Clipe de neuitat

Clipe de neuitat – Poezii de Adrian Grauenfels

Nu voi uita niciodată ziua în care am întâlnit
un mare scriitor și pe soția sa.
a fost o întâmplare,
dar mă voi gândi la ea tot restul vieții.

Detaliile au dispărut;
Dar îmi amintesc de
Pălăria doamnei Laval și că a fost amabilă.

Își netezea rochia elegantă
Și micile ciucuri de blană,
Mi-a spus cum viața mondenă și criticii
îi deranjau pe soț dar mai ales pe ea.

„Oriunde mergem”, spunea,
„ei se țin de noi.” Eu am spus,
regret deranjul.” Ea a spus:
„Îl întristează și pe domnul.”

Am vorbit despre vreme.
Și de unguente pentru gută.
Poetul s-a alăturat discuției
Pentru a întreba absent pe cine votez.

Curând a venit timpul să ne luăm rămas bun.
„La revedere”, a spus domnul.
„La revedere”, a spus doamna Laval.
„La revedere”, am spus eu luând-o grăbit la vale.

Uneori vara mă fac arici
și dorm sub stele
cu plăcere canonică:
negru ceresc

un câine zace la doi pași
și el pierdut în gânduri
la o ceremonie cu strămoșii lui
acum cuprinși de tăcere infinită

Tot astfel sub cer negru-albastru
Iacob visa la o scară ținută de îngeri
perna lui de piatră sclipea ca aurul

și el număra generațiile pe care le va naște;
acolo, în țara plină de ura lui Esau, cel mai puternic,
un imperiu de nezdruncinat care a lăsat
bogății aleșilor
cei de vor veni;
iar în culmea visului său era EL Domnul.
cu care s-a luptat
sub ochii
mirați ai ariciului.

Darius se îndepărtează de plajă.
Ana, amica lui, își scutura pletele, podoaba ei.
Mătușa Gloria cu două zile înainte de a muri.
Robert, privind spre nimic.
Nelu în spatele lui Oscar, care e in spatele lui George.

Sunt atât de departe cu pluta încât nimeni nu mă poate distinge.
Fratele meu mimează un zâmbet cu dinții.
Mătușa mea e la fel de urâtă ca și cuvântul însuși.
Bunica în cele mai bune zile ale ei suge o lămâie.
Bunicul a venit aici cu o cravată festivă.
Tata s-a îmbătat din nou.
Mama e ca un parfum vărsat în zare…

Orice poet, spre apusul vieții sale
să-și făurească o sabie de samurai,
din lemn de vișin.
o va păstra aproape de piept și de condeiul de scrib
tocit de febra minții lui
care cere schimbarea lumii

Când va veni vremea plecării
va înmâna sabia copiilor săi
spre păstrare,
până ce vișinul din ea
va înflori precum cuvintele omului…

Casele se privesc una pe alta,
un limbaj al ferestrelor.
Vioara stă deasupra gulerului
clopote de sanie pe un cer albastru.

Cât de calm este bustul unei femei
ca o statuie goală
Culcată într-o alcov
cu perdele, fereastra aduce
o priveliște a pământului. .. câmpurile albe
Ea are un picior albastru și un braț verde,
un alt braț roșu și un picior vopsit în șofran.

Sfera portocalie care plutește în spațiu
în fața canionului albastru
are o față de procesiune
cu ochi căprui și fixați
Direct dedesubt, peste parapet,
zboară o cămașă cu cravată
într-un costum întunecat, negru formal.

Și-a lăsat pensula pe paleta cu culori
deasupra dulapului cu uși de sticlă
care se contopește acum cu un nor
de dragoste

mă rănisem în mod intenţionat
ca să capăt un plasture roz, pus în X peste rană
sora a bifat un X în formular
apoi a zis neXt pe coridorul plin cu răniţi
de mic mă jucam la maşina de scris a mamei
băteam XXXX peste teXtele ei frumoase
Femeile iubite capătă cercei X, făcuţi din sânge
Se scriu poeme doar în X şi Y
Erotica unora e doar XX
Pornografia justifică XXX
Fără X am fi aberanţi, surzi, cu pantalonii căzuţi, cu ochii cârpiţi înainte de eXamene
la geometria eXtrapolată, scrisă eXemplar de eXemplu, la un eXtemporal
eXhaustiv despre eXpresionism şi lovitura în pleX, mamă ce perpleXe priviri aveau fetele,
le însemnăm în gând cu X, cu L de la love (în latină) ca să facem paX între noi
să fie armonie, să nu ne năpădească ierburi sau peşti fără solzi, nici statistica
infertilităţii de după război, când primeşti o grenadă desfigurantă în faţă şi eşti dus cu targa
la infirmerie, acolo capeţi un număr bizar cu 5 cifre, un X pe pieptul nebronzat de soare,
ca să zaci mirosit de pisicile strânse în jur, în aşteptare.

Poate fi ea plantată acolo
unde colțul gardului din grădină bate spre sud?
Aș dori ca buganvilla noastră să înroșească toți pereții.
În lungi anotimpuri. Ploaie, ploaie, ploaie care nu vine.
Diamante pe umeri când soarele te orbește.
Și Paco Rabanne, roz pal, verde pal, parfumul ei.
Vă rog, dacă puteți, asigurați-vă că există o femeie fără egal.
Și aduceți înapoi mirosul de iarbă cosită
în ea, câțiva arici, buimaci
De ea, de noi.

În anumite zile, totul devine o mașinărie, explic:
sub oricare ambalaj probabil vei
găsi părți componente: roți dințate și
alte roți care se rotesc ca o inimă artificială,
o fată cu o șapcă roșie care editează
cerul, pești care arată ca niște baloane
și baloane care nu seamănă cu balene,
un far indiferent care mătură orizontul cu lumina sa slabă.

Nu am fost copil pentru mult timp,
iar după ce nu am fost, am devenit
altceva. Asta. Și aia. Un ghetou,
un labirint de sârmă ghimpată înăuntru,
camera motoarelor la subsolul
unui pachebot plin de refugiați.
Ochiul meu repetă în oglindă ceea
ce au văzut părinții.
Ei știau deja: nu există cale de întoarcere către
cineva care aș fi putut fi.
Acum nu mai am decât amintiri
(în fiecare septembrie)
un multiplu al anilor care se repetă.

Azi crima arhitecturii este găsită pretutindeni.
De 50 de ani betonul şi sticla au eliminat ornamentele, statuile, coloanele, cariatidele, basoreliefurile
care încântau ochii. Arhitecţii au uitat de linia curbă, de elipse şi sfere. Ei trăiesc în line dreaptă şi în
unghiuri drepte. În sterilul vizual numit modern. Linia dreaptă este falsă. Hundertwasser zice că e instrumentul diavolului.
Să nu ne mirăm că în lumea civilizată 70% din locuitori oraşelor au nevoie de psihiatru.
În spitale circulă boli incurabile, rezisente la antibiotice. E mai simplu să te sinucizi decât să locuieşte într-un bloc
cu igrasie, lift stricat, în gaze şi zgomot de maşini.
Sistemul nu face nimic, primăriile sunt surde, primarii corupţi corup mai departe. Reaparatia unei ţevi de apă subterană
durează cel puţin jumătate de an dacă e mai lungă de 20 m. Arhitecţii lasă să avem acoperişurile înţesate de antene, panouri solare, vechituri stocate de locatari, grafitti, gunoaie pretudindeni. Într-un parc naţional publicul lasă 400 tone de gunoi la sfârşitul unei zile de sărbătoare, barbarii fac gril, urlă cu 120db, apoi dorm fericiţi la umbră, unii aprind narghilele şi pun muzică orientală ca să gonească muştele verzi.
**
Ajutam la muncă un ţăran, pământul era negru, iarbă verde, aşa am decis să devin pictor.
Privindu-mi degetele de la picioare am decis să fac un tablou pe manşeta ciorapului, pe el să crească ciuperci şi melci înaripaţi,
religii necunoscute, situaţii ambigue. Parabole pentru viaţă.
Nu puteam da forme, nici imagine lui dumnezeu, în realitate arta este moartă. Devenisem unul dintr-o coloană de oameni într-un marş fără ţintă colectivă.
Mergeam spre Europa dar clipeam orientului. În faţă erau arhitecţii care plasau bude la echidistanţe judicios alese, alimentate cu apă de ploaie şi sunete de patefon postbelic. Nu era nimic spiritual, fenomenal sau uman în acest marş tăcut, scrâşnit din dinţi. Tot ce subliniau era incompetenţa liniei cu punctul.
A nisipului cu planul înclinat. Soluţiile bauhaus abandonate. Arta nouă – veche. Seara era tare frig. Au luat toate planurile, schiţele de la faraon încoace şi au făcut un foc mare vesel până la cerul plumb.
Femeile s-au întins lascive aproape de cărbuni, mângâindu-şi copiii din burtă, erau toate însărcinate cu continuarea speciei arhitectonice.
Vitruvius se va naşte curând, a doua oară.

---

---

---

 

Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe,
cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Did you like it?
DONATE
THANK YOU!

De citit în limba română:

Readings in English