Minunea din noaptea de Înviere
De Ion Bogdan Martin
După ce am primit Lumină, de la unul dintre preoții Bisericii Iancu Vechi-Mătăsari, luată din stradă cu masca pe figură, am pus candela pe masă alături de pască, o sticlă cu vin roze sfințit și o alta de vin alb demidulce, un cozonac de la cofetăria „Alice”, care, de data aceasta, m-a dezamăgit, precum și de alte bunătăți specifice Sărbătorilor Pascale…
Eu, de fiecare dată, după ce aud și cânt „Hristos a înviat!” (anul acesta în balcon), în următorul minut mă și pun la masă, gust puțin din toate, ciocnim și câte un ou, după care beau un pahar, două, de vin alb – Tămâioasă Românească, de obicei. La fel am făcut și anul acesta. Pe la orele două dimineața, am strâns și băgat produsele perisabile în frigider, cu mare greutate pentru că abia mai era loc, am poziționat candela, cu Sfânta Lumină, pe centrul mesei și m-am băgat la somn.
N-a durat mult și, la un moment dat, am auzit un zgomot înfundat, după care s-a „aprins” lumina. Minune, mi-am spus! Dar nu, nu era Lumina cea Sfântă, era candela care fusese răsturnată de motanul nostru mult prea curios și obraznic, iar fața de masă festivă, cu ce mai avea pe ea, ardea cu limbi de foc roșii-gălbui, imaginând un dans rău-amenințător! Soția s-a speriat și a început să strige panicată, eu, dintr-un spirit de conservare de care nu mă credeam în stare, am luat motanul, căruia i se aprinsese părul de pe spate, i l-am pasat soției să fugă cu el la baie, în timp ce eu am strâns fața de masă festivă, din cele patru colțuri, am deschis larg fereastra și am aruncat-o de la etajul cinci, cu tot ce era în ea.
Zgomotul produs la impactul cu asfaltul a speriat o vecină care, trezită din somn, a ieșit pe geam și văzând fața de masă în flăcări, a început să strige închinându-se: „Adevărat a-nviat!” „Adevărat a-nviat!”…
Soția, la baie, plângea cu motanul sub duș pentru că i se schimbase parțial coafura, iar de sub mustățile scurtate i se vedea un zâmbet tâmp-amenințător!
Sigur, toate acestea s-ar fi putut întâmpla dacă soția ar fi lăsat candela pe masă, dar nu, ea, prevăzătoare, a pus-o într-un castron mare din plastic, în care a turnat apă, așezându-l pe aragaz. Aragazul, desigur, cu ochiurile stinse!!!
Liniștit că nu s-a întâmplat nimic și casa nu a luat foc, m-am culcat la loc.
Dar, pe la patru dimineața, am simțit nevoia să merg la toaletă, posibil să fi fost mai mult de două pahare de vin (!), iar, când ajung în dreptul bucătăriei, văd o flacără care se proiecta amenințător prin geamul ușii, o deschid în grabă și văd cum candela se răsturnase pe marginea castronului, iar acesta se aprinsese și ardea bezmetic până aproape de hotă. Imediat, m-am înfipt în castron, trântindu-l în chiuvetă și dând drumul la apa rece peste el! Mare greșeală! Vâlvătaia, în acel moment, s-a stârnit și mai tare, fapt ce a făcut ca să mă aleg cu genele și sprâncenele pârlite, un perciun răscopt și arsuri la ambele mâini.
Două ore am stat la baie cu mâinile în chiuvetă masându-mă întruna cu gălbenuș de ou! Vreo cinci ouă, în final. Aproape că plângeam de durere și îmi venea să… Dar m-am și executat, pentru că vasul de toaletă era chiar lângă mine. Aveam numai gălbenuș de ou în și pe chiloți, dar important a fost că mi s-a alinat durerea!
Ca să mă răcoresc cu adevărat, m-am dus pe balcon, am mai cântat o dată „Hristos a înviat!”, am luat o altă sticlă de Tămâioasă și m-am așezat la masă, privind la fața de masă festivă care era intactă sub mâinile mele curate și ne-pline de gălbenuș.
Abia după ce am terminat conținutul celei de-a treia sticle, sau a patra?!, mi-am dat seama că eu, de fapt, nici nu mă ridicasem de la masă în noaptea de Înviere, că nu se întâmplase nimic din toate cele de mai sus!!!