De Claudiu Iordache

“Dacă Decembrie 1989 înseamnă un inaugural ratat, întrebarea este dacă istoricul poate să ofere şi o soluţie pentru viitor” “singura soluţie, în momentul de faţă, e încă o revoluţie”.
“Nu ştiu dacă domnul Iordache mai poate s-o facă, dar ea este absolut necesară”

(acad. Florin Constantiniu, discurs ţinut la Academia Română)

O lume care nemulţumeşte incită la schimbarea ei! Supuse atenţiei analitice, revoluţiile schimbării sfârşesc prin a deveni accidente episodice ale procesului evolutiv. Când mulţimea pune mâna pe arme, ea, “acest animal monstruos – thremma mega kai ischyron”, cel mai laş animal social, mediocritatea perpetuă, “din incapacitatea ei de a discerne adevărul” (Tacitus), e semn ca nu s-a mai putut altfel. Fenomenul Timişoara ar merita o analiză aparte. Un oraş, mai “burghez” decât altele din România anului ‘89, descoperă pe neaşteptate resurse pentru a se răscula împotriva dictaturii şi vreme de şapte zile, rămas singur în faţa regimului, reuşeşte să menţină tensiunea care va precipita la Bucureşti decizia de răsturnare a dictatorului. În cele doua etape distincte ale reactivităţii ei – etapa de dinaintea revoluţiei şi etapa celor şapte zile: 16-22 decembrie – mulţimile Timişoarei se comportă radical diferit. Indiferenţa, resemnarea, lentoarea dinaintea furtunii, sunt înlocuite brutal cu o atitudine curajoasă, dârză, decisă, dispusă la sacrificiu. Cine a cunoscut mulţimea Timişoarei în acele momente nu poate uita fervoarea sa exemplară, revenirea năvalnică şi spontană în familia omogenă a condiţiei umane, destrămarea frontierelor egoismului, generozitatea dezlănţuită, curajul înaintea morţii cu baionetă, pentru ca a doua zi după fuga dictatorului, ca prin miracol, ea să revină la mulţimea flască, cârcotaşă, expeditivă, de dinainte de fenomen. “Cum de s-a putut evapora virtutea supremă a unei mulţimi atinsă de virusul propriului său succes?” Îl citez pe Lyall Watson: “Elias Canetti consideră mulţimea un organism de sine stătător. El face diferenţa între grupurile întâmplătoare şi mulţimile autentice ce se dezvoltă înăuntrul unui focar, numit germen de cristalizare al mulţimii. Formarea şi creşterea mulţimilor sunt fenomene universale şi misterioase. La un moment dat pot fi câţiva indivizi, iar în clipa următoare va exista o activitate coordonată. Persoanele ce alcătuiesc o mulţime nu ştiu ce li se întâmplă. Dacă sunt interogate nu au un răspuns. (Ceea ce n-au ştiut organele de anchetă ale Securităţii de la Timişoara! Sute de arestaţi au fost interogaţi brutal, şi maltrataţi pentru a răspunde la întrebarea “De ce?” Dar puţini au ştiut să răspundă). Ele se grăbesc spre ţelul comun, devenit invizibil. Ajunsă în aceasta stare mulţimea se hrăneşte cu oameni. Ea vrea să-i captureze pe toţi ceilalţi şi nu are o limită decât în propriul ei succes. Presentimentul dezintegrării se manifestă printr-o creştere rapidă prin care să evite acest deznodământ. Absoarbe pe oricine şi, făcând-o, trebuie până la urmă să se descompună.” Nu poate exista, cred, un raţionament mai aplicat evoluţiei mulţimilor timişorene! Revoluţiile se propagă “in furgoane străine” dar nu e niciodată de ajuns. Degeaba sosea Lenin la Petrograd într-un vagon sigilat dacă Rusia nu era adusă la temperatura de explozie. Cei ce cercetează arhivele mişcărilor insurecţionale sfârşesc prin a constata, la debut, aroganţa insuportabilă şi inutilă a puterii. (La Timişoara, într-un moment de început al revoltei, cel ce scrie aceste rânduri a reproşat Regimului, într-o “prea bine cunoscută şedinţă de spălare a creierelor”, că ar fi putut dezamorsa conflictul dacă ar fi vrut-o). Până la urmă, Puterea, ereditar dispeptică, aţipeşte fatal în siguranţă de sine. Schimbarea puterii cu o alta sfârşeşte inevitabil în reabilitarea rădăcinilor ei. (Revoluţiile puterii sunt totdeauna conservatoare. Ele nu risipesc puterea. O aglutinează unor forme noi care să îi reziste. Pumnul de fier se deschide doar ca sa se închidă şi mai strâns). Departe de a fi gripări, eşecuri ori accidente ale aparatelor de putere, revoluţiile, aparent învingătoare, se lăsă invariabil succedate de restauraţii. Cei ce hrănesc revolta, vor flămânzi din nou după victoria ei. Cazul României după decembrie ‘89 este adeveritor. Numai carnea de tun nu ştie că participă la o evoluţie prin evitarea schimbării. Numai ei nu ştiu că revoluţia lor le va pune în spate trei mari poveri: perversity, futility, jeopardy (efectul pervers, inutilitatea şi punerea în pericol, după A. O. Hirschman). Numai ei nu ştiu că sacrificiul lor este pervers, periclitant, inutil! “Vous tenez à vivre?/ Ça dépend comment.” (Malraux – Condiţia Umană). Numai ei nu bănuiesc că preţul sacrificiului este acela de a renunţa la recunoaşterea meritului de a-şi fi abandonat fiinţa atât de vulnerabilă pentru ca, preţ de câteva zile, pe drumul complicat de la Patos la Neputinţă, să poată reprezenta lumea. (Un privilegiu ce le va fi curând şi drastic retras atunci când nevoia de schimbare îşi va stinge furtuna purificatoare şi se va întoarce la starea de fapt. Şi asta, la nesfârşit, până când lucrarea lumii va izbândi). Numai ei, care mor în schimbarea imposibilă pentru ca totuşi o schimbare să se producă!

“Al treilea agent de distrucţie se recrutează printre revoluţionarii ale căror raporturi cu naţiunea au fost denaturate după evenimentele din 1918. (Capitularea Germaniei. n.a). Ei au devenit nişte dezrădăcinaţi, pierzând simpatia societăţii umane organizate. Ei nu se mai interesează decât de revoluţie pe care o vor permanentă. Incapabili de orice reală cooperare, însufleţiţi de dorinţa de a se opune oricărei ordini, urând autoritatea…”

(Adolf Hitler, 13 iulie 1934 – Discurs la opera Kroll din Berlin)

Victima schimbării nu este niciodată agentul puterii ce trebuie înlocuită, cel mult, captivul inocent ai acesteia, căci omul nu este mai puţin el însuşi, cum nu e mai presus decât el însuşi, la începutul şi sfârşitul schimbării. Puterea se prezervă cu orice preţ, chiar dacă ordinea stabilită prin ea, devine contestabilă din momentul împlinirii obiectivelor ei. (Tentaţia succesorială a polului de putere îi marchează biografia. Puterea se vrea tezaurizată şi moştenită exclusiv. Dinastiile de putere, traversând absurdul, tind la înfinit. Fără revoluţie, istoria ar fi un imperiu unic – imperium, comandă înţeleasă ca poruncă – moştenit din tată în fiu. “Starea societăţii nu mi se înfãţişează decât sub chipul unei mări moarte şi stătute, şi iatã de ce aş dori o inundaţie oarecare, fie şi a barbarilor, ca să măture aceste mlaştini împuţite şi să descopere pământul virgin (H.J. Jacobi)”. Revoluţia, despre care Petre P. Carp spunea: “Ne trebuie o revoluţie care să purifice totul!”, zguduind neclintirea continentelor sociale, taie nodul gordian al perpetuărilor la putere, decapitând ambiţia claselor dominante decăzute de a asfixia cu umorile lor putride respiraţia avidă a societăţilor. Voinţă puterii de a se conserva uzurpă dreptul statului de a-şi secreta durata, iar efectul este totdeauna amplificat, pentru că în spatele statului atins de nevroză se găseşte totdeauna puterea suferind de demorfism, ajunsă în faza ei finală, o putere care nu mai poate continua.

“Creatorul a învestit fiinţa umană cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii, iar orice tip de guvernare care devine nociv pentru aceste drepturi generează natural dreptul poporului de a-l înlocui cu un alt tip de guvernare menită să asigure siguranţa şi fericirea poporului.”

(Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii)

Între timp lucrurile s-au cam uitat. “În urmă cu un secol, Prevost-Paradol deplângea obiceiul Franţei de a-şi permite luxul periodic al câtei unei revoluţii, nereuşind să-şi înfăptuiască reformele necesare!” (Andree Santini). Revoluţia iluzorie îndepărtează un exces pentru a face loc altora. Nu l-au mai dorit francezii pe Ludovic al XVI-lea, l-au avut pe Bonaparte. Pătrunderea brutală din stratul de jos spre oglinda de sus, revigoreză bogăţia palatelor şi nu sărăcia colibelor. Ieşind rapid din mitologia lor, bolşevicii au devenit aparatciki. Robbespierre a fost înlocuit cu Barras! “Barbarii interni” –- categoria lui Renan – rămân şi pe mai departe excluşi, nu pentru că n-ar merita-o! Descărcând-o de numeroasele definiţii fumegoase apărute pe terenul neînţelegerii resorturilor care o produc inevitabil, de genul: “revoluţia este o operaţie riscantă pe cordul deschis al unei dictaturi ce conservă puterea de serie, în pumnul fracţiunii care domină societatea!” ori “revoluţia repetă în istorie venirea pe pământ a unui Iisus războinic ce alungă fariseii din temple fără a mai întoarce şi celălalt obraz…” sau “revoluţia rămâne pentru totdeauna atee iar motivele ei rezultă din pierderea religiozităţii profunde în lumea în care ea izbucneşte”, revoluţia, mecanism al emancipării generale prin asumarea maximă a riscului, asigură dreptul la un recurs ultimativ şi absurd la condiţia umană desfăşurată ca o monotonie accidentată de istorie. O viziune dealtfel tot mai pesimistă asupra schimbării ce are loc în raportul de forţe dintre contrariile puterii, care ne impune starea de neputinţă. Nu mai putem imagina în Bătrâna Comunitate de astăzi o realitate împotriva ipocriziei totalitare! Dar mai poate fi anticipată în Europa limfatică o revoluţie împotriva ipocriziei totalitare?
O cetate asediată devine solidară pentru ca odată pericolul depăşit să se întoarcă din exil filistinismul. Faptele de temeritate, de eroism, vin din partea unor oameni comuni, în împrejurări ieşite din comun, ce pătrund departe în teritoriul feeriei. “Numai acea mână ascunsă care a condus revoluţia i-ar putea scrie istoria!” (Louis Claude de Saint-Martin, Lettre a un ami). Revoluţia produce lideri pe care normalitatea, odată revenită, îi devoră cu duioşie.
Revoluţiile n-au parte de învingători fericiţi! Destinul celor ce le oferă triumful este totdeauna dramatic. “Nu voi înţelege niciodată cum de au reuşit să mă urască într-atât!” observa şocat un protagonist al evenimentelor din decembrie ‘89. Sterie Diamandi consemna, în Galeria oamenilor politici: “mentalitatea revoluţionarului care nu-i deloc dispus să-şi reglementeze conduita după prescripţiile codului elaborat de autorităţi şi opinia publică. În ochii revoluţionarului, infracţiunea încălcării unor astfel de dispoziţii nu apare ca ceva ilicit. El nu înţelege să se supună decât comandamentelor conştiinţei sale.” Virgil Măgureanu, în cartea sa Studii de Sociologie Politică, analizează într-un fel deloc diferit, raporturile revoluţionarului cu lumea pe care a schimbat-o primul: “Revoluţionarul e un erou curat ca lacrima, misiunea lui este de a construi o lume nouă pe ruinele trecutului, purificată de greşelile acestuia” Acuzat de maniheism, revoluţionarului, o categorie efemeră a agentului de schimbare în societăţile incapabile să evite catastrofele de reglare, i se face rapid cunoscut că toţi aceia pe care i-a inspirat şi însufleţit în schimbare, de la un moment dat, încetează să-l mai urmeze. La chemarea lui, ei devin dintr-o dată potrivnici. Şi de aici la persecutarea, izolarea, calomnierea ori lapidarea socială a “incendiatorilor” puterii revolute nu mai este decât un pas de făcut.

“În toate luptele violente, interesele se grăbesc să vină pe urmele opiniilor înflăcărate, aşa cum păsările de pradă urmează oştirile gata de luptă. Ura, răzbunarea, lăcomia, nerecunoştinţa au parodiat cu neruşinare cele mai nobile pilde. Patriotismul a devenit scuza obişnuită pregătită pentru toate delictele. Marile jertfe, actele de devotament, au slujit de pretext dezlănţuirii neînfrânate a patimilor egoiste.”

notează Benjamin Constant la opt ani de la declanşarea Revoluţiei Franceze.

A afirma existenţa tentaţiei la aservire, a face imposibilă eliberarea, este doar ceea ce se re-întâmplă în societatea modernă. Servitutea domină familia, grupul, societatea. Depunerea armelor pare încă mai firească decât ridicarea în strictă apărare. Cât încă nu reuşeşte, revoluţia este numai a celor ce o fac cu putinţă. După victorie, ea devine a tuturor; victorie – asemenea unui cadou pe care virtutea îl oferă mulţimilor. Sensul curajului ce acţionează în spaţiul de diferenţă, e să insufle şi nu să profite. Eroismul este cultural. Eroismul e filantropic. Eroul îşi oferă viaţa fără recompensă, căci în actele demnităţii subzistă totdeauna o fraternitate în aşteptare. Sofocle gândea despre revoltă că e sfântă şi legitimă când ea reprezintă erupţia unei conştiinte umane convinsă de dreptatea ei, deschizând astfel capitolul arid al dreptului la revoltă în cartea căreia conştiinţa lui Thomas Jefferson avea să-i adauge, două mii de ani după: “Arborele libertăţii trebuie udat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor!” prevestind furtunile societăţilor de mai târziu. În două intervenţii ce privesc schimbările estului în 1989: “Francis Fukuiama observă că: “Situaţiile revoluţionare nu apar fără ca cel puţin câţiva oameni să fie gata să-şi rişte viaţa pentru o cauză! Revoluţionarii care s-au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien An Men, lituanienii care s-au luptat cu Moscova, ruşii care şi-au apărat parlamentul, au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni. Dar când ei au reuşit, când în urma luptei lor s-a format o societate stabilă, posibilităţile lor de a mai fi la fel de liberi ca în luptele revoluţionare au fost desfiinţate…” Ceea ce era de demonstrat! România de astăzi a lăsat în urmă o revoluţie fără revoluţionari, o revoluţie fără martiri, o revoluţie fără eroi, o revoluţie cu mormintele goale! Mitologia Revoluţiei a fost abolită. Nu mai putem vorbi despre ea decât la timpul trecut al conştiinţei unei generaţii care a abjurat de la idealul de a fi diferită de ceea ce continuă să fie astăzi. Altfel spus, o generaţie irosită.