De Eugen Matzota
Amintiri din istoria Masoneriei românești de după 1990
Mai ales în lumea noastră balcanică, plină de povești istorice total diferite, chiar dacă se referă la același eveniment verificabil, Masoneria are mai mereu o conotație negativă.
Ar putea fi vorba pur și simplu despre aura de secret care o înconjoară sau de lumea în care trăim, o lume în care valorile tradiționale pierd teren în fața rating-ului TV.
Cândva, cu peste 150 de ani în urmă, câțiva mari Masoni s-au jertfit pentru a crea o Românie modernă, dar acesta este un lucru care nu se spune clar, ba chiar mai deloc.
Acum 100 de ani, Masoneria și-a adus contribuția ei hotărâtoare la formarea României Mari.
Acești Masoni credeau într-o lume mai bună, făcând totul poate chiar împotriva voinței celor care o locuiau, probabil foarte mulțumiți cu lumea lor arhaică, pastorală.
Acum, din păcate, din acest punct de vedere, lumea noastră balcanică nu s-a schimbat în bine, ci în rău, drept care am și încercat să găsesc niște explicații în această carte, bazate pe studii științifice recente, dar și pe ceea ce spuneau Eliade, Cioran, Nae Ionescu sau Rădulescu-Motru de acum aproape 100 de ani…
Am citat la începutul acestei cărți din scrierile unui Mason de acum 200 de ani, dar atât de actual, încât ai putea crede că este publicat în zilele noastre.
Textul complet este acesta:
”Se insinuează poate că Masoneria degenerează și pierde în fiecare zi dragostea bunilor Masoni și stima profanilor, prin ușurința cu care oferă tuturor inițierea Masonică.
Această remarcă, deși repetată cu orice ocazie, fără reflecție și până la suprasaturare, nu trebuie disprețuită, și am să-i răspund.
Sunt primiți, cu oarecare ușurință, indivizi prea puțin demni de a fi admiși într-un organism atât de distins cum este cel al masonilor: dar ce concluzie să tragem de aici?
Că întreaga organizație este coruptă, deoarece unii dintre membrii săi nu sunt fără prihană?”
Nu sunt multe de comentat aici.
Poate că vina nu aparține celor care sunt așa cum sunt, nu pot pur și simplu mai mult, și nici nu vor să se schimbe. Poate că vina este a celor care tac, a celor care-i lasă să preia conducerea, la diverse niveluri, ducând Organizația în derizoriu.
Iar asta nu are loc nicidecum Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului, ci a unui grup care profită de tăcerea și aprobarea tacită a unei, să zicem, mase de oameni…
Aș mai vrea doar să spun, așa cum încerc de fiecare dată, că nu doresc mai mulți oameni în Masonerie, ci mai multă Masonerie în oameni…
A bon entendeur, salut!
Eugen Matzota
Un text revăzut în februarie 2020, de parc-aș fi simțit că urmează începutul Sfârșitului
Un mare om coborât de undeva de sus printre noi părea a fi Dan Amedeo Lăzărescu.
Ușor aplecat spre bastonul lui de nobil printre supușii săi, ne copleșea cu personalitatea, dar și cu amabilitatea sa. Am avut onoarea de a fi primit și la el acasă de vreo două ori în blocul acela ușor retras din Lascăr Catargiu.
Intram acolo cu ușoară teamă, întrebându-mă dacă merit să fiu primit. Era ca și cum cineva m-ar fi pus la locul meu, deși nimeni nu mă făcea să mă simt așa. Aveai senzația că ești în preajma unui titan, drept care trebui să-ți știi de lungul nasului.
Din aceeași categorie făcea parte și baronul Kapri, nașul meu, cel care m-a adus în Masonerie.
Doar ideea că ai de-a face cu un baron, ca titlu, și nu un inginer sau doctor, cum mai scrie în unele locuri pe soneriile de la ușă, și era îndeajuns să înțelegi că ai ce să asculți, că ai de la cine să asculți, că ești un privilegiat.
Dan Amedeo Lăzărescu a fost același titan cam până când a avut o emisiune unde C. T. Popescu, cu vădit respect, încerca să-l spele de acuzațiile c-ar fi putut fi un informator al Securității sau măcar să-i găsească o motivație.
Știu, despre morți doar de bine, dar mai aproape îmi este adevărul.
Atunci, Amedeo Lăzărescu și-a scris singur acuzarea, spunând, pe un ton absolut firesc, cam așa:
Păi, ce era să fac, trebuia să merg la congresele și conferințele internaționale!
Dan Amedeo Lăzărescu
Pentru el, totul era firesc, era pentru el, pentru sine. Ceilalți, treaba lor!
Trist, foarte trist.
Până prin 1995-96, lucrurile în Masonerie nu erau foarte clare. Erau două direcții mari, una sprijinită de Franța, adusă de Marcel Schapira, unde trona Dan Amedeo Lăzărescu, cealaltă, pe filiera italiană prin Costel Iancu, sprijinită de americani.
Fiind în partea franceză, am trăit intens perioada în care din când în când auzeam că se face un Convent de unire. Era în 1996, când o parte din Lojile care proveneau din Marea Lojă Națională din România, 13 Loji ce creaseră un District Transilvania, s-au unit în martie 1996, cu loji de obediență franceză.
Astfel, s-a format Marea Lojă Națională Unită din România.
Aceste Convente, care aveau loc cam des, ceea ce sunt sigur că e doar o impresie, se țineau, desigur, la Alba Iulia, din considerente care nu țineau neapărat de vocație de loc al Unirii. Fiind vorba de unirea cu așa-numitul District Transilvania, acest lucru trebuia făcut undeva la jumătatea distanței.
Eu nu mă consideram demn să particip, doar eram înconjurat numai de grade 33, ce să caut printre ei?
Datorită poziției mele privilegiate în Vișinilor, aveam acces la toate informațiile, asistând la mai toate întâlnirile de orice nivel, însă.
Acest lucru nu mă îndreptățea, în mintea mea, cel puțin, să nu stau smerit la locul meu, așa cum și acum cred că trebuie să facă un Ucenic, chiar când este deja Maestru Mason, dar nu îndeajuns de rodat.
Poziția oarecum privilegiată de care vorbeam îmi conferă acum avantajul de a putea spune c-am fost martorul unor evenimente istorice. Nu toate sunt și plăcute, însă.
Așa este, de exemplu, momentul în care Dan Amedeo Lăzărescu, după ce semnase un acord la Alba Iulia, imediat practic, adică a doua zi după semnare, se răzgândește pur și simplu! Cineva, nici nu contează cine, a spus că nu se face așa ceva, să te răzgândești a doua zi după ce ai semnat ceva atât de important.
Dan Amedeo Lăzărescu i-a răspuns ceva la modul:
Și ce dacă?
Dan Amedeo Lăzărescu
Am simțit că se năruiește ceva în mine! Unde sunt, bărbații aceia de cuvânt, care fac ceea ce spun, nu se răzgândesc, așa cum fac oamenii fără de onoare?
Poate că nu știam prea multe, oricum nu suficient cât să pot înțelege rațiunile superioare ce pot determina așa ceva, un lucru tipic politicii, nu Masoneriei.
Când s-a dovedit că Amedeu Lăzărescu a turnat din belșug la Securitate, nu m-am mirat prea tare. De ce n-aș recunoaște, nici n-am regretat. Liberalismul de factură teroristă pe care îl propovăduia venerabilul mi-l făcea antipatic. […] Informator cu soldă, Amedeu Lăzărescu a ieșit la atac când a fost dat de gol. Nu tu rușine, nu tu regrete – a dat rapoarte la Securitate din convingeri patriotice și în calitate de istoric (sic)!
Fragment din articolul Turnători și ștergători la Securitate de Cristian Teodorescu
A mai fost un asemenea moment care mergea foarte bine pe atitudinea lui de boier…
Era în 1996, cred, și Costel Iancu se întâlnește la o întrunire Masonică la Madrid cu Dan Amedeo Lăzărescu.
Cred că e mai bine să spunem c-a fost invers. Primul era Dan Amedeo Lăzărescu, așezat în dreptul steagului României.
Fiind două Mari Loji din România, organizatorii i-au așezat pe cei doi alături, cum era și firesc. Văzând asta, Dan Amedeo Lăzărescu a dat cu bastonul său celebru în podea și a părăsit încăperea spunând că el nu stă lângă un țigan!
Or fi și alte versiuni ale acestui incident, dar acestea-s cuvintele pe care le-am auzit eu de la Dan Amedeo Lăzărescu, care nu avea probleme în descrierea unor asemenea lucruri, ce nu-i păreau deloc incompatibile cu imaginea! De altfel, era în stilul său inconfundabil să facă așa ceva, într-adevăr!
Poate că în spatele acestei atitudini aparent fățiș rasiste să se fi ascuns cine știe ce alte lucruri pe care cei doi le aveau de împărțit. Nu vom putea ști asta niciodată, doar dacă nu cumva se va descoperi vreodată jurnalul lui Dan Amedeo Lăzărescu.
Am avut onoarea de a-l vizita nu o dată. Era cam la fel de seniorial, venerat de femeile casei, întotdeauna prin preajmă. M-a îndemnat să-mi caut rădăcinile în Balcani, că și el se trăgea de acolo. Așa am ajuns la familia mea, fondatoare a Principatului Epirului pe la 1205 și muntele cu același nume în Grecia, dar asta este o altă poveste…
În fine, Costel Iancu, pe care eu l-am văzut mai bine prima oară abia în 1997, cred, la un convent ținut în atmosfera aristocrată de la Jockey Club, a avut, așa cum mi s-a părut atunci și mai mereu, o prestație absolut remarcabilă.
M-a cucerit de la bun început cu un discurs impecabil, bine echilibrat, deasupra discursului lui Nicu Filip, care vorbise înaintea sa.
Nicu Filip nu putea avea un discurs în stilul lui George Vraca, care, nu știu de ce, aducea cu un discurs legionar.
Această impresie se baza pe tipul patetic, mult prea dramatizat.
Referitor la Costel Iancu, să amintim aici că Florin Ghiulbenghian, un fin cunoscător al Masoneriei, spunea ceva despre „lejeritatea materială și financiară a lui Costel Iancu, care sigur nu a fost asigurată din concertele la vioară pe care le-a susținut pe scenele lumii”.
Ce-o fi vrând să spună Florin Ghiulbenghian, nu putem ști.