De Claudiu Iordache
Regalitatea inteligenței
De zeci de ani nu se mai poate vorbi în România despre regalitatea inteligenței, despre inteligența nepliabilă pe dogmatism, despre inteligența ne-prostituabilă, menținută sub imperiul independenței, despre inteligența rebelă la totalitarism.
Dar ce mai înseamnă o carte pentru România filistină de astăzi? La întâlnirea cu o carte, spiritul deschide fereastra închistării sale în tăcerea de sine.
Dar dacă sensibilitatea este blocată? Dacă interogațiile conștiinței se sting din lipsă de interes? Dar dacă ideea este încătușată de indiferență ori neputință? Dar dacă tocmai cartea este un pericol ce trebuie anticipat și respins?
A gândi nu este altceva decât un complement al modului de a trăi!
Dar unde altundeva pe lume s-au aprins rugurile cărții decât acolo unde a dominat prostia?
Prostia celor de sus ori prostia celor de jos, tot una!
Eugen Ionescu a descris-o în drama sa: Lampedusa. Hitler, Mussolini au fost fuehreri ai rinocerilor! Stalin n-a îngăduit decât o literatură de comandă, dar, până la urmă, a fost vorba de un zid ce a putut fi forțat.
Sub Ceaușescu, cartea a fost ca apă de trandafiri turnată într-o latrină!
După treizeci de ani de libertate derizorie cartea românească este un dosar încheiat!
De-abia scrisă, cartea e zăvorâtă într-un raft prăfuit! (Greu de crezut că, odată cu trecerea anilor, cineva să mai descopere în vrafurile de hârtie ale editurilor un manuscris de valoarea celui devenit carte (Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa) publicată după moartea autorului ei, care să devină un bestseller!)
Vai de ea!
Câtă vreme interesul pentru urmările ei nu mai depinde de valorile ei, ci de acuitatea tot mai diminuată a celor ce o răsfoiesc într-un depozit aglomerat de librărie! (Ca și cum ai interpreta o sonata de Mozart într-o sală plină de indivizi cu deficiențe ale aparatului auditoriu!)
Fără drumețul însetat după ce învins pustiul, cartea românului filistin e un vraf de hârtie care se veștejește. În lumea asta de minciuni strălucitoare și adevăruri arestate scriitorul prostituat, în zeci de travestiuri, are rolul său bine remunerat! (Nu rareori descoperi în mulțimea lor scribi ce produc savante argumente pentru libertate deși sunt în solda unor dictatori nemiloși!)
Între timp, scriitorașul român a ajuns eunucul de sub baldachinul unui mecena securist care, cocoțat pe contul lui parvenit, nu mai citește!
Coteria, locul unde participanții își sunt atât de dragi unii altora
Înscriși în nomenclatorul recepțiilor bucureștene, ei se întâlnesc grațios pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situația simplă ca lumina zilei ce le scapă monoton printre degete.
Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, ești pierdut!
Coteria asigură rangul și distilează rația de libertăți într-o țară unde ea nu e o necesitate. Coteria este coteria politică, coteria de presă, coteria financiară, coteria culturală, coteria ocultă, lojile de favoare acordate unor sinecuriști, care se salvează, unii pe alții, de moartea prin ridicol ori prin ratare.
Coteria de la București este șiragul de mătănii al păcătosului cu smalț intelectualist.
Ei își acordă subvenții nesimțite din bugetul statului, ce le este pus cu dărnicie la dispoziție, pentru deșelate „capodopere”, ce vor fi uitate la primul colț al timpului moral românesc, ei își acordă premiile și laurii furajeri cu care își hrănesc vanitatea nesățioasă; în librăriile lor își vând cărțile numai ai lor; în presa lor, articolele lor sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux și îndopați cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau îngerul slut, puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde!
În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar și piscină, la Capșa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiți surâd complice porumbeilor de catran, căci, după formula Alianței Civice, „numai împreună vor reuși!” Și chiar au reușit, în sfârșit…
Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind, mai ales ea, “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo), care în viața lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiștii cu ștaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrității, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtași la comedia lor.
I-am întâlnit oriunde unde țara ar fi avut nevoie de intelectuali adevărați. Trenă de „dobitoace” prețioase lingușind constant satrapul de ocazie, comedianți ai virtuților pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înșiși, imposibil de urât dar ușor de disprețuit, rolul lor în carnagiul din decembrie s-a dovedit irelevant.
Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluția în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei, au răspuns dârdâind.
Ei, care latră astăzi ca dulăii obezi la profitorii unor „evenimente” ce i-au vizat ca nemernici; ei, care în 21 se ascundeau prin lifturi iar prin iunie puneau lacăte balcoanele protestului indignat. Ei, hienele de tranziție, mușcând din inima ce le-a dat viață, vorbind sâsâit limba unui popor pe care neputându-l respecta, îl disprețuiesc.
Priviți-i, urmăriți-i, la Parlament unde au devenit mobilier viager, la guvern, unde au ca semn de recunoaștere mustața pe oală, în societatea tot mai strâmtă pentru ambițiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României.
Plin de ranguri, de onoruri, de parale, invidiați, lingușiți și adulați de cei ce le primesc bacșișurile ori care doresc să le semene, înscriși în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-și îmbuibarea și prostia pretențioasă, prețioasă și solemnă la TVR, la Antena 1, la Realitatea, la Acasă, la Prima, la PRO TV!
Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt și nu cum arată, ne-am îngrozi de prostia noastră! Căci pe ei i-am chemat să dispună de puterea tuturor, puterea unei națiuni care pentru a doua oară într-un veac de singurătate silită, după un decembrie 1919, într-un Decembrie 1989, nu-i așa, a învins!
Politicieni, președinți, academicieni, demnitari, preoți, militari, patroni, bancheri, ziariști…
Ei, pur și simplu!
Îngerii devin, nu se nasc
Acolo unde oamenii își abandonează puterea la voia întâmplării se naște o dictatură. Acolo unde puterea lor e capturată cu mijloacele manipulării este cazul democrației! Libertatea pură n-are sens în niciun sistem. Ea nu tentează, nu convinge, nu influențează, nu are prozeliți.
(Are, în schimb, nevoie de o casă, de un loc sacru în care drepturile libertății, ca în templele păgâne ale antichității, nu pot fi încălcate!
Libertatea înflorește acolo unde legea domină puterea, oricare ar fi, asupra ei!)
Dar oamenii sunt mai degrabă prizonierii sistemelor lor decât cei ce le întemeiază. Spațiul politic este un țarc al oamenilor lipsiți de putere. Nu poți organiza nisipul spulberat de vântul intereselor cele mai meschine.
Într-o lume sub semnul fărădelegii câștigător este totdeauna sălbaticul atemporal.
Lumea e o constelație de interese care-și au matricea în principiul diversității.
Nimic nu seamănă cu nimic și nimeni nu seamănă cu nimeni în istoria civilizației. Iisus nu a reușit să cheme la El decât ispitele rătăcite. În rest, uriașa voracitate a unei existențe care se hrănește nestăpânit din sine.
Cât încă iadul omenesc, ca ideologie dominantă, stăpânește asupra lumii, raiul nu va exista nicăieri. Iar Dumnezeu nu are temei să se afirme. Bisericile sunt goale de credința în El. În jurul lor hora de vrăjitoare a orbirii, a nebuniei, a poftelor, a bulimiei neobosite. Îngerii devin, nu se nasc! De la Dumnezeu la negarea lui cea mai vinovată, iată o biografie. Ființa omenească își pierde repede transparența pentru a deveni un filtru tot mai uzat al vieții pe care o duce.
Moartea este o agonie încheiată a uzurii trăirii.
Oamenii pier înghițiți de uitare. O constelație de pete biografice. Generații de generații, ploi de meteoriți vulgari.
Câte nașteri au la origine iubirea și nu plăcerea?
Ce se întâmplă în patul fecioarelor, în politică se petrece o dată la patru ani. Pierderea virginității, a câta oară, a femeilor de câte ori deflorate! Oamenii știu că merg degeaba la vot, dar merg.
Oamenii știu că nu există Dumnezeu dar se roagă la El.
Oamenii știu că Dumnezeu există dar îL hulesc. Aceasta este ființa scăpată din ghearele fiarei și căzută din nou sub colții ei. Oamenii sunt creația a ceea ce ar fi voit să fie Diavolul dacă ar exista! Duhul nemăsurat ce vânează îngerii pe pajiști ofilite.
Nu poți mântui o istorie care să-i cuprindă. Este un nonsens absolut.
A fi om este mai presus decât omul.
Dar cui prisosește mesianismul pe care îl promite. Cerul vast de dincolo de norii care îl sufocă. 22 de veacuri noi nu au schimbat o iotă din chimia sufletului său. În termeni religioși el este Cel Nemântuit. Dimensiunea unică a sensibilului, cea care nu se mai divide, electronul blestemat al unei biologii.
Aici, nașterea e fără speranță și moartea fără sens. Înaintea ei nu ne temem, în reflex, decât de nimic. De nimicul care am fost care se întoarce la nimicul etern. Și totuși, supremele deviante, ale excepțiilor, ale cometelor nebuloase care luminează timpul care a fost…
Și apoi, neobositele desfătări ale simțurilor, ale iluziilor, ale optimismelor delirante, ale veseliei cu gust acid. Un carnaval într-o picătură de apă.
Într-o existență care nu-ți apără sensul, fără sens îi va fi și sfârșitul.
Dar acestui om fără conținut de sine nu îi poți vorbi. El este un repetitiv. Timpul care îl devoră nu-i învinge indiferența. El este tot ceea ce face, o repetiție fără sfârșit. Iar lumea lor aparte a devenit o închisoare în aer liber a celor care nu sunt nimic, și a celui ce nu crede nimic.
În insomniile lor supraviețuiesc doar bastarzii lor făcuți cu târfele fetide ale fantasmelor.