(Fragmente din PROZĂ SCURTĂ)

De Doria Șișu Ploeșteanu

Visul nu mi-a dat pace toată ziua. Era o groapă mare și Ionel cădea în ea. Nu poate să fie adevărat, aşa mi-am repetat o zi întreagă. Nu i-am povestit visul. A plecat la muncă de dimineaţă fără să zâmbească. Şi-a pupat pe frunte cele trei fete şi a plecat. Inima mi se închidea odată cu trecerea orelor. Câinele devenea agitat. Lătra degeaba și continuu. Parcă era nebun. Ochiul stâng mi se zbătea. Îl închinam. În timp ce dădeam fetelor să mănânce, aud pe cineva strigând la poartă. Câinele sărea ca turbat. Era mama. Oare de ce să latre el la mama? O ştia. Sigur a mâncat ceva stricat. E turbat.

  • Deschide poarta, Florică.
  • O deschid. Taci mă, ce te-a apucat? Marş d-aci, marş măăă. Hai mămică, intră în curte. Da ce-i cu matale? Ce-i mămică?
  • Florică, hai în casă, hai. Nu mă ţine în lătratul nebunului de câine. Ce dracu’ are?
  • Nu ştiu, da’ parcă nu vrea bre să intri nici în curte şi uite, cum vorbeşti matale cum latră și mai tare.
  • Unde sunt fetele?
  • În bucătărie, le dădeam să mănânce.
  • Da’ soacra unde-i?
  • La ea….da’ ce întrebări sunt astea?
  • Stai aci. Stai pe pat. Aşa, Florică! Uite de ce am venit…că, Florică mamă, să fii tare că asta e voinţa Domnului! Uite că am venit să-ți spui…
  • Mămică, ce-i? Spune, bre, repede ce-i, că io mor aici.
  • Ionel a murit, Florică.
    Visul mi-a apărut în faţa ochilor. Groapa era adâncă. Ionel a căzut în ea şi nu-l mai vedeam. Pământul după margini aluneca peste el. Erau şi câtiva copaci tăiaţi…În urechi auzeam inima şi restul corpului mă frigea. A murit Ionel….poate că visez acum. Încerc să deschid ochii, dar erau deschişi. Să spun ceva. Dar ce? Mama mă privea şi spunea ceva. Îi vedeam buzele cum se mişcă. Nu o auzeam. Deodată mi-e somn. Un leagăn plin cu flori se mişca într-o grădină plină cu verdeaţă. Întind mâna spre flori. Era greoaie și nu puteam. Mi-e aşa de somn! Soarele mă încălzea. Era tare plăcut.
  • Mamiiii, mamiiii, ce are mamiiii?
  • Mama doarme?
  • Da, mamaie! Hai și mergeti voi în curte la căţel. Hai, fuguţa!
  • De ce doarme mami, mamaie?
  • E obosită şi doarme şi ea. Gata, ce atâtea întrebări? Ia mergeţi la câinele ăla şi vedeţi de ce latră. Mergeți voi afară la câine!

Dorm. De ce aud fetele? Visez că dorm şi simt tristeţe în mine. Trebuie să mă trezesc.

  • Florică, Florică, lasă prostiile şi te scoală, mamă. Haide, mamă, că ai trei fete de crescut! Vai de mine Doamne, vai de mine! Ce-ai făcut cu fata mea? Cu ce-a greşit ea? Of, of, Doamne, Dumnezeule…

Cu ce-a greşit Dumnezeu? Ce vis e ăsta? Simt cum cineva mă loveşte peste faţă. Să fie soarele? Să fie florile? Vreau să dorm. Îmi place lumina…şi uite că o privesc şi ea mă priveşte.
Mama mă spăla cu apă rece pe faţă. Nu mai dorm.

  • Ce faci mămică? De ce mă speli?
  • Ai leşinat. Ești femeie în toată firea, ce dracu? Ai trei fete de crescut.
    Iar aud inima in urechi. Sângele dă năvală până în ochi.
  • Să nu leşini iar.
  • Mamică, ai zis că a murit Ionel?
  • Da, am zis. A murit.
  • Nuuu, nuuuu, mă minţi, de ce mă minţi …cum să moară? Nu e adevărat…nuuu.

Zăpada s-a aşternuse peste mormânt. Seara s-a lăsat, precum o ceremonie, peste corpul întins în zăpadă. Suspinul devenea ca scos din minţi. Poza de pe cruce zâmbea. Cimitirul avea un timbru, ca o pradă, o întrebare fără răspuns: de ce? De păr i se prindea gheaţa. Mâinile scormoneau continuu sub zăpadă.

  • Te iubesc, Ionel! Te iubesc, Ioneeeeel….de ce? Doamne, de ceeee?

În timpul privighetorii apa fierbe un destin. Veşnicia are trup de femeie. Femeia desface lacrimi şi le trece peste ea ca o rugăciune. A evadat în viață și resturile de stânci le cară pentru un gard între ea și lume.

Praf și doliu

˗ Bre, tanti Florico, după șase ani, de când a murit nea Ion, tot mai ții negru, bre?
˗ Ţiu, da, țiu, că ce viață e asta pentru mine? Io nu mai vreau să trăiesc, dar uite că bunul Dumnezeu îmi dă zile pentru fetele astea trei.
Mama își aranja basmaua și băga sub ea firele de păr care îi mai ieșeau, albe, pe lângă ureche.
˗ Pe primele două le-ai dat la București, așa am auzit. Așa vorbește lumea de prin sat.
˗ Le-am dat, că sor-mea le ține. Io am rămas cu asta mică, și arătă cu mâna pe capul meu.
˗ Bre, de ce nu te măriți? Ţi-ar fi și la alde matale mai ușor.
˗ E-he, ce-mi trebuie mie măritat, fă Lenuță? Cine mă ia pă mine cu trei fete? Casă de-a doua nu e bună, am văzut io.
Punea mama mâna pe cap și iar își aranja basmaua și părul.
˗ Dă-mi, Lenuțo, doi metri din stofa asta neagră. Să merg la croitoreasă, să-mi facă o rochie.
˗ De șase ani, bre, de șase ani te îmbraci numai în negru. Tare mult l-ai mai iubit pă nenea Ionel.
˗ L-am iubit, da’ uite că el nu m-a iubit pă mine.
˗ Cum, bre, nu?
˗ Păi, mă gândesc că dacă mă iubea, nu murea.
˗ Păi ce, a fost după el? Așa a vrut Dumnezeu.
˗ Așa o fi vrut. Ce știm noi? Suntem niște proști, nu știm nimic.
˗ Așa e, bre. Face un pol materialul.
˗ Na banii, Lenuță și dacă primești basmale din alea mari, să-mi oprești și mie.
˗ Da, bre, opresc. Săru’mâna!
Mama a îndesat stofa în punga cu pâine, m-a luat de mână și am plecat spre casă. În fața bisericii s-a oprit, și-a ascuns iar firele albe pe după ureche și a început să se închine. Mă închinam și eu trăgând cu coada ochiului la ea, să văd când se oprește. Îmi părea slabă și frumoasă.
˗ Doamne, Doamne, de ce Doamne mi-ai dat viața asta?
Lacrimi mari începuseră să-i curgă pe față și se opreau toate în colțurile gurii. Cu podul palmei le ștergea și suspina.
˗ Mamă, de ce plângi?
˗ Uite așa, mamă, plâng io…
˗ Nu mai plânge, mamă!
˗ De ce să nu plâng? Oi fi vreo fericită? Nu-s. Plâng până mor, să ajung lângă taică-tu.
˗ Şi eu? Eu unde mă duc?
S-a oprit din mers și m-a privit lung apoi. Parcă îi părea rău că a plâns iar și a vorbit cu păcat despre unele lucruri.
˗ Haide, mamă, acasă și-om vedea ce să facem.
˗ Pot să merg în spatele tău?
˗ Mergi.
Călcam pe urmele pașilor ei. Praful se adunase peste tot drumul. Nu mai plouase de mult și pământul crăpase pe câmp, doar în sat era fin și îmi plăcea să târăsc picioarele goale prin el. Atunci când priveam spre încolo, departe, spre uliţa de la marginea satului, unde locuiam, pământul părea că arde, că ridică flăcări de lumină sau că apa se înalță deasupra lui.
˗ Mamă, ce mâncăm? mi-e foame.
˗ Mămăligă cu cartofi prăjiți.
˗ Hm, e bun, abia aștept să mănânc!
˗ Săraca de tine, te bucuri la mămăligă cu cartofi…
˗ Dar e cea mai bună mâncare, mamă.
Şi iar a început să plângă, dar mai ușor parcă, să nu o aud, dar eu o auzeam și mă prefăceam că nu aud. Am început să cânt „Veronica, fată bună, Veronica, Veronica…”