Spațiul Uman
Tema: Între Pământ și Cer.
De Petru Ilieșu
Pământ și Cer – cei doi poli ai spațiului uman. Îndepărtați și paradoxal, prin capacitatea de a priviri, putându-se atinge. Orizontul devine astfel o comuniune a punctelor. Putem spune că Orizontul, simbolizând în acest caz cunoașterea continuă, poate însemna o contopire, alcătuire sau comuniune a punctelor reprezentate de Cer, Pământ și Om.
Aș începe prin a repeta o afirmație conform căreia, fiecare om, prin conștientizarea existenței sale unice este Centrul Lumii sau Axa Universului. Această conștientizare se întâmplă mai puțin ca rezultat al cunoașterii mecanice cât prin revelație. Iar revelația, în timpul omului obișnuit, se întâmplă rar, în momente cheie ale existenței, îndeosebi atunci când întregul sistem de relații cu spațiul înconjurător este perturbat, când “starea de bine”, ca echilibru personal, este subminată de amenințarea unei ruperi de ritm (degenerescență, decrepitudine, maladie cu efecte devastatoare, criză existențială). Atunci, suprapusă peste sentimentul că timpul se poate opri într-unul din segmentele sale imediate, apropiate sau mai îndepărtate; anunțate sau nu cu o anumită “precizie”, poate apărea revelația viitoarei continuității într-un “altceva”, și nu doar ca o consolare ori împăcare cu sine, în sensul că lucrurile „așa trebuie să se întâmple”, că suntem parte dintr-un ciclu “natural”, că nu există excepții și că nu facem decât să repetăm un ritual de apariție și disoluție al ființei într-un spațiu ce continuă să existe în ritmurile timpilor săi, independent de dorința, voința, puterea, capacitatea și speranțele noastre de a-l modela și determina în interesul unei experiențe prelungite.
În jurul omului unic (cum este fiecare dintre noi) pentru care exista lumea, e construit și se construiește perpetuu spațiul dintre Pământ și Cer, o intersecție a imanentului cu transcedentul. Este un spațiu al creativității continue fiindcă spațiul uman s-a construit și reconstruit mereu, avându-se ca obiect pe sine însuși, ca într-o arhitectură supremă, la alcătuirea căreia mintea, cunoașterea și percepția colaborează cu „inteligența ascunsă în legile naturii”.
În această dinamică magică, enigmatică și fascinantă s-au amestecat, în cursul timpului, religiile și filozofia, încercând să definească sau să propună unghiuri de vedere salvatoare pentru puterea noastră de înțelegere.
S-au construit astfel utopiile pământului și cele ale cerului, dincolo de ceea ce în mod firesc putem cuprinde cu privirea, simțind că “percepția omenească este o simplă interpretare a lumii, iar nu o reflectare fidelă a acesteia” și că întotdeauna, oricât de profundă ar fi incursiunea noastră în cunoaștere, rămâne mereu un adevăr imposibil de pătruns, perceput doar ca un fel de nostalgie după un probabil „ceva” odată pierdut, dar de care nu ne mai amintim nimic, sau de la care, pare-se, din când în când, primim mesaje pe care nu le putem decoda.
Suntem între pământ și cer, deopotrivă de atrași spre un simbol al purității dar și al vremelnicului; aspirând spre înălțime dar fiind copleșiți de gravitație.
Oricât am mima și am pretinde dorința noastră de a ne dezlipi de o materialitate închistantă, momentele de înălțare pe care ni le oferim sunt mărunte și parcă tot mai rare. Trăim o beție a pământului, fiindcă pământul ne este mai aproape iar cerul atât de îndepărtat încât parcă nici nu mai avem puterea de a ne imagina altfel decât posedați de dorințe și interese imediate, amânând mereu confruntarea cu noi înșine în a ne privi și altfel decât ca pe niște ființe închise într-un spațiu mecanicist, lipsit de sublimare.
Suntem, cu alte cuvinte, “pământeni” neîmpăcați cu condiția noastră, simțind că trăim într-un spațiu intermediar, convertit în ceea ce măsuram a fi timpul, care, de asemenea, ne este dat într-o porție pe care ne grăbim să o consumăm sub impulsul pornirii spre “mai repede” și “mai mult”. “Mai repede” și “mai mult” sunt unități de măsură ale pământului pe când privitul spre infinitul exterior și spre infinitul interior sunt abolirea de moment a gravitației și contopirea noastră în Totul care ne înconjoară și ne cuprinde.
Obișnuim să numim această stare la care tânjim ca ridicare în lumină, ridicare deasupra lucrurilor și dobândire a însușirii de a privi Pământul ca pe o suprafață guvernată de agitație, posedată de impulsuri primare și tendințe de a ne zbate să adunăm mai mult decât ne este necesar, să ne consumăm clipa din ce în ce mai repede, alergând în toate părțile spre a îngrămădi în jurul nostru un zid de materialitate care să ne dea sentimentul de împlinire și protecție. Împingând la distanță Cerul, ne cufundăm în Pământ.
Ne temem de imaginar, refuzăm imaginarul. Renunțam la creativitatea noastră fiindcă suntem grăbiți. Nu mai avem timp să medităm că grăbindu-ne putem uita de noi și rătăci într-o halucinantă magazie cu obiecte, antrenați într-o cursă nebună de a ne concura, de a ne cățăra unii pe alții și de a deveni colecționari minori de uriașe bucăți de pământ, de a asurzi lumea cu vocalize și de a lărgi spațiul din jurul nostru golindu-l de uman, într-o stupidă însingurare. Ne grăbim și (așa cum spunea Matei Călinescu prin intermediul unui personaj) “cine se grăbește, se grăbește să moară”.
Ori nu tocmai din această dorință de a amâna și totodată a ne pregăti de trecere, a ne fi împăcat cu renunțarea la realitatea în care ne-am construit existența, am construit o altă posibilă continuitate, care se va petrece cu siguranță nu pe pământ ci în spațiul infinit de deasupra noastră, vizibil doar ca …Cer ?
Dar tocmai această continuitate într-o “realitate” ulterioară este mereu coborâtă la dimensiunea și înțelegerea umană prin dorința de neschimbare, când însuși Cerul este coborât pe Pământ și astfel creația oprită. Cu alte cuvinte, “viața de apoi” în care se presupune că credem, va fi, conform năzuințelor noastre, la fel ca pe Pământ. Ne vom păstra identitatea și posesiile (și chiar cele de cunoaștere) într-un “altfel de viață” despre care am alcătuit mituri și utopii.
Fiindcă la baza miturilor și utopiilor, nu stă doar dorința noastră de continuitate (viața de apoi), contopită cu angoasa dispariției în necunoscut ci și intuiția și revelațiile care apar atunci când reușim să le favorizăm, atunci când reușim să “intrăm pe unda” de legătura dintre conștiința noastră și conștiința absolută, Conștiința Universală. Şi atunci spunem că suntem simultan compoziție și parte a întregului, adică suntem pretutindeni, în toate și astfel suntem parte a Pământului și parte a Cerului. Putem spune că spațiul omului împlinit este această comuniune, locul unde se întâlnesc atingerile cu Pământul și cu Cerul, materialitatea și spiritul – și că acest amestec, această comuniune este esența omului. Pentru că Omul este în același timp și Cer și Pământ și ceea ce îl împlinește este tocmai conștientizarea acestei condiții. În același timp percepem o inteligență superioară care leagă conștiințele individuale într-una singură. Rezonanța acestei conștiințe universale se percepe prin revelație: “Sunt într-un acum dar voi continua să fiu mereu, într-o permanentă transformare. Sunt într-un aspect continuu”.
Trăim în creativitate. Spațiul omului este de fapt un spațiu destinat creativității. Dintre toate ființele omul este singurul care valorifică lumea prin creativitate Spre deosebire de oameni, celelalte ființe (albinele, castorii, păianjenii, termitele etc.), chiar și atunci când uluiesc prin ingeniozitate și precizie, modifică, organizează și proiectează spațiul în spiritul utilității, pe un model instinctiv, repetitiv și structurat pe necesitățile existentei lor. Pentru om (știința, artele, tehnica) creativitatea este, printre altele, o șansă și un reflex al necesității, încercării de a cunoaște și de a depăși o activitate repetitivă, cu tot complexul său de subactivități necesare dar în același timp limitante, efemere și profane.
În creația sa omul amestecă pământul cu fragmente de cer pentru a-și organiza spațiul în spiritul viziunii proprii despre rostul său și despre ceea ce intenționează să dobândească prin cunoaștere. Dincolo de compoziția imediată care rezultă din jocul cu materia și manifestările energiei sale, adevărata valoare este bucuria celui care pare că a descoperit și care ține să împărtășească descoperirea ca și pe ceva unic și prețios și demn de a fi oferit celorlalți. Apoi din nou neliniștea și sârguința de a o lua de la capăt. O nouă ofertă, la fel de unică, la fel de prețioasă. Si-apoi conștientizarea că ceea ce ieri aprecia ca unic și prețios, apare astăzi doar ca o nouă piesă adăugată unei infinități de lucruri unice și prețioase. Apoi din nou neliniștea și sârguința de a o lua de la capăt. Pentru că în acest fel omul arată că lumea nu a fost creată definitiv într-o forma imuabilă, că ea este spațiul unei inepuizabile variații de posibile replămădiri, prilej de a completa Creația cu detalii care, pare-se au lipsit și care încă mai pot fi adăugate. Cele care țin de consistența sunetului, de memoria mirosurilor, de meandrele culorilor și modelajul pietrei, de compoziția și spectacolul cuvintelor. Leucocitele care păstrează echilibrul sănătos al lumii. Şi care ne dau putința de a ne bucura de ea.
Lucian Blaga spunea: “Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităților umane, decât actul creației. Tot ce se leagă de această creație omenească — laboratorul, șantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului — mă interesează până la obsesie. Poate răzbate și aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea fața de nesfârșitele ei forțe de creație. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite — mă încântă în viața omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creației”.
Am primit prin intrarea în viață un teritoriu situat între doi poli de atracție. Pământ și Cer. Este spațiul nostru uman. El vibrează între gravitația pământului și energia firului de lumină care ne leagă de cer. Se poate spune și că, în exteriorul spațiului nostru se află pământul iar în interior putem descoperi cerul. Imaginația, ca energie a creativității, este cea care pregătește pasul următor în evoluția spirituală, ea a făcut din Cer un loc unde se pot descoperi toate idealurile speranțele și răspunsurile la întrebările noastre. Se poate spune, de asemenea, că împrejurul nostru se află cerul iar în interiorul învelișului nostru de senzori se află un pumn de pământ.
Evoluția spirituală începe cu participarea noastră, a fiecăruia la recrearea spațiului uman și continuă la infinit cu procesul de creație îndreptat spre propria ființă. De fapt aceste două acțiuni se petrec simultan. Ca într-un magnific concert în care fiecare dintre noi își are propria notă, dar este conștient de propria notă și este, în același timp, conștient de amploarea concertului.
Poate ca rostul omului este de a transfigura spațiul material folosind cunoașterea, înțelegerea rațională, ca un mijloc de explorare care începe prin a interconecta materia cu conștiința. Odată fiind realizat acest proces integrator „Omul parcă nici nu aparține numai universului nostru fizic și poate că, în unitatea lui, el este înrădăcinat și în cosmosul profund, cel din care se nasc universuri, spații și timpi. Totul poate fi regândit despre om și lume”, spune fizicianul austriac Erwin Schrodinger. Şi acestea țin de virtuțile și apanajul creativității. Iar dacă acceptăm că divinitatea a creat lumea, putem să acceptăm și ideea că omul a completat și întregit divinitatea, ieșind, născându-se din ea pentru a-și îndeplini menirea și reîntorcându-se apoi, pentru a genera noi și noi cicluri ale existenței în formule și structurări infinite, a căror început este uitat și a căror viitor este de necuprins. Iar toate aceste evoluții, desfășurări, alcătuiri și prefaceri se petrec în spațiul uman, unificate de lumina conștiinței. Spațiul uman este deopotrivă un spațiu al minții și al conștiinței. Simpla noastră prezență în acest spațiu releva miracolul existenței percepute, înțelese și simțite. Cineva spunea că fără de noi miracolul lumii nu există.