De Eugen Matzota
Fragment din ”DIN DRAGOSTE DE TINE, ROMÂNIA” (în curs de apariție)
“A nu şti ce s-a întâmplat înainte de a fi născut este tot aceea ca și când ai fi necontenit prunc; căci, ce este vârsta omului, dacă memoria faptelor noastre nu s-ar uni cu veacurile cele mai dinainte?”
Cicero în Orat., cap. 34.
Ați auzit vreodată de Linia Carol?
Linia fortificată „Carol al II-lea”, un fel de linie Maginot românească, a fost un lanț de fortificații de la frontiera de Vest a României. Nu mai puțin de 320 cazemate se întindeau de la Seini, din Maramureş, până în Zimandu Nou, aproape de Arad.
Când eram mic, m-a dus tata să văd cazematele de lângă aeroportul din Oradea. Am fost impresionat de grandoarea lor.
Niște pereți foarte groși, multe posturi de tragere, depozit de muniții, ce mai! Acolo, cazematele din beton armat erau pe două rânduri, și părea imposibil de trecut printre ele, cum se vede și din imaginea alăturată.
Dar cel mai șocat am fost când am aflat că această primă linie de apărare a hotarelor Patriei n-a fost folosită niciodată!
Și, totuși, aici s-a cedat pământ românesc fără a se trage măcar un glonț!
E adevărat că Patria noastră se afla pe-atunci într-un context total nefavorabil.
Pe 28 iunie 1940, România primise un ultimatum din partea Uniunii Sovietice.
Aceasta cerea imperativ cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța.
Hitler, pe de altă parte, era legat de URSS prin Pactul secret Ribbentrop-Molotov, drept care nu a ridicat vreun deget, ci le-a spus scurt românilor să cedeze, iar la acest ordin sau cum să-l numim noi acum, s-au adăugat informații cel puțin exagerate despre situația tragică în care se afla Regatul României.
Informațiile prezentate de către unii generali români Regelui și Consiliului de Coroană au fost niște minciuni.
Din motive necunoscute, poate din necesitatea de a minți, poate chiar din lipsă de sentimente de iubire de țară, puterea trupelor sovietice a fost apreciată a fi cu mult mai mare decât în realitate.
Mai exact, şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a mințit când a evaluat doar trupele sovietice la 100 divizii de infanterie, la care s-ar fi adăugat 20 brigăzi de cavalerie și 7 divizii motorizate.
Pe de altă parte, generalul Ţenescu, ca şef al Marelui Stat Major, spunea în fața Consiliului de Coroană că nu are în subordine decât 40 de divizii*…
Să fi fost asta doar o minciună sau trădare, pur și simplu?
Cu dezinformări, cu minciuni, ca să nu le spunem de-a binelea trădări din partea generalilor săi, dar și fără vreun sprijin din partea Franței, ce-ar mai fi putut face Regatul României?
Mareșalul Pétain semnase deja capitularea Franței în fața lui Hitler cu câteva zile mai devreme, în același vagon de tren unde se semnase capitularea Germaniei în 1918, Hitler făcând din asta momentul său de răzbunare față de Franța.
În aceste condiții, Regatul României este silit să cedeze în fața pretențiilor Uniunii Sovietice, fără a bănui, probabil, ce avea să urmeze…
Așa cum nu știau nici Hitler, nici Stalin, aliați la acel moment, tot așa nu avea nici Carol al II-lea de unde să ghicească, măcar să ghicească, nu mai mult, ce va fi la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, deși plutea în aer perspectiva unui mare conflict.
O nenorocire o cheamă pe alta…
În acest context, nu trece mult și iată, imediat, practic, că la 30 august 1940 se prăvălește peste România și nenorocirea numită Diktat-ul de la Viena.
Atunci, Linia Carol ar fi fost exact ce-i trebuie unui popor care își apără și granițele și onoarea.
Dacă România n-ar fi cedat în fața trupelor sovietice în iunie 1940 pe Nistru, mai mult ca sigur că alta ar fi fost povestea, altul ar fi fost statutul României după război.
Altfel ar fi fost tratată România, chiar dacă în 1940 trupele române n-ar fi rezistat prea mult mașinăriei de război a lui Stalin.
O țară care se respectă pe sine și poporul său nu cedează niciun petic de pământ fără să tragă măcar un foc de armă!
Nu poți să te plângi, ca un copil care s-a lovit într-un ciot, dacă vrei ca lumea să creadă despre tine că ești un bărbat.
Nici nu poți cere respectul vecinilor, când ei te văd foarte bine cum ești, cum tu nu-ți iubești îndeajuns Patria ca să te sacrifici.
Mai mult, dacă e nevoie, tu încerci să te strecori prin lume, minți mereu, te minți și pe tine, încercând iar și iar să fii tu mai șmecher decât alții.
Nu poți face asta fără să te murdărești.
Iubirea de Patrie cere sacrificii!
Poate că o merge s-o scalzi pe timp de pace, dar nu la război, căci nu degeaba se spune:
à la guerre comme à la guerre!
Primul Război Mondial, prima încercare
Cu ani în urmă, când Regatul României mai trecuse prin niște grele încercări. Este vorba de Primul Război Mondial, când entuziasmul popular fusese temperat o vreme de către liderii politici.
Parcă era o lume nebună peste tot în Europa!
Poporul voia neapărat să plece la război, fiecare popor pentru Patria lui, de parcă ar fi mers la bal, nu la moarte!
Astfel, la 29 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei și începe Primul Război Mondial. La 3 august 1914 se întrunește la Palatul Peleș Consiliul de Coroană pentru a poziționa România.
Se declară neutralitatea, deși sistemul de alianțe al Puterilor Centrale, semnat de Regatul României în 1883, prevedea intrarea în război.
De fapt, acest lucru urma să aibă loc numai dacă era vreun atac din partea unui alt stat.
Iar aici, în acest caz, Austro-Ungaria fusese cea care atacase Serbia, nu viceversa!
Regele Carol I dorise această alianță dintre Regatul României și Puterile Centrale, adică Austro-Ungaria, Germania și Italia.
Era o alianță făcută să apere România de agresiunea Rusiei.
În acest moment decisiv pentru Patrie, Regele Carol I, ca un om de onoare ce era, vedea în intrarea României în război de partea Puterilor Centrale o chestiune de onoare.
De altfel, un adevărat militar ca și el nu putea minți cu ușurința celor obișnuiți cu ale politicii.
Pe de altă parte, onoarea îi amintea mereu lui Carol I că este legat prin sânge de Germania, care era atunci aliata Austro-Ungariei, dar și de tratatul pe care-l dorise atât de mult și îl semnase.
De altfel, a și spus: „dacă regret ceva, este că n-am murit înainte de începerea acestui război.”
Probabil că, dacă ar fi prins vremea când românii erau tratați drept trădători, Carol I ar mai fi murit o dată.
Zăbovim puțin asupra acestei chestiuni de onoare, căci Regele Carol I voia să meargă până la capăt.
De aceea, la 16 septembrie 1914, Regele Carol I îi cere secretarului său personal să redacteze textul prin care să aducă la cunoștință poporului decizia sa de a abdica, dacă România va intra în război împotriva Puterilor Centrale.
Alte vremuri, alți conducători, poate mai puțină minciună și mai multă dragoste de Patrie…
Sigur că Regele Carol I a fost un mare conducător, a iubit România și i-a respectat poporul, dar nu era român de-al nostru.
Era mai român ca mulți dintre români, așa este, dar era neamț, ce să-i facem?
Dumnezeu a avut grijă ca Regele Carol I să nu fie nevoit să recurgă la acest gest, drept care îl cheamă la El în 10 octombrie 1914 și astfel scapă. Unii spun că Regele Carol I a murit de inimă rea și noi nu avem de ce să credem că nu este așa.
Treceți batalioane române Carpații!
În urma morții Regelui Carol I, situația se schimbă și Ferdinand, care-l urmează la tron, ia o decizie pe gustul poporului, conformă presiunilor străzii și a opiniei publice.
Alegerea sa este, desigur, influențată de personalitatea extrem de puternică a Reginei Maria, care dorea intrarea României în război de partea Antantei.
Nu cred că Regele spera că, la capătul acestui război, România va integra Transilvania, Maramureșul, Crișana, Banatul, Bucovina și Basarabia în ceea ce se va numi România Mare.
Cu atât mai puțin se gândea la faptul că prizonierii români ar fi putut fi tratați ca trădători de către nemți, dar așa a fost.
Se pare că poporul plătește aproape întotdeauna pentru entuziasmul său când e vorba de Patrie. Desigur că plătește și pentru deciziile conducătorilor săi, bune sau rele, nici nu are importanță, el oricum este bun de plată.
Iată că noul Rege Ferdinand are curajul să facă acest pas și, astfel, Consiliul de Coroană decide în 27 august 1916 intrarea în război a României de partea Antantei.
Această trecere a Carpaților în ritmul zglobiu, de altfel, al cântecului cu batalioanele, aduce rapid poporul de la starea de euforie generală generată de sentimentele patriotice, în această țară unde nimic nu era cum se presupunea c-ar trebui să fie, nici măcar oamenii, la agonia unei zbateri în refugiu la Iași.
După o intrare rapidă în Transilvania, până la Sibiu, adică nu prea departe, ba chiar deloc, trupele germane aduse de pe Frontul de Vest echilibrează relativ rapid situația, drept care bucuria românilor este de scurtă durată.
Minciuna are picioare scurte, nu-i așa?
Din Sud, vine atacul bulgaro-german, cu trista, pentru noi, cel puțin, bătălie de la Turtucaia.
Generalul Eremia Grigorescu, comandantul Diviziei 15 Infanterie, cel care apără trecătoarea Oituz, reușește să împiedice trecerea dincolo de munți și, astfel, nu se pierde Moldova.
Măcar atât, căci altfel s-ar fi ajuns la pierderea întregii țări.
Așa că trupele inamice se îndreaptă spre Capitală.
Peste tot, numai lupte grele…
Ultima, cea de pe Neajlov-Argeș, pentru apărarea Bucureștiului, este pierdută pe 3 decembrie 1916.
Adevărul despre situația reală a acestei țări care credea de pe atunci, probabil, ca toți românii, că este centrul Universului, ori cel puțin cea mai tare țară de pe Pământ, iese repede la iveală…
Asta se întâmplă aproape întotdeauna când tu nu vezi sau, și mai rău, refuzi să vezi că alte țări își văd de treabă, nu de vorbe, la care se pricepeau atât de bine politicienii vremii, căci îi știm bine din opera lui Caragiale…
Tezaurul Băncii Naționale este trimis
pentru totdeauna în Rusia.
Oare ar mai fi început Regele Ferdinand războiul dacă ar fi știut de la început toate astea? S-ar mai fi lăsat el purtat pe aripile cântecului ”Treceți bataliaone române Carpații”?
Ce-am câștigat și, mai ales, ce-am pierdut datorită conducătorilor care n-au iubit poporul, ba din contră, vom vedea mai departe, cu citate clare din ceea ce spun despre noi străinii care ne-au vizitat și cunoscut mai bine, la noi acasă.
Ce-am câștigat și, mai ales, ce-am pierdut datorită nouă, celor de jos, ”talpa țării”, cum le place unora să ne spună, ca și cum ne-am mințit pe noi înșine și cum am fost mințiți, la rândul nostru, pentru că și despre asta vrem să vorbim, tot ei, străinii care ne-au văzut la noi acasă, ne vor spune, căci noi chiar nu suntem în stare de mai mult…
Cum și cât ne iubim Patria și ce spunem noi despre asta, ei, asta deja o știm…
A bon entendeur, salut!