Un grupaj de poezii ale prietenilor mei de litere, de suflet și de iarnă, Daniel Dăian, Ioan Bogdan Martin, Corina Dașoveanu Monea și Doria Șișu Ploeșteanu.
I-am înșiruit aici într-o ordine ne-poetică, adică una pur alfabetică, spre a nu ști nimeni pe care-l simt mai aproape
Multe dintre aceste poezii au trecut prin viscolul iubirilor de viață și de oameni ca noi…
Eugen Matzota
Poezie de Daniel Dăian
Partitură de crăciun
Partitură de crăciun dedicată prietenilor mei:
Horia Stefan Trânc și Eugen Matzota
cele treizeci și trei de prostii harnice
(poem care urmează să fie cerc)
e bine în această coroană de spini
pentru că nicio ploaie nu se aruncă la pământ
să lovească cu stropii isteric
întruchipând un copil
aici singura secetă care contează ești tu
regele trântiților și al simptomelor
împăratul gurii și samariteanul virtuților cumsecade
aici tu și numai tu
curgi sânge ca să îți potolești setea
omule
dumnezeule
alteță
și toate cele treizeci și trei de prostii harnice
îți demonstrează în fiecare an
cât de virilă este moartea
în sufletul tău
Poezii de Ioan Bogdan Martin
Din volumul „Târziul fără de sfârşit!”,
Editura Ararat, sept 2017
Vertigo hivernal
Să iau trenul, spre nicăieri,
Ieri m-am îndreptat
Şi ningea
Doamne, ce mai ningea!
Iar gara, mică şi în colţuri,
Gara mea terestră,
Avea o morgă…
Avea şi smog.
Părăsit de mine însumi
Golit de sens şi-aproape fără viaţă
Pe peronul fără capăt,
Fără margini,
Picior peste picior,
Stăteam căzut pe gânduri
Şi-mi inchipuiam,
Ce blasfemie!,
Că pământul,
Acea gară mică şi în colţuri,
Stătea să cadă,
Nins şi greu,
Peste sufletul meu.
Grea aşteptarea!
Înconjurat de cercul imaginar,
Situat la mijlocul distanţei dintre poli,
Devenisem, fără de tren,
Fără de bilet…
Devenisem o axă.
Doar o axă.
Şi-ntr-un vertigo nebun
Mă roteam
În jurul propriului meu mod de a fi
și-un șarpe la gât ca un șal cu buline
Gânduri ţurţurii
Curg din fondul meu
– sufletesc –
Şi mă aşez mai bine
Stelelor să le vorbesc.
Sunt un ţurţure de foc
Ce se prelinge spre înalturi
În halucinantul joc
Al ninsorii dintre straturi
Şi simt cum mă frige zăpada
Cum mi se topesc buzele, obrazul
Văd oamenii cum viermuie strada
Trăitorului să-i schimbe marcajul
Sunt un biet ţurţur cu vârful în sus
Ce-a trăit cardinal… pân’ la apus.
Maimeri Blu
Tuşe albastre
sclipiri
de ametist străveziu
alunecă peste sufletul meu.
Este iarnă
Poezii de Corina Dașoveanu Monea
dec(ireș)embrie
acest poem e la persoana întâi
plural și primăvăratic,
de aceea
ieri a nins pe cireșul nostru,
nu era nicio iarnă deasupra,
doar noi doi
în grădina noastră de un suflet pătrat
tot aruncam cu vise în sus,
apoi scoteam limba să le prindem
ca pe fulgi de zăpadă.
așa că din seninul cireșului
a ieșit viscol de fluturi nebuni,
fiecare înflorea pe unde apuca,
au căzut și pe noi o grămadă
și dintr-odată s-a întâmplat –
ne-am umplut de cireșe
(e posibil să sufere cireșul ăsta
de o chestie contagioasă?).
e de vină persoana întâi plural
care și-a umplut gura
cu săruturi atât de rotunde și roșii,
încât acum face buzunare la inimă
să culeagă
toată dragostea asta din cireș.
și câte vise mai avem de nins…
20 dec(ireș)embrie 2017
amiază în alb
e liniște albă
în iarna noastră de dragoste
de parcă raiul a văruit cu îngeri
aerul.
foșnesc doar zăpezi în cearșafuri,
în ningeri
de ” îmi ești” și ” îți sunt”.
gurile noastre se gustă,
se alintă pe piele
a fiori de omăt dulce cu lapte,
uneori se mai ridică în aer un braț
ca o eșarfă de abur.
e basm de amiază
pe care ne-o șoptim
… odată ca niciodată
eu,
tu-
imaculat început.
mai taci și sărută-mă
deschide toate sertarele!
vreau să văd unde și de ce
stă iubirea mea în sertarele tale,
cum ai reușit să o speli, apretezi și calci la dungă,
cum ai îmblânzit-o și aranjat-o ca pe batiste
noapte nebună peste noapte nebună.
țipete, lumi, plecări,
ba tu faci patul,
uși deschise, telefoane,
azi nu avem nimic de mâncare,
ba eu te iubesc mai mult,
cafele, praguri, nu mai pooot,
brad mic de Crăciun, vase spălate,
vino încoa’ și sărută-mă,
(chiar toate în același sertar?)
ca niște ciorapi colorați alandala,
cu etichete aproape virgine.
și în cutia aia ce e ?
nu cred că ai pus în borcanul cu fluturi
numele noastre,
tu vezi ce pulberi albastre au intrat în litere?
care e al meu și care e al tău acum?
eu desfac capacul să știi,
și ce dacă zboară?
ții minte că ultima oară ni le-au adus de aripă
doi îngeri acasă?
da, ăia care s-au ascuns în zilele noastre de joi
și nu voiau să mai plece
(le plăcea raiul nostru din sertare).
bine, dom’le,
închide totul la loc,
am luat o batistă,
teiubescul portocaliu
să-l punem sub brad,
hai să mergem la o plimbare
prin ninsori de Crăciun,
vin și ăia doi din cer.
Poezii de Doria Șișu Ploeșteanu
bucată de viață
bucata această de viaţă mă are în taină hoinar
doar simplul cuvânt îmi rămâne averea din buzunar
salvarea de mine şi lume
credinţă că sunt şi nu sunt?
priveşte cum ochiul îți cântă
un cerc între cer şi pământ
pe scenă treci rolul în tine
când totul devine plăcere
un spirit te-astupă
pleci capul şi treci
un alt actor vine
tu mergi
îl petreci
dar vezi, ai dreptate când spui „nu mai plânge”
ce suflet!
ce jale!
fiinţa te frânge
întreb coniacul: o viaţă e tare?
te are?
te strigă?
te-ndeasă în lume?
o vreme pământul te cere
acest coniac nu-i har, nici plăcere
suflare de pietre se-adună în tine
și-un șarpe la gât ca un șal cu buline
de-atunci
sufletul a mușcat din mine iar eu am crezut că e gerul. m-am răzbunat mușcând din viață cu o poftă care m-a ucis. de-atunci trăiesc. atât.
blană de lup
ca o blană de lup mă înfășor definitiv după cuvinte. nu vreau să scap. nu vreau să fug. unde să ajung și unde să privesc? se vorbește mereu despre distanță încât am ajuns să nu o mai suport. cine acceptă pe umeri coliere scumpe? oh, nu de pietre spun aici și nici de poveri. hai să le lăsăm măcar azi, să le uităm în cămara cu vin vechi și să ne privim în ochi ca doi naivi. ne pricepem să citim scrisori. uite că avem o speranță comună: cititul de scrisori care să ne lase moleșiți, ancorați în sacrificiul lenevelii pe covor. sub lampă cerșim agonia uitării. să ne pitim în poeme cu paie. să ne culcăm sub nuc adunând de pe tâmple crengile uscate crezându-ne copii. ce zici?
ca o iertare
ești prea sincer cu mine azi
ești atât de sincer încât am căzut în depresie
păi și viața asta cine-o consumă în afară de noi?
dacă eram un căluț de mare culegeam scoica aia în care te-ai prefăcut
și așteptam să ne consume la o masă regală un zeu
sau poate că preferai o sirenă?
e o plictiseală infernală treaba asta cu renașterea
cu ducerea
aducerea
căratul și iertatul păcatelor
blestemelor
minciuna e un adevăr iar adevărul e o minciună, îmi spui?
riști să mă pierzi definitiv în beciul lui Spinoza
prefer să fac vinul cu tălpile goale
să fiu copil o mie de ani
să-mi șterg praful frunții cu mere verzi abia căzute
în pragul plimbat de mine în toate amintirile din copilărie
prefer să privesc infinit bunătatea dimineților de vară
frământând un aluat de pâine doar de dragul mirosului de-acasă
cântând ceva nelămurit și liniștitor
până când moleșeala mă culcă la pământ
ca o iertare
femeia
femeia are un curaj teribil al misterului. nu-i atingi trupul dacă vrei să o iubești. nu-i atingi ochii dacă vrei să-i oferi un inel. femeia se dezbracă de ea oferindu-ți viață. iubești o viață, nu o femeie.
ea nu calcă niciodată pe frunzele uscate
și nici nu schimbă priviri cu pictura lui Grey
stă absolută într-o gară și respiră aerul de „sosiri” și „plecări”
pentru a avea puterea
sau curajul de a trăi câteva minute fără el
cine e el? eh, ăsta e secretul iubirii
el e un pas, o aripă, un zbor, un tot acel melancolic
și revoltător din sânge
el e viața pentru care ea s-a dezbrăcat și s-a făcut mister
el e ce ea nu poate înțelege
suferință și iubire
tu împarți problema în patru părți. ești demonstrativ și logic. te contrazic universal și te contrazic alegoric: nu tu ai propus curajul dezbrăcării, el există în cuvântul „femeie”, îi stă în sânge și în rațiune.