De Mădălin Matica
Sunt creștin-ortodox. și sunt mândru de asta. În fapt, ar trebui să justificăm ortodoxia noastră (în fața noastră doar) pentru a putea justifica mândria intrinsecă. Mărturisind mândria și apartenența, putem explica credința și alegerea de a rămâne în ortodoxie.
Am privit mereu activitățile „sportive”, spa-ul, wellness-ul, aplecarea insistentă asupra corpului uman (în felul în care imensa majoritate uită că prima parte a dictonului latin este „mens sana” urmând apoi „in corpore sano”) ca o evidentă frică în fata morții.
Palidă replică în fata inevitabilului, tentativă patetică de amânare a ceva ce este de neamânat și de neașteptat, ceva care poate surveni în următorul minut fără o cauză externă/extremă.
Mai departe însă de aceasta revelație a mea (pe care o voi detalia-o altă dată) mi-a atras atenția o complementară explicatie a lui Agamben:
„Fortele istorice tradiționale – poezie, religie, filosofie- care, atât în perspectiva hegelo-kojeviană, cat și în cea a lui Heidegger, țineau treaz destinul istorico-politic al popoarelor au fost de mult transformate în spectacole culturale și în experiente private, pierzându-și orice eficacitate istorică.
În fața acestei dispariții, singurul proiect care mai pare să păstreze o oarecare seriozitate este asumarea și „gestionarea integrală” a vieții biologice, adică a înseși animalității omului.
Genomul, economia globală, ideologia umanitară sunt cele trei fațete solidare ale acestui proces în care umanitatea postistorică pare să-și asume propria fiziologie drept mandat unic și apolitic.”
Giorgio Agamben – Deschisul, Omul și animalul, ed. Humanitas