DON’T GIVE UP, MAMAIE! (III)

De Ion Bogdan Martin

Piesă de teatru pentru copii şi tineret
Locul II la cea de-a VI-a Ediţie a Concursului de Dramaturgie pentru Copii „100, 1000, un milion de poveşti”, organizat de către Teatrul “Ion Creangă” – Bucureşti împreună cu Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti

Piesa s-a reprezentat, de către actorii Teatrului Ion Creangă, în spectacol-lectură în faţa publicului licean de la „Jean Monnet” din Bucureşti

Comedie

Personajele:

  • Dr. Violeta Căldăruşe, VIOLETA, VIO
  • Cosmina Căldăruşe, fiica Violetei,  COSMINA, COSI
  • Mama Violetei,   BÚNI
  • Cristian Vasilescu,  CRISTI
  • Bogdan Vasilescu, tatăl lui Cristi, BOGDAN

*

  • Violeta, 38 – 39 de ani
  • Cosmina, 17  ani
  • Buni, 65 de ani
  • Cristi, 18 ani
  • Bogdan, 44 de ani

Apartament cu trei camere la bloc. O canapea de trei persoane. Două fotolii, la aceaşi culoare cu canapeaua. O masă cu trei scaune. Masa este aşezată în avanscenă, oblic faţă de canapea. O bibliotecă… Un ceas mare de perete. O oglindă pe peretele de lângă uşa care dă spre holul de ieşire din apartament.Cosmina şi Cristi, elevi în anul III ai unui Colegiu Naţional, se pregătesc să dea examen de admitere la medicină! Deci, la medicină!

  

Scena III

 

Búni, Cosi, Cristi, Vio.

Ziua următoare. Búni stă pe canapea. Vorbeşte la mobil. Cosi este la masă, navighează pe Net.

BÚNI: Da, soro! Toate pleacă de la bani. De la „caşcaval”: N-ai văzut ultimul episod? Oau! (Cosi o priveşte şi suspină.) Păi, să-ţi spun eu cum a fost: Maria avea pe cineva. Ei, pe Eduardo, fată. Cum? Da! Nepotul de verişoară al lui Leandro, cumnatu’ lu’ Alejandro, care se rănise în atacul de la bancă. N-a avut… Da! Păi, sigur că o ştiu! Era asistenta personală a lui Don Emannuel. Fată deşteaptă, Maria asta, dragă. A făcut exact ca aia de la „Canal D”, numai că a venit tac-su’ ş-a bătut-o d-a rupt-o. Păi, dacă primul ei soţ a părăsit-o ca un laş… Exact, fată, ca un laş şi… Mai ales după ce a fugit cu calul alb după Miss Venezuela. Virgină 100% la 100%, dragă. Nu calul era virgin, că era armăsar, ci Miss Venezu… De aici ai văzut în reluare?! Da, măi, nu mai mergea. Abia aştept să văd continuarea. Ce? Miroase? (Adulmecând.) Măi, mie nu-mi miroase… Ah, la tine. Te-oi fi balonat şi… Ţi s-a ars mâncarea?! (Cosi pufneşte în râs.) Păi, dacă mă ţii de vorbă!?! Bine, fugi, pa! (Pune mobilul lângă ea pe canapea.)
COSI: Búni, zău, i s-a ars femeii mâncarea, iar tu…


BÚNI: Ce vină am eu? Dacă tu stăteai pe facebook, trebuia să vorbesc şi eu cu cineva. M-a pus să-i povestesc ce-a făcut Maria… Că şi Maria asta… Plus armăsarul… Mă rog, scenaristul, putea să o ducă la studii în Caracas sau… la Lehliu- Gară şi scăpa. Scăpa!
COSI: „Scăpa”! (Soneria de la intrare.)
BÚNI: Fugi, că ţi-a venit elevul! Să nu v-aud că plescăiţi! (Imită zgomotul prelung al unui sărut. Cosi o priveşte urât şi dispare în holul de la intrare. Reapare însoţită de Cristi, care este pe role.)
CRISTI: Sărut mâinile, doamnă!
BÚNI: Să fie primit! Aoleu, dar ce-ai păţit, maică, la picioare?! Ţi-au rămas mici pantofii?!
CRISTI: Am venit pe role, pentru că mi-am spus că ar fi bine să îmbin utilul cu plăcutul.
BÚNI: Utilul ştiu care este (o priveşte insistent pe Cosi), plăcutul la fel, dar îmbinarea… Şi pe anotimpul ăsta!
CRISTI: E primăvară şi…
BÚNI: Şi înveţi cu ele în picioare! Nu te-ncurcă?
COSI: Cum să-l încurce, búni?
BÚNI: Ei, mă gândeam şi la parchet. Dar este bine, te ajută să pleci mai repede. (Cosi tuşeşte.) Am vrut să spun: să ajungi mai repede acasă.
COSI: Ia loc, Cristi! (Se aşază, scoate un caiet din rucsac.)
BÚNI: Un ceai, un senviş, o cafea, un gem de dude, ceva…
CRISTI (mirat): Aveţi gem de dude?!
COSI: Búni!
BÚNI: Aoleu, d-ăsta am uitat să fac, dar la toamnă, îţi promit că imediat ce se coc nucile…
COSI: Şi lasă-ne, búni, să învăţăm! Auzi: gem de dude din nuci!!!
BÚNI: Verzi. Ei, m-apuc să fac sudoku, că asta e distracţia care mi-a mai rămas, deşi Maria asta nu-mi dă pace de loc! (Şoptit.) Plus armăsarul…
COSI: Cristi, ai spus că astăzi vrei să facem la biologie?
CRISTI: Da, pentru că am eu o nelămurire… (Búni îl imită fără sonor.)
COSI: Zi!
CRISTI: Ştiu că am învăţat celula încă din clasa a IX-a, dar nu s-a sedimentat cum trebuie totul. Celulele eucariote… Celulele procariote…
COSI: Celulele procariote au o organizare structurală mai simplă, dar un potenţial ecologic şi fiziologic comparabil cu cel al celulelor eucariote. Celula procariotă este învelită de un perete rigid, lipoproteic, acesta conţine sacul mureinic, inexistent în celulele eucariote….
CRISTI: Vezi, vouă v-a predat aşa, iar în carte…
COSI: Este la fel, chiar dacă nu cu aceleaşi cuvinte. Dar să revenim! Şi să facem vorbire despre cel de-al doliea înveliş aş celulei: Plasmalema. Aceasta are rol în respiraţie şi nu se poate invagina (Búni face ochii mari şi se ridică pe jumătate)… pentru a forma vezicule (oftând, evident uşurată, se reaşază) prin care să incorporeze soluţii nutritive de la exterior sau particule solide. Aceste fenomene sunt denumite pinocitoza şi fagocitoză.
CRISTI: Interesant, dar trebuie să văd şi o planşă, un desen care să mă lumineze. Despre pinocitoză ştiu că este procesul prin care o celulă înglobează fluidele şi soluţiile şi este foarte asemănătoare cu EMR, proces prin care celulele înglobează macromoleculele, virusurile şi particulele mici…
COSI: Ei, văd că nu ai uitat chiar tot. (Se aude cheia în uşa de la intrare, uşă scârţâind, apoi zgomot de uşă închisă. Violeta.)
VIO: Bună, dragilor! Cum merge cu învăţatul? Cristi, totul este ok? (Nu aşteaptă răspuns, vine şi o sărută pe creştet pe Cosi, iar cu Buni îşi trimit bezele.) Am să merg să mă schimb şi direct la bucătărie. Sunt lihnită. (Iese.)
BÚNI: N-am dorit să vă întrerup, ce este, frate, aia EMR?
CRISTI: Prescurtarea de la Endocitoză Mediată de Receptori.
BÚNI: …de receptori. Bravo! Ai văzut ce bună profesoară este Cosi?! Merg la bucătărie să-i încălzesc mâncarea maică-tii. Să fiţi cuminţi! Să nu te-apuci s-alergi cu rolele după Cosmina!
COSI: Zău, búni, când ai de gând să încetezi? (Búni face amaninţător din degetul arătător şi iese pe uşa de interior.) Iart-o, Cristi, ţi-am spus că nu…
CRISTI: Dar nu mai este nevoie să te tot scuzi. Este normal comportamentul ei. Îşi protejează nepoata. Când citeşti atâtea titluri apocaliptice, când vezi şi auzi atâtea la televizor.


COSI: Mă bucur că nu te superi. Hai, să vedem de pe Net nişte planşe cu celule! (Tastează. Reintră Vio, în ţinută lejeră, de casă. Ia loc pe canapea.)
VIO: Ei, cum merge Cristi?
CRISTI: Bine, doamnă. Mulţumesc! Fac şi acasă, pentru că nu vreau să vă mai deranjez pentru mult timp. Îmi dau seama de disconfortul creat şi…
VIO: Te-a speriat mama chiar aşa de mult?
CRISTI: Nicidecum, doamnă. Numai că eu chiar îmi dau seama ce înseamnă să pătrundă cineva în confortul de zi cu zi al cuiva. Fiecare îşi are tabieturile…
VIO: E clar, mama!
COSI: Hai, mami, că mai avem un pic!
VIO: Ok, gata! V-am lăsat, mă duc să mănânc ceva.
CRISTI: Poftă bună, doamnă!
VIO: Mersi, Cristi! (Iese.)
COSI: Cred că am fost deranjaţi destul. Să continuăm! (Tastează pe Net. Búni revine, îi priveşte lung pe cei doi, se apropie de masa acestora, o înconjoară de două-trei ori şi îi priveşte insistent. Aceştia se fac că nu o văd, dar zâmbesc în barbă. Búni merge şi se aşază pe canapea, oftează îndelung. Cosi şi Cristi întorc capul şi o privesc lung, miraţi.) Ce este, búni?
BÚNI: Ei, ce să fie? Nu este nimic.
CRISTI: Ia, uite ce târziu s-a făcut! Eu am să plec.
COSI: Dar nu-i nicio grabă!
BÚNI (oftează din nou): Da, Cristi, poţi să mai stai.
CRISTI: Vă mulţumesc, dar pentru astăzi este destul. „La urma urmei, şi mâine e o zi…”
BÚNI: Asta este replica personajului Scarlett O’Hara din filmul „Pe aripile vântului”. Ai uitat că am fost actriţă?
COSI: Deşi eu sunt de părere că mai bine este să nu laşi pe mâine ce poţi face astăzi… (Cristi îşi bagă caietul în rucsac şi se ridică de la masă.)
BÚNI: Auzi, Cristi? Ce părere ai despre dezvăluirile astea de pe site-ul ăla… Vichi… Uichi…
CRISTI: Wikileaks. Julian Asange, care a dat drumul la informaţiile secrete şi strict secrete aflate în cablogramele şi stenogramele Administraţiei Statelor Unite şi nu numai.
COSI: Vă rog, în casa asta nu se face politică.
BÚNI: S-o crezi tu!
CRISTI: Scuze, Cosi! Eu, dacă îmi permiteţi, doamnă, cred că apariţia acestor informaţii nu este deloc întâmplătoare. Acesta este feeling-ul meu, dar mai multe nu pot spune pentru că nu ştiu. Dar aşa…
BÚNI: Aşa, maică! Şi eu am nişte dubii… dubioase, dar cred că ne depăşesc chestiile astea.
CRISTI: Şi, dacă îmi mai permiteţi…
COSI: Of, Doamne!
BÚNI: Îţi permit!


CRISTI: Cred că în curând, în România, va apărea, în rândul unor conaţionali de-ai noştri, un nou-născut, aşa cum au fost Mercedesa, Expertiza, Ministru sau Parlament, care va fi botezat Wikileaks. Veţi vedea!
BÚNI (râde cu poftă): Da, asta a fost bună. Uichilic, treci la tetea, mó! Uichilic!…
CRISTI (Cosi se amuză): Mă bucur că am destins atmosfera. Atunci, eu am plecat… Vă mulţumesc pentru amabilitate! Bună ziua!
COSI: Te conduc.
BÚNI: Să nu se rătăcească, micuţu’.
COSI: „Brb”!(Cristi iese însoţit de Cosi. Búni ciuleşte urechile.)
BÚNI: Nu se aude plescăit. (Revine Cosi.)
COSI: Buni…
BÚNI: „Bî-rî-bî”?!
COSI: „Brb“, be right back, adică, revin imediat.
BÚNI: V-a luat minţile „mesangerul” ăsta, zău! Într-o zi n-o să mai ştiţi limba română!
COSI: Ai dreptate! Dar ce-a fost cu oftatul acela prea lung? Prea luuuuuung!
BÚNI: „Bî-rî-bî”! Ei, mă uitam aşa la voi şi parcă am revăzut scena când stăteam cu Mircea, bunică-tu’, la masă şi repetam pentru piesa „Pygmalion”…
COSI: Eliza Doolittle, florăreasa.
BÚNI: De George Bernard Shaw. Premiera a avut loc în 1974, la Teatrul Lucia Sturza Bulandra, fără bunică-tu’. Făceam prima lectură pentru piesă, în regia regretatului Moni Ghelerter. Mare, uriaş regizor şi profesor… (Oftează.)
COSI: Şi?
BÚNI: Şi! S-a ridicat de la masă, zicând că merge la toaletă şi… dus a fost. SF curat! Avea o idilă cu una de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ ai cărei părinţii erau putred de bogaţi. (Semn specific din degete.) D’ale caşcavalului. Am fost şocată total. Aşa o despărţire…
COSI (vine lângă Búni, se aşază şi o mîngâie pe păr): Cred că nici în filme nu s-a văzut! Naşpa! Până astăzi nu mi-ai spus niciodată cum v-aţi despărţit.
BÚNI: Brusc şi dintr-o dată. Nu ştiu, dar când v-am văzut la masă, dintr-o dată am văzut alb în faţa ochilor, ca o pânză albă de la cinematograf pe care rula acea amintire îngrozitoare…
COSI: De ce nu mi-ai spus în toţi aceşti ani?
BÚNI: Pentru că am dorit să-l iubeşti. Un actor foarte bun, dar, ca fiecare om, cu păcatele lui. Cine nu are păcate, bunico?! Eeee… (Se îmbrăţişează.)
COSI: Ce bună eşti tu, buni!
BÚNI: „Whatever”! Parc-aşa spuneţi voi, nu?!
COSI: „Lol”!
BÚNI: Adică, să ne râdem, cum se zice pe la ţară.
COSI: Sau „loloi”.
BÚNI: „Loloi”?!?
COSI: Adică, râsu’ dracului (!).
BÚNI: Să nu te mai aud că rosteşti numele diavolului în casa asta! (Cosi arată degetul mare de la mâna dreaptă în semn de ok.) Astea-s prescurtări, de lene. (Oftează.)
COSI: Nu numai asta. Tinerii simt nevoia de personalizare. Nevoia de a fi diferiţi. Fiecare generaţie cu tipicul, cu jargonul şi cutumele sale.
BÚNI: Mda! Dar maică-ta nu se mai aude! Cred că a adormit deja.
COSI: Era obosită rău.
BÚNI: Vezi ce înseamnă să fii medic! Stres, neodihnă, griji, necazuri, microbi, infecţii… E? Tot mai vrei să te faci medic?
COSI: Lol, búni.
BÚNI: Am înţeles. O să mă duc să mă întind şi eu un pic. Dar după aia: „bî-rî-bî”, să ştii! (Se amuză împreună.)
COSI: Iar eu am să ies un pic să iau puţin aer.
BÚNI: Ţi-a dat întâlnire, nemernicu’?
COSI: Nu! Cum poţi vorbi aşa?
BÚNI: Ete, pe gură. Că d-aia am fost actriţă.
COSI: Nu, am să ies cu Iulia şi cu Ioana prin parc. Aici aproape. (Buni se ridică, se îndreaptă de şale.)
BÚNI: Ok, dar Cristi era pe role, odată face o sută optzeci de grade şi se…
COSI: … Împiedică şi cade, că i-ai făcut voodoo. Lasă, búni, băiatul în pace. Aş vrea eu să mă invite la o plimbare, dar…
BÚNI: Hopaaa! Be-veee…
COSI: Ce? Ce „be-ve”?
BÚNI: Păi, nu aşa scrieţi voi prescurtat, pe „mesanger”, bravo? Adică, bî-vî! Deci nu m-am înşelat.


COSI: Doar eşti actriţă.
BÚNI: Lasă, buni, că o să apară ocazia. Dacă nu cu el, după ce împlineşti 18 ani, cu altul.
COSI: Măi, să fie! După 18 ani!?
BÚNI: Păi, da, ca să nu gândeşti numai cu inima. Deci, îţi place fandositul ăsta cu fresii galbene şi ochii verzi?
COSI: Se asortează. Dacă ai şti ce frumos se poartă la şcoală cu mine. Dimineaţa vine şi mă ia din staţia de autobuz… S-a şi bătut pentru mine, cu doi de la a XII-a.
BÚNI: I-auzi! Ş-aici, la noi acasă, zici că-i Miss Univers. Pardon, Mister! Bine, mă duc să mă întind. Acum că am aflat ce trebuie, nu o să mai am linişte. (Iese pe uşa de interior. Cosi îşi aruncă o geacă pe umeri şi iese din apartament.)

Leave a Reply