-l și imaginez pe bietul român așteptând, la capătul înserării, după o zi de agoniseală, un troleibuz care nu mai sosește, izbit brusc de senzația că propria sa gândire i-a devenit inutilă. Și atunci, cu un gest instinctiv, el scoate din geanta de funcționar păgubos o carioca neagră cu care scrie pe geamul din fața lui: “Dacă stau să mă gândesc bine, nu am la ce să mă gândesc!”
Doamne, ține-ne aproape de Tine!
∞
„Trebuia lichidat repede toate aceste lucruri! Şi am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri şi voi, măsuri ferme. Nu mi-aţi spus că îi trimiteţi să se bată cu bastonul! Nu am nevoie de asemenea unităţi de securitate. Şi miliţia trebuia să fie înarmată. Aşa este legea. Dacă era înarmată trebuia să tragă, nu să se lase să fie bătută şi să-i lase să intre în sediul comitetului judeţean. Voi n-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru voi, pentru toate unităţile, atît ale Ministerului Apărării cît şi ale Ministerului de Interne. Cum este posibilă o asemenea situaţie?! Nişte derbedei să intre în sediul comitetului judeţean de partid, să bată pe soldaţi, pe ofiţeri şi ei să nu intervină!? Ce au făcut ofiţerii tăi Milea, de ce nu au intervenit imediat, de ce nu au tras? Trebuia să tragă să-i lase jos, să someze şi pe urmă să tragă în picioare.
Vasile Milea: Nu le-am dat muniţii.
Nicolae Ceauşescu: De ce nu le-aţi dat? Am dat ordin să se tragă în aer, să someze? De ce nu le-aţi dat muniţii? Dacă nu le-ai dat muniţii mai bine îi ţineai acasă! De ce în 1945 oamenii au știut cum să facă, acum stau cu bățul în mână, deci nu se sinchisesc. O mână de derbedei puși la cale de cei care vor să distrugă socialismul! De ce nu au fost scoase gărzile patriotice cu armament, că au armament? În felul acesta punem oamenii să stea cu mâna în sân, iar ceilalţi vin cu răngi, iar noi stăm şi le ţinem predici. Duşmanul nu cu predici îl potoleşti, ci trebuie să-l arzi. Din momentul de faţă, dacă Comitetul Politic Executiv este de acord, destituim pe ministrul apărării naţionale şi pe ministrul de interne şi pe comandantul trupelor de securitate. Din acest moment preiau comanda armatei, să-mi pregătiţi decretul. Convocaţi Consiliul de Stat, ca să facem totul legal, în seara asta. Nu mai am încredere în asemenea oameni. Nu se poate merge mai departe aşa. Toată noaptea am stat şi am discutat cu ei din 10 în 10 minute, ca apoi să-mi dau seama că ei nu fac ce le-am ordonat. De abia pe urmă mi-am dat seama că ei nu fac ce le-am spus. Trebuia să-i omoare pe huligani, nu să-i bată ei. Tu crezi că huliganii aceia n-au ştiut care este situaţia cu voi, de au intrat în sediu?
Deci, tovarăşi, avînd în vedere situaţia care s-a creat, acum de fapt, îmi dau seama, că aşa cum este, nu se poate face ordine cu ciomagul. Am convocat şi teleconferinţa. Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armament, toţi să fie înarmaţi şi să aplice ordinul. Cînd am dat ordin să aplicaţi starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta?! Cînd am spus “stare de necesitate”, ce înseamnă pentru voi “stare de necesitate”, “cu bâta”. Tu, care conduci trupele de securitate, nu ştii ce înseamnă stare de necesitate.
Soldaţii au luptat cu ce au avut, cu bâta, şi au reuşit să facă faţă. Unul dacă trăgea ar fi fugit ca potârnichile. Voi nu vedeţi unde aţi adus situaţia? Am spus să trageţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare.”
Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi căzut și până la urmă luați și băgați la beci. Nu vi s-a spus așa? Unul să nu iasă.
Nicolae Ceauşescu: Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă, atât unităţile ministerului de interne, cît şi cele ale apărării naţionale, şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici un fel de discuţie.
Elena Ceauşescu: Trebuie luate măsuri radicale, pentru că aici nu se poate merge cu îngăduinţă.
Nicolae Ceauşescu: De ce n-au ieşit unităţile cu arme, pentru că cu puşca în mână, fără armament nu se poate apăra şi nici bate. Ştiaţi care este situaţia la Timişoara, în loc să luaţi măsuri aţi trimis neînarmată armata. Trebuia să fi luat măsuri imediat şi să fi lichidat de ieri, dar n-aţi făcut acest lucru şi aţi ajuns pînă astă seară. Am spus să trageţi de avertisment, dacă nu se retrag să trageţi în picioare. Nu m-am gîndit că trageţi cu gloanţe de manevră. Este apă de ploaie. Cei care au intrat în sediul comitetului judeţean de partid nu trebuiau să mai iasă de acolo, trebuiau să fie jos, la pământ.
Nicolae Ceauşescu: La Timişoara sunt acum toţi comandanţii. Am spus ca la teleconferinţă să fie prezenţi şi marii comandanţi militari de acolo. Am transmis cu câteva minute înainte tovarăşului Coman, care a sosit acum cu alţi generali la Timişoara, ordinul – toate trupele primesc imediat muniţie de război, de front şi somează pe oricine nu se supune. Se socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea!
Am cerut să fie în sală! De ce nu sunt în sală? Vă rog, transmiteţi ordinul meu! Acţionaţi în calitatea pe care o aveţi în raport de situaţie, în calitatea de situaţie de luptă! Activitatea fiecăruia o judecăm ca atare şi într-o oră trebuie restabilită complet ordinea în Timişoara. S-a înţeles?
Ion Coman: Capătul a 3 coloane intră în Timişoara. Am trimis să dirijeze în centrul oraşului. Am ordonat să se tragă foc!
(Nicolae și Elena Ceaușescu – Stenogramele discuțiilor din 17 decembrie 1989)
Acestor primitivi li s-a închinat România între 1965 și 1989! Cărțile omagiale, acolo unde nu au fost distruse de către autorii lor, adună laolaltă numele unei scriitorimi servile, care s-a ploconit înaintea înțelepciunii cuplului Ceaușescu. (Însuși Alexandru Paleologu a recunoscut că la înscăunarea lui Ceaușescu s-a considerat un român optimist…) România s-a lăsat dezonorată de sus, în indiferența celor de jos. Nu clasa muncitoare a fost de vină pentru declinul românesc, ci clasa nevrednică, al cărei creier colectiv a secretat gunoiul apologetic cel mai prodigios din Europa. În noiembrie ’89, nomenclatura încă transpira solemnă la al XIV-lea congres al Partidului unic. Căptușiți cu ordine, cu diplome cu doctorate, cu titluri, “părinții” națiunii au aplaudat în picioare discursul celui mai mare pitic dintre ei, fără a simți apropierea funiei. Arareori în istorie o majoritate a comis mai mult rău decât cea care, trebuind să aleagă între România și Ceaușescu, n-a ales România! În țara cu atât de multe diplome și atât de puține vocații, persecutarea valorilor a dus la dispariția lor. Dar nimic de mirare într-o Românie unde nici o credință este încă minima religie. Sub același comunism, polonezii ori rușii s-au comportat diferit. Elitele adevărate rămân continuu în opoziție la autoritarism! Dizidența românească s-a complăcut într-o ieremediadă căreia astăzi îi poartă la rever medaliile de excelență. A face ordine în istoria României înseamnă a rejudeca responsabilitatea acelei clase nevrednice care a obligat o națiune să trăiască, în zdrențe, sub numele Moromete!
∞
Clasă politică? politicianistă? greu de spus! Mai degrabă crema râncedă a unei societăți cu tendoanele morale tăiate cu coasa. Unde valoare nu este, nimic nu este. În pustiul valorii puterea înflorește din cactuși zgârciți. Lumea aceasta este dominată de excese ale simțului ei firesc. Acel “rigoarea morală în mine și cerul înstelat deasupra capului” al lui Kant, astăzi nu mai timorează pe nimeni. Disprețul virtuților scurtează calea spre vicierea lor. În România nimeni nu mai respectă pe nimeni, toți se bat cu toți și scăparea din acest malentendu național pentru mulți este emigrația. Geniile României au fugit dintotdeauna de România. Tudor, Bălcescu, Cuza… pe crucile neamului atârnă trupurile de umbră ale celor ce i-au vrut binele. Sacrul românesc a fost demolat. Într-o țară în care un obez rapace poate pune mâna pe Intercontinental pe aproape nimic, în timp ce un Octavian Paler are o pensie de 200.000 de lei pe lună, nu ne merităm înțelepții. Pătrundem în deșert fără alte călăuze decât plutocrații. Pe chipul omenesc al românului fulgeră privirea de fiară. Invidia neputinciosului poate ucide îngeri! Până una-alta, îngerii aceștia veghează la patul noilor născuți abandonați de către mamele lor întâmplătoare (asta dacă nu au reușit să îi sfârtece în propriul lor pântec, dacă nu i-au abandonat în pădure, dacă nu i-au azvârlit în foc, dacă nu i-au înecat în haznale ori nu i-au lepădat în pubele). Nu există pentru această generație rechizitoriu mai grav decât cel al evidenței, decât cel pe care ni-l aruncă în obraz adevărul. Scriu aceste rânduri cu o oboseală cumplită. În această dimineață m-am lăsat trezit devreme de un sentiment nelămurit. Am ieșit în stradă și în zorii de octombrie, ridicând privirea spre cer, am auzit clar țipătul unor zburătoare invizibile! Păreau a traversa, de la este la vest, o capitală de cupole bisericești smălțuite de o privire de o blândețe infinită. Erau îngerii României, ce se ridicau în văzduh, bătând din aripile lor grele pentru a-i arăta, a câta oară, drumul cel bun. România încă dormea chircită, cu genunchii la burtă și obrazul mototolit în pumni, o biată Românie născută din flori, dată de mică slujnică la stăpâni, pângărită și chinuită…
∞
Mitologia puterii este una a mistificării! Cum de s-a ajuns atât de departe încât până și o țară ca Franța sărbătorește căderea unei Bastilii care s-a predat singură?… Nepoleon a creat un imperiu, în numele trinității Liberté, Egalité, Fraternité, pe ruinele unui regat absolut. Ispita mistificării rămâne irezistibilă puterii care vine ori pleacă. Traumatizată de revoluții, istoria tânjește la restaurare, ca întoarcere a unei autorități care nu se vrea schimbată pe sine. În România post-revoluționară, legitimitatea simbolurilor a fost supusă ridicolului. Numele generalului Milea, care a comandat represiunea, a fost dat unei străzi bucureștene. Generalul Gușe care, ajuns la Timișoara, s-a grăbit să declare: “Îi rad cu țeava tancului!” a fost ulterior declarat patriot. Generali dovediți asasini la Cluj au fost înălțați în grad. Foști securiști au fost numiți miniștri. România anului 1995 arată ca o piramidă a meritului cu vârful în jos. După Legea 42, asasinii de ieri sunt revoluționarii de azi. „În lupta dintre tine și lume!”, secondează lumea scrie Kafka. România nu mai secondează lumea, își urmează strict nefericirea, care oricum nu o mai deranjează prea mult. Trăim din plin o acceptare a mistificării triumfătoare, o alterare a ideii de lumină morală, o dorință de bine pe care îl aduce răul. Până la un punct toate sunt suportabile. Supraviețuirea e indiferentă la mijloacele dobândirii ei. Existența românească s-a eliberat de Dumnezeu, ca instanță. Acel: “Capul plecat sabia nu-l taie”, este un articol de constituție. Românul rămâne, în continuare, prea sărac pentru a mai avea ce da unei ecuații etice: a ceea a generozității. Și totuși, vestită e ospitalitatea valahă: “Casa cu fumuri înalte care se deschide, în pragul nopții, noului sosit.” Aș! Străinul este pentru noi un cuceritor ce trebuie îmblânzit! Prea naiv pentru a accede dincolo de a vrea prin a da, românul confundă accesul la proprietate cu o poliță de asigurare. “Cei bogați urcă mai ușor la cer, mi-a mărturisit un țăran din Ardeal. Scara lor e mai scurtă, mâna lui Dumnezeu e mai lungă!” Asta și explică dragostea încrâncenată pentru pământ. Pentru a-și apăra pământul și-a cedat libertatea. Cât încă nu i-ai tras pământul de sub picioare, românul nu recurge la revoltă. Pentru el, Dumnezeu nu este în ceruri, ci la o palmă sub huma sa. Huma, pentru români, este ca marmura pentru greci. Fără Nȏtre Dame, fără Catedrala Sf. Ștefan din Viena, fără Acropole, fără Câmpul lui Marte, fără dovezi de închinare înaintea vremii ori de împotrivire înaintea ei, existența românească se confundă cu monumentala orizontalitate a pământului său.
∞
„Vorbiți de ingratitudine? Ce voiți, în politică ingratitudinea este adesea prețul celui mai bun serviciu!” (Beaconsfield – 1878)
∞
Întrebat dacă dorește să intre în politică, un pilot celebru de Formula I a replicat: „Nu obișnuiesc să mint!” Politica rămâne interzisă celor ce nu obișnuiesc să mintă. Nu demult, lideri ai marilor puteri s-au întâlnit pe o insulă spaniolă. Tablourile lor vivante au dat la iveală goliciunea morală profundă a acestor actori fățarnici ai națiunilor. Se putea vedea un Boris Elțin mumificat conversând grațios cu mandarinul Jacques Chirac, se putea auzi râsul de tablă al lui John Major, se putea observa mimica de saxofonist a lui Clinton, ori se putea mirosi respirația de berar a lui Helmuth Kohl. Cam în același timp, în Belgia cădea Claes, acuzat de corupție, iar în Italia, Andreotti se disculpa afirmând cu nerușinare: „Cel ce s-a obișnuit cu puterea nu mai poate trăi fără ea!” „În politică alegem ceea ce suntem cu adevărat!” Pare un verdict peremptoriu! Dacă fanaticii cei mai marei sunt copiii și tinerii (Pisarev), fățarnicii cei mai mari sunt maturii și vârstnicii. Cultura ipocriziei a atins profunzimi nebănuite. Pe ce contăm când calculăm salvarea planetei? Pe înțelepciunea iminentă – alta decât a noastră – care ne impune, invizibilă, conduita supraviețuitoare. Mileniul III va adăuga un nou rug celor aproape stinse. Cum vor arăta războaiele viitoare? Cum va arăta Iisus, trimis a doua oară printre ai săi? Cred că altcineva gândește încă în locul nostru – bieți subiecți ai unei nevroze universale. Caut uneori spre cer ca spre o enigmă scrisă cu stele. Scria Camus: „Fatalitatea acceptată, crima universală, aristocrația cinismului și dorința de apocalips! Patru irezistibile atracții ale omului încheietor de epocă…”
Fragmente din cartea ”Clasa nevrednică” (1997)
VA URMA
Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it? DONATE NOW!THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
