De Iulian Bazarea
Cuvintele
Cuvintele îmi sunt trecutul
prezentul și viitorul laolaltă.
Cuvintele îmi sunt iubirea,
cuvintele îmi sunt durere,
îmi sunt alături tot mereu
chiar și în tăcere.
Cuvintele se nasc și mor
în mintea mea, în gura mea,
se nasc, rostindu-se
și mor, rostindu-se, tăcând.
Și-n liniște se-aud cuvinte,
se-aud cum mor plângând.
Tot ce-mi ești
Mi-ești floare și durere,
un cântec în tăcere.
Mi-ești buza tremurândă,
un colț aspru de stâncă.
Mi-ești picurul de sânge,
durerea ce se stinge.
Mi-ești vântul calm de-afară
și luna-n calda seară.
Mi-ești șoapta adierii,
amarul întristării.
Mi-ești clipa trecătoare,
divină iluminare.
Mi-ești un surâs pe buză,
o frunză ce se-amuză.
Mi-ești foaia albă-n scris,
un dulce compromis.
Mi-ești totul în privire,
o mare de iubire.
Nu vreau să mă mai întreb
Știu pur și simplu că exist,
că totul e imens.
Mi-ajunge să cadă din mine o lacrimă
și știu
că am pierdut ceva din mine.
Mi-ajunge un strop de ploaie să-mi cadă în palmă
și știu
că norii nu mai sunt ce-au fost.
Mi-ajunge sărutul tău pe a mea gură
și știu…
Nu vreau să mă mai întreb.
Umbrele
Umbrele-mi cerșesc lumina
agățate, atârnate,
plâng și urlă-n nedreptate,
plâng ușor nealinate.
Calcă-n jurul meu târâș,
le ochesc c-un fel de spaimă
și tresar dar nu de teamă
ci de-o oarecare taină.
Văd cum vin tiptil din urmă
sau se pleacă-n a mea față,
vor să bea veninul dulce,
le simt pofta pentru viață.
Luați-o! Nu-mi lăsați nimic!
Deveniți un trup cu toate,
astfel veți simți, voi, poate,
dorul pleoapelor de noapte.
Revelație
¬Ai simțit vreodată iarba
cum leneșă te mângâie ,
precum o iubită,
atât de tandru,
atât de fin,
cum tremură lângă tine,
ai simțit?
Și vântul ce-ți vorbeste,
te ia pe după gât
ca un prieten
și îți dezmiardă fruntea
și buzele și părul.
Mirosul uscat l-ai simțit?
De frunze uscate
și moarte,
de iarba uscată
și moartă,
de flori ce nu se vor mai deschide vreodată?
De n-ai simțit nicicând
măcar pământul veșnic
sub talpa ta de om,
atinge-mă o dată pe mine
și-ai să crezi
că și eu sunt pământul
pe care nici nu-l vezi.
Și carii și gânduri
Sunt carii acelea care se târăsc prin lemn,
sunt vii precum gândurile mele
și lemnul este mort.
Cariile smulg din tot ce e frumos esența,
mă înnebunesc pe mine,
cel ce le privește distrugerea
ca un întreg castel bântuit de fantome
rele, urâte, blestemate,
ca și cariile, și gândurile mele.
Cariile au spart stele
în întunericul etern,
au spart pe veci cristalul lumii
și inima-mi trecând prin stern.
Toată voința dat-am lor,
în gura lor, a cariilor
să o împartă între ele,
să le dezbine
ca și în mine
un gând de altul .
Și au trecut din inimă spre creier,
de-atunci s-au preschimbat cu totul,
îmbătrânit m-am dat doar lor,
îmi scârțâie când scriu și cotul,
iar gândurile au gândul lor.
Cuvinte de seară
Prin sate pierdute
alerg neștiute
pe cărări neumblate
gânduri trecute.
Zbor înspre stele
iubitele mele
în corăbii cu vele,
gânduri rebele.
Zac precum ruine
uitate destine,
surâsuri depline
în gânduri festine.
Stropite cu ceară
cuvinte de seară
umbrite în vară
de gânduri fecioară.
Mai știi?
Mai știi cum desenam iubirea ca fluturii în zbor,
când decupam cu degetele norii,
privind cu ochi mijiți înaltul?
Îți amintești cuvintele ce nu s-au mai rostit
căci rost ele n-aveau…
doar sunet și priviri?
Mai știi, tu, clipele pierdute cu clipiri,
cum nu ne săturam privindu-ne
unul pe altul?
Îți amintești atingerile calde
pe vârfurile degetelor tale albe,
purtate ca un vânt suav de vară?
Mai știi pe unde pașii noștri mers-au
neobosiți scriind necontenit povestea noastră
și rar odihna ne-o găseam pe câte-o bancă?
Îți amintești cum serile veneau mult prea devreme
și gândul că plecam ne supăra?
Mai știi acele lungi îmbrățișări când
revedeam iubitul chip?
Eram un tot.
Privind timpul
Se-nchide poartă după poartă
cu scârțâieli și scrâșnete de dinți,
rugina sapă atât de adânc,
iar ochii își pierd lumina lor de sfinți.
Ce-ți spune sunetul de coarde
când îl auzi întâia dată și îți pare,
că lumea, universul se comprimă
în clipa care curge spre uitare?
A fost strigat un nume din mulțime,
probabil a fost chiar numele meu,
dar n-am răspuns chemării lumii,
am stat și-am așteptat ca un ateu.
Se mistuie încet dar sigur tot pământul,
curățindu-se de umbre cu un cânt,
doar timpul se-ndură să treacă alene,
privirile-s oarbe, cuvintele-s vânt.
Închis
Ai închis în ochii tăi cerul
și minunea de a exista.
M-ai închis și pe mine
în ochii tăi verzi
precum frunza proaspătă
pe care o rup;
ticălosul de mine.
Ai închis tot universul meu în tine.
De la pământ la cer
Am luat o batistă
neagră să fur cornul
lunii să secer
cu el în lanuri de sentimente
ce numai noaptea mai apar.
O scară doar mi-ar trebui
ca să ajung la stele,
regina să le-o fur.
Portativele ce vocile
înspre divin le-aruncă
le-am folosit demult
și nu sunt bune:
doar sufletul îmi levita
din trupul ancorat.
Am căutat un Babel turn
spre ceruri
să mă înalțe
dar am găsit
doar mușuroaie,
orașe-mușuroaie
și blocuri-mușuroaie
născute din munții dărâmați.
Am fost urcat cu scripeți
spre vârful lor, vedeam
un cer albastru, tare
și tot nu ajungeam.
Am zis c-o să plantez un nuc,
voi aștepta în el
să urc spre cornul lunii
de la pământ la cer.