(Fragmente din PROZĂ SCURTĂ)

De Doria Șișu Ploeșteanu

Profesorul și Celan

Aproape în fiecare zi mă întâlneam cu David în parcul din fața facultății. Stătea ore în șir pe bancă citind cărți. Îi mai duceam și eu, dar multe le primea de la oameni. Tot orașul îl știa de “Profesorul”. Tot așa îi spuneam și eu, pentru că deja trecuseră cinci ani de când stăteam împreună la taifas ore întregi.

  • Profesore, ce faci azi? Ce citești?
  • Azi? De ieri citesc la el. Pe Edgar Allan Poe.
  • A, Poe! Îmi place și mie.
  • Cum să nu-ți placă? Există om care să-l fi citit și apoi să spună că nu-i place Poe?
  • Nu avem de unde să știm, profesore. Gustul omului e…
  • Nu e nimic gustul omului dacă nu-i place de Edgar Allan Poe. Nu există, iar dacă există astfel de oameni eu nu vreau să-i cunosc. Sunt niște paraziți. Infecți.
  • Nu te necăji, profesore!
  • Ei, nu mă necăjesc. Citeam acum „Un vis în miez de vis”. O cunoști!
  • Cum să nu! „Primeşte-acest sărut!
    Şi-acum, la despărţire…”
  • „…Să fie cunoscut
    Că vis şi amăgire
    Fu viaţa ce-am avut!” a continuat fericit profesorul. Bravo, o știi! Cum ți-a fost viața la facultate azi?
  • Mulțumesc de întrebare, dar la fel ca ieri. De altfel, ca în toate zilele, un calvar. Parcă din ce în ce haosul prinde aripi și picioare. Și-apoi ochii tind să privească mai des în pământ, ca și cum ar vrea să intre în el. Este cumplit profesore, este cumplit!

Am scos din rucsac două sandvișuri. Unul pentru mine și unul pentru el. Mereu eram pregătit cu mâncare și pentru profesor. Trăiește în canal din prima zi în care a părăsit facultatea, adică de cinci ani. Nu se plângea de frig ori de foame, ci doar atunci când rămânea fără cărți. Citea continuu, cu o sete pe care rar mi-a fost dat să o întâlnesc.

  • Mulțumesc, Celane!
  • Cu plăcere, profesore!
    L-a desfăcut încet, privind pierdut undeva departe. După prima mușcătură mă întreabă:
  • Și ia zi-mi, pe la facultate ce mai este?
  • Ce să fie? Cum știți. Nimic nou.
  • Te înșeli băiete. În fiecare zi este ceva nou, pentru că și ziua respectivă este nouă. Dar noi suntem naivi și vrem zile colorate, așa după cum ne este starea.
  • Aveți dreptate! Studenții nu mai sunt cum erau și la Consiliul Academic se discută asta. Zic ei că nivelul scăzut vine din liceu și că, de fapt, noi la facultate conservăm prostia fără să luăm măsuri încă de la admitere.
  • Celane, asta e poveste veche. Nu vezi că nimeni nu mișcă un deget? Așa-i în țara asta; mulți comentatori, dar practic, de muncit doar țăranul pe câmp mai muncește, dacă or mai fi țăranii așa cum îi știu eu, de nu s-or fi schimbat și ei. Cine știe! E o luptă scârboasă, Celane. Eu de lupta asta am fugit. Lupta după ciolan. Atunci când m-am văzut în hora celor cu bale la gură, m-am retras. Ei, și? M-au socotit nedemn. Aproape că m-au făcut nebun. Nu-mi pasă. Sunt niște proști.
  • Cred că și eu sunt prost, profesore. Am rămas printre ei.
    Se șterge la gură cu mâneca, bea o gură de apă, apoi mă privește fără să clipească.
  • Măi, băiete, nu ești prost. De fapt ești, dar nu din vina ta, ci a sistemului. Și eu sunt prost că nu fac nimic. Mă încadrez lejer printre cei care nu mișcă un deget. Prefer să nu mai vorbim despre asta, că și-așa nu schimbăm noi lumea. Cine îți prepară sandvișurile, soția?
  • Nu mai am soție, profesore. Eu am di…
  • Ai divorțat, știu. Iartă-mă, Celane, unele lucruri le uit ușor, dar mi le reamintesc în același timp când îți adresez întrebarea!
  • A, nu e nimic. V-a fost student.
  • Cine?
  • Fosta mea soție! Do e numele ei.
  • O, da, mi-o amintesc. Era o fată timidă. Ai divorțat de ea? De ce?
  • De prost.
  • Celane, toți divorțăm de ceva. Toată viața divorțăm de lucruri, oameni, chiar și de ziua care apune, că vezi tu, ziua de ieri nu mai vine niciodată înapoi. Ești prost, spui? Ești naiv. De la o vreme așa-i spun eu la prostie: naivitate. Parcă e mai dulce. Nu-i așa?
  • Nu-mi este rușine să-mi recunosc greșeala. Acum îi duc lipsa. Vă mai aduceți aminte când îi cumpărați tablourile? Apoi le donați la orfelinat. Mereu m-am întrebat de ce faceți asta. De ce îi cumpărați picturile?
  • Acum e rândul meu să-ți mărturisesc: le cumpăram din milă. Muncea mult la facultate, apoi seara stătea până târziu pe străzi încercând să-și vândă tablourile. Îngheța de frig, biata fată, era vânătă la ochi, iar eu eram să trec pasiv pe lângă ea? Îmi era milă. Vezi, acum eu sunt un prost!
  • Ba nu, vă contrazic aici. Erați un…
  • Nu eram nimic. Nu mă compara cu nimeni, Celane. Ce știi tu? Nimic! Nici eu nu știu nimic și nimeni nu poate să-mi întoarcă vorba atunci când spun despre mine un lucru. Ține minte asta. Auzi?
  • Da, Profesore. Îmi cer scuze!
    S-a dat puțin deoparte să-și aprindă o țigară.
  • Mai aveți țigări? Să vă aduc mâine?
  • Adu-mi.
  • Am să vin după ore.
  • Să vii, Celane, după ore. Aici mă găsești. Auzi, mai adu și-o carte de critică. Știi tu a cui.
  • Da, Profesore! Vă salut!
  • Da, Celane! Salut!

Uneori mă speria. Devenea rigid și parcă se biciuia singur. S-a oprit din viață în urmă cu cinci ani. Era ca un copil încercând să asimileze cât mai mult, de parcă cineva stătea ascuns și pregătit să-l asculte. Am învățat mult de la Profesor. Am învățat să prind în mine ceea ce exteriorul îți pregătește, mai ales loviturile. Atunci când simt că mă pierd, chipul lui îmi revine clar în minte, auzindu-i glasul: „Celane, să nu-ți fie frică de lume! Să te iei în considerare pe tine ca fiind totul. Să accepți ce ți se întâmplă și să-i bei veninul vieții, că deasupra o să rămână spuma minții tale.”

După moartea lui am devenit un trist urât de mulți. Începusem să mă comport ca David. A avut dreptate în multe privințe, de aceea aveam obiceiul de al cita la diverse ședințe din universitate. Eram la un pas să fiu concediat. Colegii mă salutau, dar evitau discuțiile cu mine. Aveam oricum același sentiment. Mă izolasem și asta a adus mai mult pentru mine. Scriam cu setea pe care profesorul David o avea citind cărțile. După prima carte editată niciun coleg nu mi-a mai vorbit.
După o vreme am donat cărțile la biblioteca unui sat de la poalele muntelui, iar restul din casă le-am dat unor oameni sărmani cu nouă copii. Sus, la cota două mii, era o cabană arsă. M-am mutat acolo, fără să uit jos discuțiile cu Profesorul. Nu contează cum a fost viața mea până astăzi, însă cărțile pe care le-am scris vor rămâne în amintirea celui care m-a învățat că sunt nou în fiecare zi și prost la fiecare suflare.

Trădarea

  • Unii s-au apucat să facă hermeneutici, ori le place cum sună Hermeneutica lui X, Y sau Z și vor să pară super inteligenți, ori e la modă și mie mi-a scăpat. Oricum, mulți citesc, puțini pricep. Ce a rămas de priceput e simplu: de umplut burta, de purtat moda, de dus vorba, ba chiar și oleacă de râcă între dobitoace, că nu strică dacă se presară pe ici pe colea.
    Celan și-a scuturat palmele de cretă și și-a dat părul din ochi. Îl lăsase de câțiva ani buni să crească, mai economisea bani din tuns și, dacă era la o adică, îl tăia și-l vindea, că tot se purta asta prin oraș. Cu studenții lui era deschis și sincer. La fel și ei cu Celan.
  • Domnule profesor, îmi permiteți?
  • Te rog, Panaite, spune!
  • Suntem obligați să urmăm cursul de Hermeneutică și atunci vă întreb, cine este vinovat? Noi, că suntem dispuși, ori profesorul, care consideră acest curs obligatoriu? Tot dumneavoastră ne spuneați cândva că „răul se taie de la rădăcină”, dar acum priviți și comentați, în acceptul și admirația colegilor mei, tocmai acest rău.
  • Panaite, acesta nu-i un rău, ci o prostie. Hermeneutica asta e un ciolan, care nu-i al tău, nici al meu, nici al nepoților copiilor noștri, pentru că de ciolan se ține boierul care vă bagă pe gât principiile altora și el crede la un moment dat, în prostia lui umană, că-i aparțin. Osul ăsta, ciolanul, este pentru el o condiție de existență, constând într-un număr de bani, drept salariu. Voi primiți, îndesat și fără rost, scopul unui boier de-a se realiza pe plictiseala voastră. Naivilor!
    Panaite îl privea siderat. Aproape că nici nu mai clipea. Nu se aștepta la un răspuns direct. Putea profesorul Celan să debiteze ceva despre planul de învățământ ori să dea vina pe sistem, că tot e la modă.
  • Domnule profesor, răspunsul dumneavoastră spune multe.
  • Spune pe dracu! Nu spune nimic. E o oră de curs anormal de aiurea pentru toți. Prefer să țin opționale despre artă, politică, filosofie, orice, dar pe teme libere, asta ca să nu ne mai ținem așa de fixați pe un orar făcut de idioți. Ce spuneți, vreți să ne vedem săptămâna viitoare la „Groapă”. Încropim o discuție liberă. Scrieți pe un bilețel orice cuvânt care vă vine în minte. Extragem unul și acela să fie subiectul hermeneutic data viitoare. De acord?
    În clasă s-a auzit deodată un zumzet și-o foială generală de mulțumire, de scăpare, descătușare. Mai multe voci, puțin timide, spuneau aproape în cor:
  • Da, e super! Cool! De acord, domnule profesor! Ce fain!
  • La treabă! Scrieți, frumoșilor, și aduceți la catedră bilețelele voastre de amor. Un singur cuvânt, da?
    Zis și făcut. Se rupeau coli și se scria de zor ceva. Era o fericire generală. Toți senini și fericiți. Se duceau la catedră și puneau cu grijă bilețelul în fața profesorului Celan, care se așezase comod, cu picioarele pe un scaun din apropierea ferestrei. Privea pierdut afară, în direcția parcului.
  • Gata, domnule profesor. Am gătat!
  • Care a vorbit?
  • Eu, domnule profesor. Panait.
  • Măi, Panaite, măi, nu mai folosi ardelenisme din astea la școală. Fii și tu neutru.
  • E-he, râdeți de mine, domn profesor! Și dumneavoastră vorbiți…
  • Să vină la catedră o fată mare, să extragă un bilețel.
  • Adică să fie grasă?
    Întrebă și Frusina, roșie toată la față.
  • Nu, Frusină, nu. Să fie domnișoară, adică virgină.
    Toți studenții au început să râdă zgomotos. Băieții mai dezghețați comentau deja în fraze de genul: „poate pe la grădiniță mai găsiți, domnule profesor”.
  • Ei, în acest caz am să aleg eu un bilețel.
    Cu privirea spre tavan, profesorul întinde mâna în maldărul de hârtii și ia una, la întâmplare.
  • Buuun! Ia să vedem ce scrie aici! Scrie așa: trădare. Vom vorbi despre trădare. Să vă pregătiți, copilași! Subiectul este foarte profund. Să-mi argumentați, totuși, trădarea și din punctul de vedere al autorului, cum ar fi Marin Preda, dar și în viziunea lui Iulius Cezar. Fie cei doi în inimile voastre, iar restul demonstrației pe care o s-o faceți să fie personală, vă rog!

Studenții au plecat fericiți din sala de curs, iar profesorul Celan, la fel de trist și plictisit cum venise, spre ieșire. Era ultima oră în ziua aceea. Cuvântul ales, trădare, îl răscolise. Amintirile îl sugrumau. S-a oprit pe prima bancă din parc și a aprins o țigară.

Ce poți spune frumos despre trădare? Oare trădătorul să fie în stare? El poate orice, deci e posibil. Cred că trădarea își are o rădăcină în copacul vieții. Nu există om care să nu fi fost trădat, dar să fi fost și trădător. De ce iubea Cezar trădarea? De ce să nu o iubească? Beneficia din ea. Dar tu? Om al unei civilizații înalte, mereu înaintate, dar cu aceleași minți bolnave, cum să iubești trădarea? Dacă aș avea puțină rațiune, aș accepta rostul acestei vieți mizerabile care m-a lăsat întotdeauna singur. Aș putea număra de câte ori am fost trădat? Of, pe multe le-am uitat! Sunt un laș. Lașul din ceară, sugrumat de ignoranți. Am fost trădat prin minciunile unor oameni care răcneau la infinit vulgarități, sperând să câștige o treaptă mai sus prin înjosirea altora. Iar eu ce am făcut? Am înflorit în tăcerea mea ciudată. Doar nu era să intru în cocina porcilor. Urăsc mirosul lor. Nu știu, frate, ce-i cu mine! Mi-e a fugi spre undeva unde să nu găsesc din mine, din trecut, să am creierul spălat și să pot trăi ca un fugar al propriei mele vieți. Sunt dat dracu’ de romantic azi. Soarele ăsta mă prostește. Oricum, e liniște. Cred. Asta vreau? Săraca, mama! Niciodată nu s-a bucurat de vreo realizare de-a mea. Mereu spunea: „Celan, de ce nu faci și tu ceva cum fac ceilalți oameni? Să muncești undeva de unde să iei bani mulți, să ai și tu mașina ta, familia ta. Nu mai scrie, mamă, prostiile alea de cărți! Ce, altă treabă nu ai, mama?” Avea și ea dreptatea ei.

  • Aveți un ceas, vă rog!
  • Nu am, dar trebuie să fie trecut de ora cinci.
  • Să fie? Mulțumesc, băiete!
  • Nu aveți de ce, domnule!

Bătrânelul acesta îmi pare cunoscut. Este simpatic. Uite ce frumos merge el cu bastonașul lui. Cred că a fost și el trădat de multe ori în viață. Acum îi e bine, cred. Probabil face o partidă de șah cu vreun coleg pensionar, că, ce altă grabă să aibă el? Nu tu muncă, nu tu stres! Bătrânețea e un remediu cumva. Sunt sigur. Cred că e vremea să merg la cămin. Îmi ajunge atâta leneveală. În fond, timpul acesta îl voi plăti al dracului de scump.


Fotografiile aparțin autoarei