De Gabriel Anghelescu
Motto: “Cere și ți se va da, caută și vei găsi, bate și ți se va deschide”
Inițierea este un proces de transmitere a unor cunoștințe care au scopul de a produce o schimbare în interiorul neofitului.
Aceasta reprezintă o a doua naștere, întrucât haosul interior este așezat treptat în ordine și cuprinde două etape.
Prima este transmiterea unei influențe spirituale, printr-un ritual. Cea de-a doua este desăvârșirea procesului de inițiere, creșterea și dezvoltarea influenței spirituale primite prin ritual, pentru a se produce o mutație interioară.
Scopul ei final este acela ca neofitul să devină altcineva
decât cel care a fost la început.
Prima etapă nu este decât o unealtă care facilitează experiența interioară, locul în care procesul de inițiere se desăvârșește. Este ceea ce sugerează acronimul alchimic V.I.T.R.I.O.L. – „Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem”, tradus prin “Vizitează interiorul Pământului, rectificându-l, vei găsi piatra ascunsă”. Acest interior al Pământului nu este altceva decât eul lăuntric. El este locul de unde trebuie să pornească procesul de perfecționare, de inițiere, care culminează cu transmutarea omului pe toate planurile.
Pentru ca inițierea să devină efectivă, neofitul trebuie să fie receptiv față de influențele spirituale și învățăturile primite. Ghidat de lumina intelectuală – cunoașterea concretă, neofitul trebuie să ajungă la lumina spirituală – cunoașterea abstractă, Gnoza, adevărata cunoaștere, care nu poate fi dobândită decât printr-o experiență personală.
Ritualul Masonic de inițiere poate fi interpretat dintr-o perspectivă deistă, ca o reproducere a unui gest prin care Divinitatea a făcut ordine
în haosul primordial.
Asemenea Divinității, neofitul trebuie să facă ordine în haos, prin purificarea celor patru elemente: pământul – acțiunile și conduita, apa – controlul și utilizarea corectă a energiilor, aerul – gândurile și dorințele, focul – emoțiile și pasiunile.
Așadar, inițierea nu reprezintă doar o călătorie fizică în interiorul unui templu, ci este, înainte de toate, o călătorie în interiorul propriei ființe, pe care neofitul trebuie să o parcurgă.
Calea inițiatică nu este un drum ușor, uniform,
ci este unul anevoios.
În timpul ceremoniei de inițiere, neofitul află că cel mai mare dușman al său este chiar cel care se află în oglindă. Este direct responsabil pentru obstacolele care apar pe parcursul călătoriei sale, întrucât elementele din compoziția sa, amintite anterior, se află în dezechilibru.
Datoria sa este aceea de a lucra asupra pietrei brute, de a o ciopli și șlefui până aceasta devine perfectă sau piatră cubică.
Asistăm, deci, pe parcursul călătoriei inițiatice, la o distrugere creativă a pietrei brute, care reprezintă starea de dezechilibru a neofitului. La un proces gradual prin care neofitul trebuie să ajungă în cele din urmă piatra cubică, învățând să aplice legea echilibrului.
Acesta trebuie să se confrunte cu el însuși, folosind simbolic dalta și ciocanul încredințate de ritual, iar propria experiență îl va învăța pe parcurs forța corespunzătoare care trebuie aplicată dălții, astfel încât piatra să nu fie distrusă nici prea mult, nici prea puțin.
Până când nu va măiestri echilibrul, acesta va eșua în mod repetat să își atingă scopul final. Acesta este acela de a crea ordine în haos, de a șlefui piatra brută, de a deveni suveran asupra propriei ființe.
Pentru a găsi echilibrul,
el va experimenta mai întâi extremele.
Abia după ce le-a experimentat pe acestea, după ce s-a cunoscut îndeajuns, va reuși să își îndeplinească sarcina. Abia atunci, se va putea numi cu adevărat Inițiat.