De Constantin Filip
Un visator perpetuu, Constantin Filip a supraviețuit ca poet atât regimului comunist, cât și realismului și lipsei de imaginație specifice capitalismului târziu.
Expat rămas român în spirit, la vârsta pensionării, a decis să iasă din anonimat și să-și prezinte poezia care a făcut parte mereu din viața sa.
Cântecul fântânii
La fântâna seacă
Pe uitatul drum,
Toată lumea pleacă
Numai eu, acum,
Sap și caut apa
Pentru-a mia oară
Ascuțindu-mi sapa
Pe piatra-i de moară.
M-a lovit năpasta
Inima să-mi știe
Că-n fântâna asta
Ar fi apa vie.
Sap și lutul geme
Și-mi rănește mâna,
De atâta vreme
A secat fântâna!…
La fântâna seacă
A crescut pelin,
Toată lumea pleacă,
Numai eu revin…
Pana de motor
Din așternutul fierbinte
de tinerețea ta și de vise,
până la fragila fereastră
găsită intactă,
atât a ținut eternitatea
pe care o privești încă în ochi.
De atunci,
mașina mea are,
la motor,
o bătaie ciudată
de câte ori răsucesc
robinetele aragazului.
Bazar
Se licita o colecție de autografe.
Am plătit cu libertatea de a semna.
Pentru o veche pâlnie de gramofon,
din prima generație,
mi s-a luat auzul.
Albumul de stampe alb-negru-sepia
l-am primit în schimbul vederii
iar pentru scoica uscată
în care marea șoptește,
am amuțit.
Se mai afla, de vânzare, ceva
pentru care am fost prea sărac
sau poate prea plictisit
și, de fapt,
nu știu ce-aș mai fi dat
spre a nu mai fi eu.
Și acum,
în imensul bazar părăsit unde vântul
mătură paie și ambalaje-aruncate,
am rămas numai eu,
între garduri de spini,
numărându-mi în gând bogățiile toate.
Eu, cuvântul și viața
Am încercat…
Cuvântul îmi lua
porția lui din viață
uneori lacom,
uneori dezgustat.
Și când,
de prea multă sărăcie,
l-am închis
în cutia milei
de la colțul nopții,
acolo unde
toți contabilii vin
sa-ți ceară tribut
pentru ce te-ai născut,
pentru ce ai zâmbit,
pentru ce n-ai știut,
a revenit în flori moarte,
uscate și pline de fum,
bune de pus la icoană.
Am încercat…
Dar nu mai era
nimic de făcut.
Locul cuvântului
era ocupat de păreri
sau fantome
uscate și pline de fum,
de egouri umflate
cu pompa mulțimii.
Atunci
am redeschis
cutia exilului
din care-au zburat
treimuște
scrise într-un cuvânt.
Orele certitudinii…
Doliu ciudat.
Corbii sunt albi,
porumbeii sunt roșii
de sângele tău.
Ceasul schimbat
într-o floare feroce
își mănâncă petalele.
Pelerin
Tăcute porți la care bați,
Deșarte ulițe,
Pustii de orătănii și copii
Ca într-un sat de înecați…
„Hei, oameni!
Sunteți?
Ați murit?”
Așa răsună strigătul pe drum
Iscând ecou de colb și fum
Ca într-un templu părăsit.
să mângâi asfinţitul.
Uneori
Cântul trist
a murit
între file uitate.
Uneori
mai exist
răsfoind câte-o carte
rătăcită-n noianul
de foi mâzgălite,
ca o frunză
pierdută
de vânturi grăbite.
Norii grei
se aștern
pe livada uscată.
Uneori
mai exist,
mai clipesc câteodată,
amintire a florii
uitate în muguri,
ca un duh
al beției
necoapte în struguri.
Nopțile
se albesc
istovite de ceață.
Uneori
mai exist
și adorm dimineața
cu privirea pierdută
în visuri scadente
ca o moarte
trăită
în ceți transparente.
Uneori
mai exist,
după morți succesive.
Uneori
mai exist
între zile festive,
ca o filă
căzută
din cronici cifrate,
rătăcită
de timp
între viață și moarte.
Uitare
Pietrele dorm.
Cerul s-a mai rotit
cu un sfert de trecut.
Se apropie ora
în care flăcări dansează în văi.
Bufniţa caută
cuibul de corbi.
Se închide un cerc
între viaţă şi moarte.
Într-o urmă de pas,
liniştea
oglindeşte o stea
ca o floare de foc.
Sonetul celor ce-ar mai fi
Când gânduri se prefac în șoapte
și zorile sunt miez de noapte,
răstoarnă cerul peste noi
să plângem ploi…
Când mâna se preface gheară
și zilele în stropi de ceară,
presară negru peste pleoape
să plângem ape…
Când floarea se preface-n spini
și-n miezul pâinii cresc ciulini,
cu fulger curcubeul frânge
să plângem sânge.
Când visul se lovește-n ușă
și aripile în cătușă,
încheagă-n cea de-a opta zi
sonetul celor ce-ar mai fi
senini, curați și-ntregi,
iar noi
să plângem goi !