(Fragmente – II)

De Claudiu Iordache

Toată viaţa acestui om care şi a colonizat clipa, şlefuit de puterea sa, de la început şi până în zilele noastre, ar putea încăpea într o singură uluire.

Omul. Iată lumea şi istoria sa. Arena strâmtă şi largă totodată, în care unitatea umană îşi angajează puterea! Nimic din ce a fost construit în numele lui nu scapă constrângerii de a o exprima.

Puterea este pulsiunea extremă a vocaţiei de a trăi; puterea ca un subdumnezeu ce erupe din pulsul fiinţei însufleţite, stigmatizându-i viaţa şi sigilându-i legenda. Temeiurile şi limitele puterii preocupă reflecţia asupra societăţilor în care s-au coagulat structurile de putere. Până şi în cea mai obscură aşezare omenească puterea se lasă întrevăzută în formele organizării instinctive a unei comunităţi care este înainte de a şti de ce. Nu Marx („acest postricardian minor şi autodidact“, după Samuelson) a scris despre istorie că ţine socoteala activităţii omului ce şi urmăreşte propriile scopuri? Îndoielnică în această afirmaţie rămâne doar convingerea că istoria e singura dovadă a acestei „urmăriri“.

Să fie viaţa însăşi
„dialogul omului cu Dumnezeul său?“
Să rezide în puterea lui nevoia de a scurta distanţa între geneză şi apocalipsă?

În această încă necurmată robinsonadă, punerea sub control a dominaţiei puterii omului asupra omului însuşi rămâne cel mai justificat motiv al nevoii de social. În acest spaţiu – inventar al posibilului – producţia maternităţilor şi cimitirelor se menţine în raporturi fragile. Un mic surplus al naşterilor asigură perpetuarea unei ambiţii care a venit dincolo de om, ori odată cu el, şi care i va supravieţui.
De expunerea în termeni primi a convingerii că Dumnezeu există se arată preocupată religia, ca parte a interesului spiritului de a şi descoperi sursele. În decurgerea umană a existat un început. În civilizaţia de tonuri violente a puterilor sale, fiinţa umană este o idee care continuă…
Dacă Satan este maimuţa lui Dumnezeu, atunci Omul e maimuţa Puterii, care este maimuţa lui Satan! „Întreaga durată a umanităţii“ (Guénon) este de fapt o fracţiune a unui ciclu care se va încheia odată definitiv. După el nu va mai putea fi Omul, va putea fi ori Neantul, ori Taina fascinantă ce va dezvălui chipul Destinului integral. Nu putem gândi la timpul de după om cu aparatul raţional şi sensibil al omului care îşi este sieşi limita absolută. Omul ieşit din timpul creşterilor şi risipelor va pieri fie şi cu preţul de a fi din nou născut în fiinţa care este. Dumnezeu, în acest caz, este chiar ideea care îl împacă in extremis cu tragicul său!

Nu există speranţă, nu există promisiune. Nici măcar vreo justificare. Lumea aceasta e cea mai bună cu putinţă. Ea este singura posibilă. Raţiunea umană constă în a face faţă lumii inconfortabile, aşa cum este ea, aşa cum va fi ea!

Niciodată nu vom fi mai buni, mai înţelepţi, mai generoşi, mai harnici – doar mai creativi în a vivifica răul. Umanitatea este utopică.
Omenirea menţine în viaţă
această utopie.

Nu există speranţă, nu există promisiune. Nici măcar vreo justificare. Lumea aceasta e cea mai bună cu putinţă. Ea este singura posibilă. Raţiunea umană constă în a face faţă lumii inconfortabile, aşa cum este ea, aşa cum va fi ea!

(Roland Jaccard)

Istoria îndrăgeşte restaurările şi reproducerea fidelă.“ (Freud) Dar omul ideal şi istoria lui ideală nu există! Viziunea freudiană despre om: „Omul încearcă să-şi satisfacă nevoia de putere, în detrimentul aproapelui său, să-i exploateze munca fără a-l despăgubi, să-l utilizeze sexual fără consimţământul său, să-şi însuşească bunul altuia, să-l umilească, să-i impună suferinţe, să-l martirizeze şi să-l ucidă!“ nu şi a pierdut actualitatea. „Iar cauza tuturor acestora este puterea, urmărită din pricina lăcomiei şi a setei de onoruri.“
(Tucidide – Războiul peloponesiac)
Iată omul universal, a cărui raţiune este „instruită de frica de moarte“ (Jean Paul Thomas), singurul supravieţuitor al sacrificiului lui Hristos! Oamenii aceştia „care nu pot trăi nici în comun, nici singuri!“ vor reduplica la infinit eroarea iniţială.
O specie de soldaţi înarmaţi cu dreptul la putere va sfârşi prin a se autodistruge. Incapabilă să suporte lângă ea un Demostene („La fel se pare că m a aşezat Zeul pe lângă cetate, pe mine, unul care nu va înceta de fel să vă trezească şi să vă mustre, ţinându se de voi pretutindeni!“), dimpotrivă, urându-i fără vindecare filipicele, hulindu-l, ostracizându-l şi omorându-l, veac după veac, clipă de clipă, a rămas de la un moment dat singură cu ea însăşi, linguşitoare versată a inumanelor ei defecte.

Nici un tip de organizare n-a dovedit că poate diminua atracţia suicidară a roiului uman.

Concurând divinul, ori universul, la propria lui creaţie, omul n a făcut altceva decât să precipite termenele dezastrului. Dezastrul ca împlinire ori dezastrul ca erratum din urmă. Oricât de redutabilă i-a rămas puterea de a se amăgi, pluralul său, iată, se prăbuşeşte în viitor.
Societatea standard, la intersecţia a două milenii, exhibă fără greş modelul împlinit al eşecului. Instinctul „zero“ n-a putut fi îndiguit.

Nu civilizaţia este botniţa
care să reziste rebeliunii lui.
Mai devreme sau mai târziu,
omul va muşca Omul!

În pofida emancipării atâtor libertăţi inutile, fiara va izbi în propria lui casă şi în propria sa familie, îi va sfâşia pieptul, îi va smulge inima şi va muri din ura de sine! Eclipsele conştiinţei se dovedesc de durată. Idealismul, blestemat să fie cu neputinţă, moare, aspiraţia, visul, iluzia, speranţa îşi străbat încovoiate amurgul. Nu va mai exista diafanul, emoţia, poesia, nu vor mai fi înţelepţi.

Ordinea tehnocrată va automatiza până şi lacrimile scurse pe obrazul umanităţii.

Puterea „pacificatoare“ va lichida şi ultimele rebeliuni ale spiritului moral şi o lungă eră glaciară îşi va aşterne linţoliile în sufletul dezgolit al proximului umanoid. Consumându-şi avid exclusiv certitudinile, asemenea omidei frunza pe care se sprijină, omul nu va mai ajunge să spună: „Am trăit, deci sunt nemuritor!“
Generaţia ce o va înlocui pe a noastră va comunica perifrastic, iar sensibilitatea, în sine, va fi abolită ca un spasm ecou al unei preistorii triste al atâtor existenţe ce vor continua călătoria lor, în căutarea fericirilor diabetice. Tristă emigrare în viitor o aşteaptă, de nu va reuşi să trezească „prezentul“ la vreme! („Când se va încrede omul în inima lui şi nu în puterea pe care o are?“ se întreabă un personaj de film american.)

Violenţa seduce memoria, golită periodic, a omului deposedat de trecut. Lumea viitoare va trebui să scormonească în gunoaiele Americii în căutarea dovezilor declinului ultimului experiment!

(Sau, mai degrabă, în excreţiile fundamentale ale prizonierului cosmic, în a cărui singurătate nu mai locuieşte nici un temnicer. Închisoarea e absolută.) A mai rămas speranţa într o abrutizare treptată, în aşteptarea clipei eterne a omului anonim! Degeaba vor mai urca în pat femeia şi bărbatul proximului termen! Dincolo de plăcere, plodul îmbrăţişării lor va fi „acelaşi fericit“ ce nu mai are nevoie de viitor!

Ajunsă pe podişul unui alt mileniu impar, temperatura societăţii a început să crească. Accelerarea mobilităţii înăuntru, în relaţie cu turbulenţa neclintirii din afară, anunţă, fără a mai avertiza îndeajuns, că omenirea se transformă într-un Cernobîl avariat!

În imperiul izolat al speciilor drepte, cu sine și cu mediul lor, cea umană rămâne singura duplicitară. Puterea oamenilor s-a spart în țăndări şi nimic nu va mai reface amfora puterii originare, pe care Dumnezeu le-a oferit o ca pe primul şi singurul Model! Dacă lumea s-a fărâmiţat în urma unei explozii, iată, la capătul ciclului ei, ea tinde să o reactualizeze. (Oare nu Brâncuşi a redescoperit epura primă a formelor arse de neantul timpului, sub dalta vânturilor şi nisipurilor?
Nu Henry Moore a rescris forma primitivă în datele sculpturii contemporane, prin esenţializări expresive?) Spargerea limbilor, împrăştierea seminţiilor, rătăcirea în diversitatea maximă a lipsei de coerenţă. „Printr-un nou început, precedat de moarte autentică“ (Bruno Würtz), al doilea Rai acordat fiinţei umane, după alungarea din Primul Rai, a început să se năruiască. Oricât de adânc ne-ar anestezia clipa, într o bună zi, nimic nu va mai fi pentru nimeni.
În pofida aparentei invulnerabilităţi ce rezultă din diversitatea biologică şi ignoranţa sa fundamentală, ea, specia prăbuşită sub crucea pe care n a putut o duce până la capăt, e destinată unui aceluiaşi sfârşit. Nu putem anticipa când, dar avem cum imagina episodul (ce poate fi amânat, dar nu evitat) în care pentru noi totul va redeveni cândva începutul! La scadenţa acestui moment rămas la dispoziţia umanităţii – anunţat cu brutalitate impasibilă de sosirea unui mesager mineral ce va veni la întâlnirea cu pământul, din Norul lui Oort – întreaga sa istorie de vanităţi şi ambiţii va arde ca un ultim document de hârtie al biografiei încheiate a speciei omeneşti. „Toate indică spre prezentul nostru ca sfârşit de eră, de eon, de lume…“ (Bruno Würtz). O ambiţie a puterii care nu-i va supravieţui…
Lumea aceasta, în care „fiecare pare a avea interesul să obţină binele absolut, dar nimeni nu e dispus să plătească preţul!“ (Olsen), în care binele făcut dezleagă răul ce trebuie, la rându i, făcut, o lume a segregărilor şi discriminărilor, în aşteptarea zadarnică a guvernului de un mileniu numit de Cel de Sus („Vor construi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu vor construi case ca altul să locuiască în ele; nu vor sădi vii ca altul să le mănânce rodul“ – Isaia 65: 21, 22; „Dumnezeu va provoca ruinarea celor ce ruinează pământul“ (Apocalipsa 11:18), ia deja forma a ceea ce va deveni în mod definitiv după explozie!
„Nu-i aparţine omului pământesc calea sa“ avertiza Ieremia (10:23). Cum îi lipseşte şi „dreptul de a guverna pământul!“ (Romani 11:33 36; Apocalipsa 4:11). Timpul glacial, timpul „critic“, trăit sub bolta adevărurilor covârşitoare, timpul ultimelor zile (Timotei 3:1 5) va veni cândva ca un balsam peste febra chinuitoare a unei omeniri obosite, care a înaintat la întâmplare în căutarea misterului său.

Şi poate că ultimele cuvinte ale omenirii vor fi cele ale Mântuitorului ei: „Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?“

Sfârşitul istoriei a şi sosit.
Noi trăim doar ultimul ei răsărit.

Mi-am spus
de nenumărate ori
totul e cu putinţă.
Morţii au fost vii,
viii vor fi morţi.
Suferinţa e o bucurie
bucuria tinde la suferinţă.
Omul este contradicţia propriilor săi
termeni denaturaţi.
Dumnezeu l-a slobozit
fără a-l fi lăsat
liber
Iar puterea sa este
tot ceea ce a furat
din
Raiul Împărătesc!
De atunci, coasa
ucide sufletul
şi lacrimile curg
prea târziu.
De atunci crima
separă
Puterea de neputinţă
iar războiul desăvârşeşte
eroarea firii
acestei omeniri
asediate
înăuntru.
Dacă aş da un nume
Puterii,
aş spune că este
Îngerul Slut
care-l însoţeşte pe Om
în căderea lui
de pe urmă!

În pofida tuturor rugăminţilor şi speranţelor – fiice ale disperării abolite dramatic – evanggelion, vestea cea bună, continuă să întârzie! Umanitatea, derapată pe panta unui proces accelerat de aculturaţie, evoluează şi pe mai departe prin agravarea acelor neputinţe ce privesc originea şi destinul său, convertite în actele de putere.

Până astăzi, drumul a fost parcurs îngenuncheat, iar bilanţul se arată necruţător, căci ferestrele luminate sunt mai puţine decât cele îngropate în întuneric.

Existenţa perpetuă în timpii lenţi ai universului ar putea deveni o ameninţare pentru asocierea fiinţelor cu pulsul hăituit. Omul se naşte şi piere fulgerător. A lărgi acest drept la viaţă, a dilata prezenţa îngăduită unei singure fiinţe (dar dedicată tuturor celorlalte), înseamnă a acorda insignifianţa fundamentală a exemplarului uman la puterea necesară a speciei.

Undeva, înaintea noastră, aşteaptă mohorât mormântul civilizaţiei.