De Claudiu Iordache
Un mecanism care dă continuu rateuri se dă la reparat ori la casat! România, devenită rapid o ruină a propriilor ei aspirații și iluzii, a părut a fi reformabilă. Speranțele tuturor s-au îndreptat în direcția unui viitor luminos. N-a fost să fie așa.
Libertatea se administrează mai laborios decât o dictatură.
O serie exasperantă de erori dubioase a dovedit că societatea, în care periodic dreptatea este batjocorită, nu era pregătită să fie liberă! Infectată de cascada monstruoasă a scăpărilor de caracter, nostalgia după omul providențial, după actul arbitrar de comandă, stârnirea instinctelor anarhiei și a posesiei, statul devenit rapid insolvent, dezafectat și nesupravegheat, toate la un loc și multe altele au stârnit voracitatea unei națiuni care, adulmecând vidul, a simțit că se pot dezlănțui!
Așa s-a ratat renașterea României! Guverne provizorii, cpun-uri, partide, alegeri libere, parlament, constituții au eșuat, pe rând, ca niște flote de hârtie într-un vârtej al confuziilor. Altfel spus, ajunsă pe nepusă masă în economia de piață, România a pierdut în fața concurenței în așa hal încât tezaurul ei fără datorii s-a transformat progresiv într-o uriașă creanță!
Nimic nu i-a mers neamului abia eliberat de servituți primitive!
Nici economia de piață, nici statul de drept, nici societatea deschisă, nici școala, nici agricultura, nici industria, nici sistemul de sănătate, nici renașterea intelectuală…
O hemoragie neîntreruptă de resurse și câțiva profitori de tranziție.
(După conducători, calea de progres a României este să se lase jefuită până la capăt!) Doar aici s-a obținut un evident succes: la producția de miliardari, la îmbogățirea unei panoplii de caractere cupide.
Or, acestui eșec general românii nu i-au opus decât o stare înșelătoare de bine, altfel spus, un optimism cavernos, fără simțul ridicolului, cu mult mai superfluu decât fostul patriotism ceaușist.
Iar odată ieșită din logica emancipării “prin noi înșine” al lui I.C. Brătianu, s-a scufundat aproape nerecuperabil într-un cuprinzător marasm național. Iar acestui declin i s-a adăugat involuția caracterelor!
Omul sumar, omul lacom, omul corupt, omul găunos, omul care n-a dat un sfanț pentru libertatea lui, lepădându-se de ea ca de un balast, trăitor de rând în deșertul libertăților confiscate ori refuzate, a schițat amprenta parvenitului fără scrupule.
Revoluționarul altruist și curajos, bunul român, au fost înlocuiți cu omul de cumetrie, cu spiritul de gașcă, de coterie, de clan.
Nimic n-a mai vrut să funcționeze acolo unde nu demult speranțele o luaseră înaintea carului.
O explicație există: păcatul originar, despre care și astăzi românii vorbesc în șoaptă. Supraviețuirea Securității în detrimentul supraviețuirii statului! Ascendentul reconsolidat al unei poliții secrete care a folosit slăbiciunea sistemului pentru a-și reafirma dominanța, prin acapararea rapidă a partidelor, a administrației, a finanței, a economiei, a presei.
Dar această confiscare, ca și cum n-ar fi fost, în sine, suficientă, a obținut susținerea Occidentului interesat să-și mențină în România rețele deja constituite în regimul trecut, printr-o simplă schimbare de coafură ideologică! Ieri, aparat de represiune, azi serviciu secret, frăția foștilor securiști a devenit cu ușurință agentura unor interese vorbitoare de alte limbi. Reconstrucția României a fost mimată.
Țara a rămas ca o zidire strâmbă, neterminată, ca în urma unei ghipsări greșite, ca un turn din Pisa gata oricând să se năruie, al veșnicului nenoroc românesc…
Și așa înaintează și astăzi, ca un cârlig ruginit înfipt adânc în crupa biciuită a viitorului!
Optimismul este opiumul secret al popoarelor!
Națiunile optimiste sunt cele ce au făcut din optimism o metodă de supraviețuire! În cazul lor optimismul a fost mortarul ce solidarizează cărămida în zidirea unui cămin al oamenilor și al vieții lor. Evreii, care au văzut iadul și au trăit în el, sunt un neam optimist!
Fără optimism n-ar fi existat un Israel, ori ființele care, purtându-le sângele, au reușit să înfrunte și să învingă nenorocirile scoase de Dumnezeu în cale!
Un țăran din Bihor, dintr-un sat cocoțat pe un colț de munte (Muntele Șes!) mi-a povestit cum, înainte de implicarea României în războiul împotriva rușilor, în obștea lor a apărut un ovrei slăbănog și mititel, cu o căruță în care își ținea nevasta, copiii și câteva boarfe. Evreul i-a rugat, umil, pe săteni să-i permită să-i slujească la munci de care oamenii locului se fereau să pună osul: la destuparea haznalelor, curățarea grajdurilor, spălarea morților, la săparea de gropi în cimitir… Și încet-încet, evreul acesta venetic a început să prospere, devenind, în câțiva ani, cel mai bogat om din comunitate… Ce l-a mai impresionat pe ardelean a fost că nu l-a auzit niciodată pe evreu plângându-se ori blestemându-și viața! El surâdea tot timpul! Omul acesta, neamul acesta era și este optimist!
Optimismul său a fost precum sapa și coasa, cu el și-a muncit pământul și i-a cules roadele. Din optimismul său s-a hrănit!
(Demonstrând o dată în plus axioma lui Confucius conform căreia „Natura umană e aceeași, obiceiurile oamenilor îi fac diferiți”).
Dar când se ascund în spatele optimismului de fațadă pentru a-și disimula lenea, neorânduiala, risipa, pentru a-și ascunde gunoiul sub preș, nu e de mirare că tot mai mulți români lucizi își încearcă norocul în altă parte!
Nu ipocrizia, nu minciuna, nu refuzul adevărului te fac optimist!
Toate astea la un loc, și multe altele, te fac mincinos!
Mincinos în fața sorții tale și a poporului din care vii.
Optimismul românesc al anilor din urmă, (uluiește veselia colectivă cu care „masele populare” defilează spre Iad!) este o încercare instinctivă de a ascunde adevărul tuturor! Și adevărul tuturor, astăzi, este această țară ruinată și prăbușită!
Nu! Românul din zilele noastre nu e un român frumos!
Este, cel mult, o ființă neajutorată care se ascunde neîndemânatic de sine!
În fond, Revoluția Română a constituit un surprinzător examen de conștiință al românilor din 1989! Unii au trecut examenul, alții și-au pierdut viața ori sănătatea, cei mai mulți s-au ascuns în spatele perdelelor iar complicii Regimului, când n-au pus mâna criminală pe armă ori s-au grăbit s-o șteargă din România, nu s-au sfiit să se declare revolutionary – vezi armata informatorilor ce infiltrase populația revoltată!
Dovada? Tupeul ticăloșilor!
Și absența sentimentului de căință!
Potopul de impostori, informatori, colaboratori, securiști, activiști, militari! Două decenii mai târziu, ei conduc România!
O spirală de politicieni de cea mai sumară speță, o lungă listă de caractere pitice, o rocadă ce se repetă obsesiv, de la Brânzovenescu și Farfuridi încoace. Și doar ei nu știu asta. Și poporul de turmentați care îi tot alege…
În decăderea implacabilă a lumii europene, România e spațiul unei descompuneri accelerate! Dezinteresul românilor pentru propria țară a egalat ușor maximul indiferenței europene pentru ceea ce va urma să i se întâmple.
Un prezent mâlos, al efemerului durabil, în care ideea însăși de România se transformă într-o melasă a delăsării generale.
În acest moment nefericit, România se pierde, scufundându-se lent în istorie, și nu istoria va fi cea chemată să-și continue misiunea în România! Și nu ea va mai face, ca de atâtea ori, un pas. În cuprinderea cea mai largă a supraviețuirii neamurilor, destinul ți-l alegi singur. Spune, ori gândește, că nu mai vrei să fii și nu vei mai fi! Nimeni, nicăieri, nu a trezit-o pe frumoasa din pădurea adormită de la nord de Dunărea de Jos cu un simplu sărut! Încă nici un prinț nu s-a arătat tentat să aducă la viață o minune somnolentă ca aceasta!
Dumnezeu nu oferă de două ori ceea ce a dăruit cu bucurie o singură dată. Bunăvoința și dragostea Sa! Cât privește societatea actuală, îi datorăm dezastrul lucidității și îmbrățișarea devorantă a puterii cu orice preț!
Stăpânii țării sunt cu toții prosperi. Ei au mașini, amante, proprietăți, titluri, decorații, un nimic în plus. Intelighentsia omenirii pare obosită. Dar de ce s-ar mai zbate să spele geamul prăfuit al prostului, comod internat în fața televizorului?
Omul de nimic e producția lui!
„Omul fără însușiri.”
Omul ce se adaptează la tot ceea ce îl dezonorează!
Omul care și-a găsit locul la periferia umanului. Omul fără știri despre sine. Barbarul domesticit al veacului din urmă. (“În lume sunt mai mulți proști decât oameni!” – Heinrich Heine) Omul lui Lăpușneanu: „Proști, dar mulți!” Omul cu berea, cu geanta diplomat, cu stadionul, birtul și circul. Omul vesel, prosper, optimist, care huzurește pe marginea prăpastiei și nu va afla niciodată. Omul decăzut, ajuns la frontierele orizontului. Omul social, despuiat de individualitatea sa și transformat în masă informă de meduze indistincte, în moleculă lichidă care curge în siajul curentului ce îl mână. Omul deturnat, întors misterios din drumul istoriei. Omul zgomotos, dar tăcut. Omul lavinar. Omul torențial. Ce nu se poate constitui într-o societate civilă, într-o opinie publică. Omul care poate juca orice rol, dar nu poate duce niciunul până la capăt! Omul decăzut. Nici urmă de selecție naturală în originea lui. Omul colectiv. Matca omului de nimic. Mereu pus pe distracție imbecilă, prostul universal prosperă, sărac ori bogat, la adăpostul animalic al omului de nimic, și nu e nimic de făcut!
Ce armată de bipezi golași la porțile viitorului!
Și apoi, prozaicul, stupiditatea, rânjetul, chițăitul, idioțenia împărtășită, parcă n-ar fi știuți, înregistrați și trecuți la catastif! Dezastrul e zeul lor, căreia îi produc necontenit rumegușul. (Și totuși, alianța naturală a omului de nimic cu puterea cinică poate strivi orice rezistență a stării de conștiință! Proștii aliați cu bogații domină timpurile moderne, sub acoperământul democrației constituționale!) Atunci, Doamne, de unde atâta optimism, de unde atâta primitivă speranță la acești bastarzi fericiți ai unui Eden neîngrijit? Altfel spus, beatificarea prăbușirii colective, când pe Titanicul avariat ultimul bal ia mințile tuturor…
România este pregătită pentru dictatură. Cu o generație născută în sclavie, revenirea pare ușoară
România e iarăși locuită de ignoranță și de servilitate bovină. De aici totul e cu putință. Dormiți, români! Dormiți! Frumoși cum sunteți…
Niciodată atât de mulți n-au trudit în folosul atâtor de puțini! Regimul postdecembrist s-a desfășurat ca o neîntreruptă spoliere a muncii unui popor învățat să se amăgească și să se lase înșelat în toate felurile cu putință de către o nomenclatură de extracție securistă. Și nicăieri în Europa nu s-a întâmplat așa ceva! După anul 1989, pe Bătrânul Continent n-au supraviețuit decât puține țări total confiscate, în care oamenii de rând se bucură doar de libertatea sclaviei! Și una dintre ele este astăzi chiar România!
O societate de leșinuri și isterii nevindecabile…
Obârșia supusă, asediată, a sufletului românesc.
Camaraderia la români.
Doar între mafioți!
Regatul șefilor și golgota supușilor.
N-a mai rămas nimic din fostul ethos al revoltei în mintea unei națiuni care a făcut una dintre cele mai sângeroase revoluții din Estul european.
Popoarele nu sunt proprietatea guvernelor.
Dar pot deveni!
Doar creșterea populației de oameni de nimic, doar coroziunea consistențelor naționale sub hărțuirea minorităților periferice, doar inerția morală le fac, în cele din urmă, complice la propria aservire! Fenomenul, cu urmări carastrofale în al doilea război mondial, al populațiilor isterice și demente mai ales din Germania ori Japonia, care și-au urmat dictatorii până în ultima lor clipă, a redevenit dominant în civilizația anilor din urmă, denotă, de altfel, indolența cea mai împărtășită de a trăi…
“Avem însă şi o particularitate, fiind nişte europeni nenorociți, tarați de vechi obiceiuri proaste. Trebuie să ni se administreze şi doze masive de cloroform după înfigerea cuțitului în spate. Şi s-au găsit trei minunate căi de propagandă în vederea acestei lungi anestezii: ne sânt trimişi tot soiul de experți politici ca să ne explice ce bine e ceea ce e evident rău pentru toată lumea; e pusă pe cale o echipă paralelă, ceva mai versată în tehnicalități, ca să ne spună cât de bine va fi peste 3, 5, 10, 20 de ani, deşi noi ştim că vom crăpa mult înainte de a vedea la chip viitorul luminos; acoperind cât mai compact opac dezastruoasa stare economică, socială şi culturală, cârduri de lăutari croşetează zi de zi în ochii unei lumi complet dezinteresate macrameuri politicianiste care-l ridică pe X, coborându-l pe şi amenințându-l cu cătuşele pe Z, toți o apă şi un pământ dintr-un islaz indiferent majorității. Răspunsul majorității s-a simplificat şi el la extrem: nu vă mai credem pe nici unul, nu vă înțelegem, nu vă aprobăm, nu mai votăm… Pentru noi, judecata e gata făcută…”
Un teribil și umilitor reflex sociologic al sindromului Stockholm: poporul-victimă îndrăgostit de torționarul său! „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu!”
Un optimism nefiresc, care ne îngroapă speranțele.
Rabdă ca un câine bătut și dă din coadă vesel ca un cățel!
Dar nu am intuit, în Decembrie 1989, că urma să punem temelia unei Românii sordide.
Aceasta este concluzia pe care o trag din istorie toți torționarii: că nu vor fi pedepsiți!
Vor sosi vremuri în care adevărurile Revoluției vor fi rostite fără reținere ori teamă, când puterea actualilor opresori ai acestor adevăruri se va risipi ca un vis urât, când se va putea spune cu un ton frust: părinții noștri au fost la Revoluție! Dar până atunci trebuie să perseverăm să amintim, să dovedim, nouă, străinătății și istoriei, că Revoluția a fost doar fapta gravă a celor care și-au dorit libertatea cu prețul vieții!
Decembrie 1989. Ajuns la poarta Raiului românul găsește Paradisul închis! Fără a-i trece vreodată în cap să împingă în poartă!
Dovada, teribilă, că un popor furios poate să răstoarne o dictatură nesăbuită este unică în secolul european! Dar ce contează faptele Revoluției într-o lume de filistini!
Soarele secolului arde mai adânc ca niciodată! Națiunile fierb, nervozitatea bântuie mulțimile, bogații se înghesuie în buncăre. Totul poate exploda. Dar nu e prima dată când explozia s-a amânat de la sine. Există un pământ pe lume unde explozia abia amorsată se stinge fără urmări. Aici, cu cât temperatura lumii crește, cu atât febra oamenilor coboară. Este un miracol, România! Un model ce, de la un moment dat, a început să fie luat în seamă. În România scad veniturile, crește mizeria și nu se întâmplă nimic. De aceea marile națiuni au ajuns să creadă în puterea de exemplu a unei țări cobai căreia, oricâte izbituri de bici i-ai aplica, ea pleacă bine dispusă la muncă!
Dar boul blând trage după el un plug știrb. Brazda împietrită de secetă nu se mai dă la o parte din fața lui. Dar boul trage și nu privește înapoi. El nu vede, nu aude jelania ogoarelor rămase în urma sa. El trage vesel și se simte din ce în ce mai bine. Până într-o zi când huma pe care o răscolește nu va mai fi nici măcar a umbrei lui!
Când va afla va fi prea târziu. Boii României, e un blestem!, se nasc întotdeauna cu fața la abator! Iar modelul boului sacrificat degeaba, este chiar acesta al timpului pe care-l trăim!
Asta este astăzi situația României! Și încă nu se întrevede o ieșire de sub domnia acestui abuz consimțit!
Un sistem împietrit, în care exemplul izolat al câtorva răsfățate mici republici europene nu influențează regula de joc fundamentală: oamenii sunt toți egali între ei, cu excepția celor ce sunt mult deasupra drepturilor celorlalț!.
Asta e democrația, coruptă, injustă, abuzivă, mistificatoare, kakocratică, potemkiadă a libertății, când nu este o sinucigașă dictatură planetară.
Doar că abuzații nu știu decât să refuze să afle asta! Pentru ei situația e naturală, ca în jungla Masai Mara, unde cirezile de bivoli sunt perpetuu devorate de către haitele carnivore! Dar comparația e sumară. Captivii nu se vor liberi, ci doar mai bine îmbrăcați, întreținuți și hrăniți. Pentru ei umanitatea e un hipermarket uriaș, un cazinou ieftin și un lupanar popular! În prizonieratul lor vor caută să-i imite pe cei puțin mai liberi decât ei, iscodindu-le, continuu invidioși, viața îndestulată!
Sclavii cu gulere albe, slugile cu servieta diplomat lipită de coapsa costelivă, vasalii mărunți ce imită apucăturile șefilor, imitatorii jalnici ai establishmentului care le oprimă aspirațiile; pentru ei viața publică are un singur curs, cu cataracte ori albii leneșe în care debitul constant al destinului, pe care plutesc spinările înecaților, curge prin fața tuturor.
Unde le mai e speranța în acest defileu întunecat al existențelor crepusculare care se îndreaptă liniștite spre moarte?
Nu e zi de la Dumnezeu în care, într-un colț al lumii ori altul, statul să nu-și maltrateze cetățenii! Tipul de civilizație bazat pe sufocarea drepturilor celor ce sunt chiar sursa puterii abuzive abătute asupra lor. Fiecare crimă, violență ori abuz îndreptate împotriva celui slab acuză puterea arbitrară învestmântată în staniolul puterii mistificatoare. Guvernanții falsifică istoria de mii de ani. Ei au pus-o în serviciul lor, au scris-o cum au vrut ei, doar pentru ca victimele să se simtă rușinate atunci când se revoltă!
Dar oare cât vom mai putea accepta această spoliere generală care malaxează neodihnit destinele omenești?
Ne întoarcem iarăși la Lenin?
Oare nu consimțirea robilor călește lanțurile stăpânilor de suflete obidite? Nu omul de nimic este motorul istoriei, în care rolul său rămâne de neschimbat? Nu sufletul timid, temător și neîncrezător al ființei exploatate? Nu el invită carnivorele la ospăț?
Stăpânii sunt creația sclavilor!
Marxismul a calculat greșit că proletarul prin simpla sa unire cu deznădejdea celorlalți poate ridica la suprafață o altfel de lume decât după chipul și asemănarea lui! Proletarul alungă de pe tron puterea altora doar pentru a așeza pe catifeaua ei stacojie salopeta proprie.
Burghezia proletară a copiat minuțios burghezia pe care a răsturnat-o de la putere.
Omul nou al părinților marxismului a semănat cu omul vechi, țintă neclintită a tuturor revoluțiilor! În istorie încă n-a avut loc acel fenomen purificator care să redea ființelor umane măreția originală, de copii ai Divinității!
Nu marxismul a putut elibera lumea, ci altceva, și nu ridicând pe proletari împotriva capitaliștilor, ci ștergând demarcația dintre puterea celor puternici și slăbiciunea celor slabi, într-o lume oferită tuturor! Oamenii sunt încă în așteptarea acestui moment, dar puțini sunt conștienți de iminența unei scadențe; când nu vor mai fi numai 7 miliarde pe o singură planetă, ci poate 14, sau chiar mai mult, când planeta însăși nu va mai putea să-i suporte, când pământul se va răzvrăti împotriva tuturor!
Și un nou sfârșit de lume se va scufunda, cu noi, cu toți, în legendă!
Iată, deja, noile războaie, ale guvernelor împotriva popoarelor!
Guvernul trage în cetățean în Siria, în Yemen, în Iran, în Bahrein, în Egipt, în Rusia, China, Ucraina, Coreea de Nord ori Belarus. Guvernul sugrumă drepturile cetățenilor în România și Ungaria.
Guvernul ascultă candestin, la foc continuu, pulsul oamenilor de la care a emanat chiar puterea lui! Guvernele atacă pe toate fronturile iar popoarele răspund firav, cu măști teatrale pe față și concerte de rock, unei provocări ce cheamă, în ultimă instanță, revoluția în stradă! Anul viitor va accentua autoritarismul guvernelor solidare!
E un atac concertat al celor tari împotriva celor slabi, a celor puțini împotriva celor mulți, un atac al mercenarilor puterii împotriva Constituțiilor tuturor drepturilor! Înarmată cu cea mai nouă tehnologie, puterea guvernelor pătrunde în viitor călcând cu sălbăticie în picioare până și cele mai firave speranțe pacifiste ale perdanților. Iar conflictul mondial plutește în aer.
Democrația e un castel de hârtie când se abate asupra ei pârjolul dictaturilor.
(Ce democrație funcționează cu populații abrutizate?) Puterea perfidă acceptă democrația doar cât aceasta îi acceptă abuzurile. Sunt oricând pregătiți „pinocheți”, generali pentru un puci acolo unde corupția, dezinformarea și manipularea, nu mai pot face față!
Și în vremea asta Dumnezeu este dat la o parte. Rolul său tradițional este de partea puterii. Când nu o face, El trebuie uitat!
Nu întâmplător sărbătorile Sale sunt izgonite din corpusul legilor statelor în numele drepturilor minoritare contrapuse drepturilor majorității. „Majoritatea” a devenit, între timp, un cuvânt subversiv, sinonim cu acela de comunism! Iar fraternitatea e codată ca nume de cod al bakunin-ilor străzii. Oamenii sunt constrânși să se privească tot mai mulți într-o singură oglindă. Și să-și semene tot mai mult în cele mai joase prăbușiri ale caracterului tuturor. Trebuie, încă de pe acum, să ne întrebăm care va fi rolul nostru atunci când ne va bate sfârșitul în poartă?
„Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalți – masa – sunt buni și vrednici. Clasa politică este o parte a națiunii și oglinda ei. Cum sunt ei, suntem și noi. Dacă am fi altfel, națiunea ar cere socoteală acestor reprezentanți care o înșeală. Ea însă tace și îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schițează nici o mișcare de împotrivire. Puterile au părăsit națiunea română, și ea nu mai e însuflețită de vreun ideal. Practic, a ieșit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului. “
(Academician Florin Constantiniu)
Nimeni n-a însoțit pe cineva dincolo de viață. Dar dacă ai trecut Styx-ul ești pierdut. Numele tău este uitarea. Oamenii nu mai au timp de defuncți. E ca și cum te-ai lepăda de o limbă pe care nu o mai vorbești. Societatea își abandonează soldații căzuți pe câmpul de luptă.
Costă mai mult salvarea decât zămislirea! Războaiele își reînnoiesc falangele în paturi. Mort ești pentru totdeauna. Nu mai exiști, pur și simplu! Lumea se învârte pentru ceilalți. O vreme… Până când va înțepeni pe boltă. Acesta este sfârșitul. Nu al oamenilor, ci al omului. Coșmarul perpetuu… Ultimele clipe… Apocalipsa! Ca pedeapsă a viitorului?!…
Ce înseamnă anul 1000? Anul 2000 și o zi? Oamenii își sunt contemporani perpetuu. Ce diferență e între răsăritul soarelui dintr-o zi de miercuri 2019 și o zi de joi din secolul lui Pericle? Timpurile tot mai îndepărtate ajung să se confunde.
Cu o noapte înainte de a-i înfrunta pe perși, numele lui era Leonida. În noaptea care a urmat numele lui nu mai chema la luptă pe nimeni! Ce filozof poate înfrunta cu seninătate sfârșitul aventurii? Seneca gândea că viața este cât îți gâlgâie în vene. Ca să scape de ea, și-a tăiat una!
De ce ne-am teme de moarte după viață dacă nu ne-am temut înainte de a fi trăit? Trezește-te, Seneca! Căci, iată, ți-am rostit numele! Trezește-te, Michelangelo! Răspundeți, de unde ați fost alungați! Unde au fost azvârlite osemintele lui Mozart?
Eu însumi, îl caut deseori pe Saint-Exupery! Ei, și?… Nu-l găsesc și nu-l voi găsi niciodată. Dar oare a existat Micul prinț? A existat vreodată un pământ al oamenilor? Numai existența oamenilor are preț. Cât trăiești ești complicele ei, participi, îi dai ritm, ucizi, distrugi, procreezi, înalți și dărâmi castele în Spania. Ești Don Quijote. Ceva de râsu-plânsu. Dar ce solemn ești… Vanitate. Orgoliu. Ambiție. Când nu ești decât un cuceritor al fărâmiturilor nimicului. Un vânător de voluptăți sufocate de gemete. Un fel absurd de șef al vidului! Și dacă nu ești, vrei să fii! Tot timpul tău ți-l dedici risipirii lui. Îți place lupta, marșul, ambiția, victoria, gloria. Dar cât de neînsemnat poți fi când ești privit din slava cerului! Ce a însemnat Alexandru cel Mare pentru corbii grași ce s-au înfruptat din carnea soldaților lui? Dacă am arde cărțile de istorie, s-ar lăsa un întuneric greu pe pământ. Cum se vede omenirea asta de pe Jupiter?
La ce bun să furi, să batjocorești, să distrugi, să ucizi? Oprește-te, ființă tâmpă! Căci tu încă mai ai ceva de făcut aici!
Aceasta ne e existența! Un talmeș-balmeș! Un fie ce-o fi! Un “La naiba”! Un “Doamne ajută”! Un „până la urmă trebuie să o fac”! Liceu, bacalaureat, prima blenoragie. Primul caft! Urmează prostiile conexe… Vremea trece… Îți crește barba. Îți razi mustața… Doamne!
Ce glumă e viața… Ce glumă serioasă!
Aproape serioasă. Trec revelioanele… Știri despre cutremur… În Alaska! La San Francisco… În Vrancea. Pământul bubuie tăcut. Dispar balenele albastre. Scriitorii sunt pe ducă.
Animale rare, poeții…
Mintea omenească nu mai citește. Se holbează la hubloul beznelor nesfârșite.
Căpitanul Nemo este dat dispărut. Vulcanii pufăie pe uscat.. Și orbirea e lege! Ce să mai vrei de la e, omul? Secolul știrb… Abia 2020! Ce o să mai fie? Politica și-a dat poalele peste cap. Stânga roșie e ca dreapta portocalie, dreapta mincinoasă e ca stânga în limuzină! Nătângi sunt cei ce îi lipesc pe gratis afișele. (Cu cât săracii sunt mai săraci, cu atât vocea lor devine mai slabă!)
Alegeți pe cine vreți… Tot una. Busolele nu clintesc. Nu mai e nord, nu mai e vest. Liberi, dar în închisoare.
China execută pe stadioane miile de zevzeci. Partidul băutorilor de votcă îl votează pe Putin. Ce nostim dezastru! Dar nu e de trecut cu vederea.
Serviciile secrete jubilează, bancherii, plictisiți de prostia perdanților, se masturbează, creditorii țin bancnotele la borcan.
Festivaluri de țâțe, de pulpe tatuate. Pirați de uscat… Din ce în ce mai puțini sclavi, tot mai multă servitute. (Menținerea în servitute corupe ca și puterea absolută!) Democrația pare un tot mai evident concurs ipocrit de frumusețe. Căci puțin câștigă, toți pierd. Pe Coasta de Azur se sinucid rentieri dezabuzați. Italienii, spaniolii săraci degustă româncele ieftine. Spitale devin aziluri. Un medic e ca un Mesia. Cine și-l mai permite? Bogat, sărac, boala nu te iartă. Niciodată n-a mai fost la fel. Președinții rotofei își țin, peltic, toastul. Siropul rânced ce li se scurge din ochi. Premii Oscar, Nobel. Topuri. Și aplauze pe măsură. Altfel, Doamne, nimic serios. De ce insiști să ții în viață făcătura zisă umanitatea? Colonia de meduze de la suprafața oceanului planetar. Un meteorit nevăzut poate că a și a luat-o la ochi. Se vor întâlni într-o îmbrățișare cu foc poate prin anul 3000! Iar destinul tuturor este în vacanță.
În democrație nimeni nu trebuie să aibă destulă putere pentru a-și face dreptate singur!
O țară otrăvită de je m᾿en fiche pas mal-ul absurd. Sau supremația subversivă a Securității?
Lideri politici. Lideri fără har, chiaburime orășenească fără spirit și fără lumină, ieșiți din târguri prăpădite și mirându-se continuu ca au ajuns atât de sus! Asta când nu provin din aluviunile Securității! Și sub ei prăpastia morală a unei generații fără Dumnezeu!
Logica unei populații parvenite, cu vechi reflexe de animal satisfăcut prin furt de merit! Optimismul găunos românesc!
Nu există pesimism imbecil! Exista pesimism necesar! Exista însă percepția primitivă a realității. România e la capătul drumului. De 30 de ani românii optimiști sunt părtași la distrugerea sistematică a unei țări fără nici o vină. Ei se tot mobilizează, la îndemnul actorului Puric, s-o salveze, amăgind-o și jefuind-o pe îndelete. „Optimiștii” au devenit intre timp miliardari, iar păguboșii optimiști! Cât privește turma celor care tot acționează… se vede! Nu orbi care nu pot sa vadă, ci orbi care nu vor să vadă!
Imbecilitatea optimismului românesc! Trăim pe marginea dezastrului și vrem să fim lingușiți. Românul frumos!
Efect de prostie generalizată: critica fără colți. În țara asta stăpânii pot face orice le trece prin cap. (Vezi Operația Valiza, 4 Case, ori Caltaboșul!) Slugile doar comentează pe forumuri. Și o dată la patru ani îi votează pe cei pe care îi bârfesc. Efect de vitejie strămoșească!
Sclavii sunt totdeauna loiali. De-ar fi după ei n-ar exista Revoluții. În istorie se revoltă altcineva în locul lor. Sclavii lui Ceaușescu îl evocă, înlăcrimați, și astăzi!
Ordura politicii românești nu este o emanație din exterior, ci expresia unei pietrificări naționale. Românii se sufocă în sângele neamului lor.
Un început de agonie și prevestirea unui sfârșit ce nu mai poate fi evitat. Asta e… Uneori par a-și fi pierdut (băut) mințile!
Maxima ipocrizie!
Scena românească e dominată în continuare de frăția Securității. Nu există partide. Sunt numai artefacte ale oligarhiei. Iar poporul este, de bună voie, prizonierul ei.
Cât privește Occidentul, această uriașă decepție pentru cei care au crezut în el, rolul său în spațiul românesc se risipește, ca fumul de opium, încet-încet. Liberalismul lui e doar un comunism rafinat, insidios și fărâmițat. Cât privește rolul intereselor Federației ruse…
Ce-ar mai căuta rușii într-o țară mulsă până la ultimul strop?
Iar povestea cu Iliescu-kgb și Băsescu-antisecuristul ține de prostia publică!
Și stupiditatea propagandiștilor!
Cu aceeași înverșunare a răufăcătorului, haita care mușcă până și aerul pe care îl respiră, Securitatea, revărsată în structura invizibilă de putere a statului (power structure) s-a mai impus o dată în această țară cu jumătate de popor! Când se va ajunge să poată fi rostit fără teamă numele agresorului României, lucrurile vor lua o alta turnură.
Până atunci, Securitatea nevăzută a mai câștigat o dată!
Ultimii ani au adus o înăsprire tot mai pronunțată a prezenței Sistemului în viața societății. Hamul care ține poporul tot mai slăbit în cămașa de forță a Securității.