Printre multele minciuni şi dezinformări care ne hrănesc copilăria şi adolescenţa, şi care rămân întipărite în mintea noastră ca valori de neschimbat, se află şi povestea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Acum, cât de sfânt putea fi după ce umpluse ţara de plozi, asta nici nu contează. A fost un mare domnitor, aşa este, dar nu el e cel care a domnit cel mai mult şi aici voiam s-ajung.
În cărţile de istorie din perioada comunistă puteai citi că domnia cea mai lungă avusese Ştefan cel Mare, pentru că era suficient de îndepărtat în timp încât să nu conteze. Mai era şi român pur, mă rog, moldovean.
Acesta era deja rege, nu domnitor, iar chestia asta cu regele care tocmai fusese dat afară din ţară nu putea decât să dea probleme. Aşa că, gata, Ştefan cel Mare e cel mai tare!
Cum să aminteşti de acest rege care venise ca un Hohenzollern, un străin adicătelea, care s-a dovedit mai român decât toţi cei care se tot băteau cu cărămida-n piept cu românismul lor verde. Că bine le mai vedea şi Conu’ Iancu…
Să revenim. Cifre clare acum, nu vrăjeli! Domnia lui Carol I, nici mai mult, nici mai puţin decât 48 de ani, este cea mai lungă domnie, cea a lui Ştefan ce Mare numărând doar 47 de ani. Mai e ceva. Domnia aceasta a fost şi cea mai importantă pentru crearea a ceea ce este România modernă.
După Războiul Crimeei, 1853-1856, că povestea Sevastopolului ca port strategic este mult mai veche, apar schimbări pe harta Europei şi, odată cu ele, apar şi Principatele Unite. Domnitorul lor, Alexandru Ioan Cuza trebuie să abdice la nu prea multă vreme de când preluase destinele viitoarei Românii.
Atunci, Unirea Principatelor, înfăptuită în 1859, se afla într-un real pericol, drept care trebuia acţionat inteligent, lucru pe care îl va face marele liberal Ion C. Brătianu. Era nevoie de aducerea unui principe străin, dintr-o familie importantă a Europei, care să garanteze stabilitatea politică.
Brătianu tratează cu familia de Hohenzollern, familia viitorului rege Carol I.
“În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ sfânt, am şi devenit român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăşi cu românii şi soarta cea bună, şi soarta cea rea“.
Acestea sunt memorabilele cuvinte ale lui Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, spuse la investirea sa în Parlament, în 10 mai 1866.
Cum spuneam, situaţia politică nu era una dintre cele mai bune, drumurile Europei erau nesigure, drept care sosirea în ţară a viitorului rege Carol I este una cu adevărat plină de peripeţii. Exista o stare de război incipientă între Germania şi Imperiul Habsburgic, ceea ce făcea ca drumul său din Germania, trecând prin actuala Austrie, să fie unul extrem de greu pentru un personaj ca el.
În aceste condiţii, Carol îşi ascunde identitatea, plecând spre viitorul tron ca negustorul elveţian Karl Hettingen.
Urmează un traseu lung şi pentru zilele noastre darămite pentru începuturile căilor ferate: Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich. Până aici a fost aparent simplu. De aici, începea călătoria prin Imperiul Habsburgic.
Trece prin Viena pentru a ajunge la Budapesta. Apoi, intră în viitoarea sa ţară pe la Turnu Severin. Se opreşte o zi la Buziaş. Aşteaptă aici vaporul care cobora pe Dunăre. Următoarea sa oprire este la Goleşti, reşedinţa familiei Golescu, şi a lui Nicolae Golescu, membru al Locotenenţei Domneşti. Aici, Carol se odihneşte până a doua zi, când intră în Bucureşti.
Intrarea în Bucureşti are loc în ziua de 10 mai 1866. Intră în Bucureşti pe la Băneasa.
Este proclamat Domnitor al Principatelor Române, titlu pe care îl va purta până în anul 1881, când este proclamat Rege, la 26 martie. Carol este primul monarh al României.
În Proclamaţia dată de el a doua zi după proclamarea sa ca Rege, Carol spune:
„Români! Sunt al vostru din toată inima şi din tot sufletul meu. Vă puteţi bizui pe mine mereu, cum mă voi baza şi eu pe voi“.
Lucrurile încep să meargă nemţeşte, rapid, clar, astfel că, practic imediat, la 29 iunie 1866, Parlamentul adoptă prima Constituţie. Este una dintre cele mai avansate pe atunci, o constituţie inspirată după cea a Belgiei.
Desigur, fiind pe plaiuri mioritice, modelul german e greu de aplicat. Urmează o perioadă de adaptare a lui Carol la realităţile româneşti. Apar interminabilele dispute politice dintre liberali şi conservatori, sterile, politicianiste, redate admirabil de Conu’ Iancu în mai multe opere de-ale sale, poate cea mai elocventă fiind O scrisoare pierdută.
Urmează câteva perioade de instabilitate guvernamentală, cum ar fi cea din 1866–1871, cu zece guverne şi zeci de remanieri. Totul culminează cu momentul pe care acum îl savurăm ca pe o glumă bună, acela al Republicii de la Ploieşti. Era cam mult pentru un neamţ, drept care, fiind realmente derutat şi convins că serveşte intereselor noii sale patrii, Carol are intenţia onorabilă de a abdica.
Lucrurile intră cât de cât în normal şi apare momentul ce i se potriveşte ca o mănuşă, acela al Războiului ruso-turc din 1877-1878, care pentru noi este Războiul de Independenţă. Ca un adevărat soldat, Carol se duce şi luptă chiar în prima linie. Refuză ajutorul militar oferit de Marele Duce Nicolae al Rusiei, un adevărat cal troian. Ştia ce poate însemna acest lucru: ocuparea ţării sale. La fel, mândru, Carol nu acceptă nici comanda rusească a trupelor sale şi conduce personal trupele române şi ruse în victoria de la Plevna.
La 10 mai 1881 vine şi momentul încoronării sale ca Rege al României, care, la 14 martie, fusese ridicată la rang de Regat. Emblematic este modul în care Carol înţelege să marcheze momentul cuceririi Plevnei în Războiul de Independenţă. Astfel, coroana pe care o alege nu este una din aur, platină, pietre scumpe, argint, ori alte podoabe atât de comune coroanelor regeşti. Nici vorbă, iată că austerul Carol I al României se încoronează cu coroană făcută din oţelul unuia dintre tunurile turceşti capturate la Plevna.
Sfârşitul său, la începutul Primului Război Mondial, este unul care îl defineşte ca mare om de onoare. Carol moare pur şi simplu de tristeţe, la 27 septembrie 1914. Este foarte supărat că nu a putut îndeplini obligaţiile luate în tratatul semnat de el şi contrasemnat de Ion Brătianu în 1883. Tratatul a fost semnat apoi de guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu, şi prevedea că România va lupta de partea Triplei Alianţe.
Cu doar puţin timp în urmă, Împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, ca şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îi cer să-şi împlinească în mod firesc „datoriile de aliat“. Mai dur, Cancelarul Germaniei îi telegrafiază: „Cerem mobilizarea imediată a Armatei Române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei“.
Astfel, la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, Carol trebuie cu tristeţe să spună:
„Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în care, pentru o întreagă perioadă istorică, se va stabili harta şi soarta popoarelor. Desigur că, în acest război, vor fi învingători şi învinşi. Dar e neîndoelnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după matură chibzuinţă, convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă“.
În pofida celor semnate în Tratatul de alianţă, iată că majoritatea celor din Consiliu au ales să voteze neutralitatea. Atunci, Carol I spune, resemnat dar cu demnitate:
„Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor“.
Sunt momente în care Carol I, extrem de afectat de hotărârea adoptată în Consiliul de Coroană, se simte singur:
„După patruzeci şi opt de ani de domnie… mă văd aproape singur.“
Din Testamentul lui Carol IZi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: “Totul pentru ţară, nimic pentru mine… Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: “Nihil sine Deo!”