De Petru Ilieșu
M-am născut din întâmplare aici, domnule Gorbaciov,
deşi puteam foarte bine să mă nasc doar cu 100 km mai spre vest.
Carnea, oasele si sângele nu cunosc şi nu au nevoie să cunoască
geografie, domnule Gorbaciov.
Carnea, oasele şi sângele meu s-au născut fără apartenenţă politică.
Carnea, oasele şi sângele meu nu sunt un simplu număr pentru nici o ideologie, domnule Gorbaciov.
Carnea, oasele şi sângele meu nu sunt simplu număr al unui ostatic,
prizonier, şoarece pentru experienţe, animal de prăsilă ori sac de box.
Cine a agăţat în dreptul numelui meu un întâmplător număr, domnule
Gorbaciov?
Ce se întâmplă cu cel care face comerţ cu oasele, carnea şi sângele meu?
Ce se întâmplă cu cel care face comerţ cu oasele, carnea şi sângele fratelui
meu, domnule Gorbaciov?
Ce se întâmplă cu cel care sfarmă cuibul păsării?
Ce se întâmplă cu cel care sfarmă cuibul fratelui meu?
Cuibul păsării nu poate fi sistematizat, domnule Gorbaciov !
Dar ce ne facem cu cel care în locul cuibului urzește cazarma coliviei?
Gratiile nu sunt un punct de reper pentru o zonă geografică, domnule
Gorbaciov…….
Lagărul este un cuvânt care prefigurează masacrul
Ce se întâmplă atunci, cu cel care ucide pasărea cântătoare?
De ce lentila colorată peste ochiul care vrea să privească cerul, domnule
Gorbaciov?
De ce ţipătul frenetic în locul sfintei rugăciuni?
De ce geamătul durerii şi spaimei în locul şoaptei fericite?
De ce să hotărască lumina obscură a nopţii pentru faptele zilei?
De ce altul, pentru mine, domnule Gorbaciov?
Mama şi tatăl meu nu fac politică,
ei care şi-au măcinat vârsta la căpătâiul suferinţelor mele, nu m-au vândut drept copil
de trupă
Nu sunt un luptător teleghidat, domnule Gorbaciov,
vocaţia armei materiale îmi e străină
şi totuşi am lăsat câte un strop din sângele meu
peste tot pe unde ne vindem bine armele
Ştiu că o baionetă în plus înseamnă un gram de pâine în minus, domnule Gorbaciov,
Ştiu că raidul ideologic al unui patriotic avion de vânătoare consumă curentul
electric al oraşului nostru, domnule Gorbaciov
dar eu nu sunt un luptător teleghidat
fiindcă a fi un luptător teleghidat înseamnă a fi împotriva fratelui meu, domnule Gorbaciov,
fiindcă a fi un luptător înseamnă a fi împotriva cuiva,
Cu ce drept să fiu eu împotriva cuiva, domnule Gorbaciov?
Cu ce drept să hotărăsc eu culoarea fratelui meu?
Fratele meu nu este sclavul meu.
Fratele meu nu este sclavul şi ostaticul capriciilor mele.
Fratele meu poate deschide uşa când vrea,
Fratele meu are buzele lui care şoptesc cuvintele lui
şi nu le repetă (trebuie) pe cele ale mele, domnule Gorbaciov
Ce se întâmplă cu linia din palma fratelui meu?
Frontiera este sub degetul mare, semnul etern
Ce se întâmplă cu fratele nostru, domnule Gorbaciov,
căci fratele nostru moare (se spune….) de foame
fratele nostru moare de frig într-o Europă fierbinte,
fratele nostru moare de frate, într-o galaxie a iubirii, domnule Gorbaciov
Dar ce ne facem cu Herr Komisar, care spune că fratele meu este spionul meu
Herr Komisar spune că fratele meu are întotdeauna un cuţit ascuns la spate
Herr Komisar spune că fratelui meu nu-i trebuie lumină, nu-i este foame, nu-i
este frig
Herr Komisar spune că, împreună, trebuie să schimbăm culoarea fratelui meu –
“Totul pentru binele său” spune Herr Komisar, căci iubirea lui Herr Komisar nu are limite, domnule Gorbaciov,
fiindcă singur Herr Komisar cunoaşte sensul vieţii fratelui meu
“Fratele tău TRRRRREBUIE” spune Herr Komisar, “Munca înseamnă
libertate”, spune Herr Komisar, “Libertatea înseamnă muncă” spune Herr Komisar.
“Fratele tău TRRRREBUIE”
Dar de ce, domnule Gorbaciov, în locul cuvântului trebuie, nu spunem: – e
firesc? Cuvântul trebuie, ar fi bine să nu fie rostit aiurea.
Fiindcă fratele meu nu trebuie să facă ce vrem noi.
Fiindcă fratele meu nu trebuie să creadă în ce credem noi.
Fratele meu este o planetă care se învârteşte în jurul axei sale.
De aici arta de a fi, domnule Gorbaciov. Dumneavoastră ştiţi că lumea nu este o cazarmă pentru planete. Dumneavoastră cunoaşteţi cerul limpede unde soarele nu pune condiţii pe cine să lumineze.
Dar ce ne facem cu cei care ne spun că ei au inventat raţiunea zilei şi a nopţii,
domnule Gorbaciov?
Dar ce ne facem cu cei care au multiplicat zidul chinezesc
pe harta cerului, domnule Gorbaciov,
Fratele meu este o planetă, domnule Gorbaciov,
Zidul chinezesc nu poate opri o planetă, dar dacă glonţul lui Herr Komisar o să omoare planetele, cerul va rămâne pustiu, domnule Gorbaciov.
Planeta fratelui meu nu face parte din Partid, domnule Gorbaciov,
Planeta fratelui meu nu face parte din Siguranţa Statului,
Planeta fratelui meu nu face parte dintr-o familie genială de planete,
şi totuşi, din întâmplare, fratele meu este şi el un om care poate înţelege şi ştie ce vorbeşte,
Dar de ce nu încercaţi să îl chemaţi la dumneavoastră, domnule Gorbaciov, să staţi de vorbă, aşa, ca între doi oameni maturi?
Ar avea lucruri foarte grave să vă spună
Ar vrea să vă întrebe ce se întâmplă cu familia vecinului dumneavoastră,
domnule Gorbaciov (această problemă sunt sigur că vă priveşte personal…)
Ce se întâmplă cu familia vecinului dumneavoastră de apartament, domnule Gorbaciov?
Nu simţiţi cum cum pereţii emană o demonică tensiune?
Nu auziţi plânsetul ţevilor goale de calorifer?
Nu auziţi geamătul conductelor îngheţate?
Nu auziţi în bezna odăilor bocetul uscatelor fire electrice?
Nu auziţi chicotul foamei?
Fratele meu v-ar putea descrie locatarii bâjbâind prin mormanele de gunoi şi negăsind ieşirea
Fratele meu v-ar putea descrie cum locatarii se strivesc,
unii pe alţii, se devoră unii pe alţii, în viermuială, beznă, miasmă şi moarte…
Fratele meu v-ar putea povesti despre acest apartament cu o odaie anume. Şi în această vecină odaie anume, la vedere, v-ar putea povesti cum cineva se arată zilnic, îşi ia masa în sala cu oglinzi a cârciumei din cartier, înghite decoraţii din tuburi de medicamente, prizează oxigenul din spaţiul cosmic, se sprijină în bastonul cu care dresează câinii turbaţi şi mai târăşte după el o imensă legătură cu chei.
Atunci când nu vrea să fie zărit se ascunde după o umbrelă mare şi roşie şi într-adevăr nimeni nu pare să-l vadă
Dar dacă priveşti totuşi cu atenţie poţi vedea în urma sa o harpie cu vârstă, fără vârstă ducând în lesă personaje cu ecusoanele apartamentului. Ele se hlizesc, se gudură pe lângă câini,
burţile lor sunt rotunde şi răsfrânte,
picioarele lor sunt goale, scurte şi groase,
mâinile lor asudate se frământă ferite în mânjite mănuşi albe,
fundul lor fleşcăit şi lăsat poartă urma scaunului,
spatele lor de lup poartă blana oii,
privirea lor de smerenie şireată se acoperă din când în când cu o pieliţă de prudenţă şireată,
de pe obrajii lor puhavi picură vopseaua zilei, domnule Gorbaciov,
de pe buzele lor unsuroase – un hămăit ovaţional,
– un chiorăit de hămeseală,
– o bâlbâială senilă,
nasul lor ascuţit şi păros poartă belciugul de aur,
urechea lor zdrenţuită e cusută cu cabluri de microfon,
din megafonul lor curge miasma salivei,
într-o mână poartă hârdăul,
în alta o pensulă,
în alta o bâtă,
în alta o carte de telefon cu un singur nume,
cu o mână înghiontesc,
cu o mână cotrobăie în buzunarele trecătorilor,
cu o mână cerşesc,
cu o mână se ţin de mână, domnule Gorbaciov,
iar dumneavoastră, domnule Gorbaciov nu cred că îi salutaţi diplomatic respectuos în fiecare dimineață, nu cred că asistaţi la expedierea discretă a coletelor, nu cred că daţi din umeri, nu cred că daţi de foarte multe ori din umeri şi vă gândiţi la fratele meu ca la cineva care are nevoie de vizita lui Herr Komisar
iar eu,
scriu acest poem, domnule Gorbaciov, ştiind că n-are de ce să-mi fie frică de Herr Komisar,
dumneavoastră mi-aţi spus că n-are de ce să-mi fie frică de Herr Komisar…
Mi-aţi spus, şi “ştiu” că Herr Komisar doarme cu Constituţia sub pernă,
Ştiu că n-o să mă lase să mor de infarct,
Ştiu că prietenii săi n-o să-mi sfarme oasele prin vre-un subsol şi n-o să-mi facă “binefăcătoare injecţii” în creier,
fiindcă, domnule Gorbaciov –
Herr Komisar l-a cunoscut şi-l detestă pe doctorul Mengele,
Herr Komisar nu tolerează amintirea din Haiti şi nici
revoluţia “culturală” chineză şi nici moartea părintelui Popjelusko,
Herr Komisar comisar nu are nici o legătură cu ororile staliniste, cu înscenările penale, cu Nurnbergul viitor…
fiindcă Herr Komisar este cel mai bun personaj din
apartamentele noastre, domnule Gorbaciov
El ocroteşte Constituţia,
Ochii săi stau deschişi la viitorul luminos,
El aşteaptă cu bucurie şi încredere ziua de mâine când numele său va fi rostit şi abia atunci i se vor cunoaşte – recunoaşte meritele,
Abia atunci copiii săi îl vor putea recunoaşte. Acesta este bunul meu tată, vor spune ei cu mândrie! Fie-i batrâneţea liniştită şi ostenelile lui răsplătite! Omenia, bunele sale purtări şi trusa de ajutor ce-o poartă la piept, sub haină, alături de inutilul pistol pe a cărui ţeavă aşteaptă inutilul glonte
pe care e scris numele meu
Herr Komisar iubeşte Poezia, domnule Gorbaciov !
Herr Komisar îşi riscă viata pentru Poezie, domnule Gorbaciov !
fiindcă el n-o să mă calce pe trotuar cu maşina
şi nici un automobil personal al istoriei nu va fi împins, pe şosea, sub un camion
Orizontul e roz, Herr Komisar !
Iţi mulţumesc anticipat pentru poemul pe care îl primeşti, îl respiri.
Domnul Gorbaciov este martorul voluntar al acestei faceri necesare care se cheamă: un poem cu totul întâmplător în Europa.
Şi orice asemănare între persoanele cunoscute şi faptele cunoscute şi faptele faptelor noastre cunoscute este pur întâmplătoare?
Chiar fratele meu pur întâmplător… şi totuşi există.
Atunci
ce se întâmplă cu fratele meu şi fratele nostru,
domnule Gorbaciov,
Ce se întâmplă cu fratele nostru, domnule Gorbaciov,
despre care fratele meu are lucruri foarte grave să vă spună ?
octombrie 1989, Timişoara
P.S.
Acum se moare de glonţ în România, domnule Gorbaciov!
18 decembrie 1989, Bucureşti
Un post scriptum
Într-o convorbire cu reporteri ai postului de televiziune BBC, întrebat fiind despre datele şi semnificaţia poemului Scrisoare deschisă despre fratele nostru, domnului Gorbaciov, poem anticipând Revoluţia, apărut în nr. 1 din 6 ianuarie 1990, în revista “Orizont” am explicat că acest text a fost expediat printr-un contact ocazional postului de radio “Europa Liberă”, încă în luna octombrie 1989, dar că, din păcate, a fost receptat abia în ultimul moment. (chiar în prima zi a Revoluţiei). Poemul a mai fost expediat – printr-un curier diplomatic pe aceeaşi adresă, în zilele de 18-19 decembrie (1989), având ca adaos, un P.S. disperat: “Acum se moare de glonţ în România, domnule Gorbaciov!”, cu certitudinea că el va fi înţeles ca un semnal de alarmă. Evenimentele s-au precipitat imprevizibil însă, dictatura a căzut, România s-a metamorfozat brusc, Revoluţia a dobândit control asupra situaţiei.
Apelul meu, care incrimină pe de-o parte starea internă din România, iar pe de altă parte, caută să implice politica de reformă şi democratizare, politica de mână întinsă, oferită în mod exemplar într-un gest de salut-invitaţie spre o Casă a Europei în contradicţie cu ceea ce se întâmpla la noi în tară.
Am menţionat, că, dacă aş avea permisiunea de a propune un candidat pentru Premiul Nobel pentru Pace (fără să diminuez valoarea celorlalte propuneri) l-aş propune pentru acest premiu pe domnul Gorbaciov, implicaţiile acestei propuneri fiind multiple.
Ca să mă rezum la un singur motiv, esenţial după opinia mea, aş atrage atenţia că întreaga restructurare a ţărilor din Estul Europei, care a dinamitat sisteme dogmatice, falimentare, antiumane în ultimă instanţă, a fost propulsată (şi posibilă astfel) prin politica lui Mihail Gorbaciov.
Conştiinţa blocurilor s-a întâlnit într-o conştiinţă europeană.
Această personalitate cu adevărat benefică a devenit de multă vreme şi în conştiinţa românească un punct de referinţă pentru ideea de reformă şi eliberare.
Încerc să nu mă gândesc la faptul că Uniunea Sovietică de ieri brejnevistă, rigidă, imperialistă, agresivă, ar fi sugrumat revoluţia românească de acum (pactând complicitar cu clanul Ceauşescu) cu panglica roşie a Cortinei de Fier.
Iar dacă această cortină nu mai există, iar dacă, ZIDUL a fost sfărâmat, iar dacă baia de sânge românească a fost – speram – ultimul preţ plătit libertăţii, o purificare prin sânge a conştiinţei noastre, putem cu împăcare, simplu, să-i dăruim domnului Gorbaciov un binemeritat gând bun de care ştim că are nevoie.“Orizont” nr.2, p.5, ianuarie 1990, Timişoara
P.S. La 15 octombrie 1990, Comitetul Nobel din Oslo a anunţat laureatul Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1990, în persoana lui Mihail Gorbaciov.