De Claudiu Iordache

Dreptul la optimism începe acolo unde negația a ars totul!
Scepticii sunt niște optimiști care încă n-au ajuns până la pământul pârjolit.
Dumnezeu este un optimist!

Din punctul Său de vedere, omul va surâde cândva în cunoștință de cauză. Deocamdată numai El știe de ce traversăm, după milenii de cataclisme și tragedii, o adâncă vale a pesimiștilor. Nu pe El dezastrele L-au atins, ci pe cei ce n-au crezut până la capăt în optimismul Lui.

Trebuie să luăm exemplul florilor de câmp care înfloresc în dizgrație la marginea maidanelor. Într-o lume sfâșiată de contradicții și recompusă din compromisuri, optimismul e deznodământul unei drame trăite de fetișuri și abandonuri.

Îmi privesc sufletul ca pe o idee relevată despre mine însumi. Uluit că l-am putut adăposti pe Dumnezeu într-o adorație încă atât de vremelnică.

Să fie, oare, adevărat că Dumnezeu a fost descoperit în urma ivirii omului? Şi că înaintea lui, Dumnezeu era într-o chinuitoare vacanță? Singur fără ființa care să-i semene ori să-i schimonosească grimasele… în grădina eternă, cu apusuri și răsărituri suspendate peste un univers tolănit în patul său infinit?

Eu cred că există un Dumnezeu în afara gândurilor noastre despre el, așa cum există un pântec înaintea strigătului noului născut!

 Dumnezeu este nuda dimensiune a unor simțuri care-i strigă numele la prima lor agresare.

Când harpa nu e atinsă de degetele omului, muzica lui Dumnezeu încetează.

Cărțile se hrănesc cu cărți. Şi uneori îi hrănesc și pe oameni. Lumea lui Malraux, dar mai ales a lui Borges, încăpea într-o bibliotecă prăfuită. Ce este de preferat? Sămânța ori înflorirea? Nu ne dăm seama cât de prizonieri rămânem cărților noastre.

Dar ca să învingi cartea din tine este nevoie uneori de lumea din afara ta. Nu mulți vor găsi acest firav echilibru ce îi împarte pe alfabetizați în scriitori și cititori. Cel mai adesea câștigător este chiar cititorul.

 O carte nu poate fi rescrisă, dar un cititor este mereu schimbat cu un altul. 

Un soi de dragoste în care loialității scriitorului i se răspunde cu infidelitatea cititorului. În lumea cărților, un adulter ce are totdeauna un deznodământ fericit!

Opera este un container pentru spiritul ațipit.
A o atinge înseamnă a o trezi cu adierea surâsului tău orfan de eternitate.
Împreună, Dumnezeu, Omul și Opera formează un cerc perfect.

Opera este totdeauna a ființei prețioase ce supraviețuiește în plămada mediocră a autorului…
Cărțile ce nu încetează a aminti inutil exilul în care  a fost trimisă gândirea! Un impozit abolit datorat ochiului conștiinței. Al treilea ochi, aproape închis, al sufletului care explorează acest schimb misterios între ființa scrutătoare și natura sa implacabilă.

Cărțile, un răspuns, un pact cu întreaga istorie care își strecoară umbrele piezișe în lumina orbirilor noastre.

 Preambul la o carte tipărită într-un secol care nu mai citește:
“Stimate cititor, la fiecare sfârșit de capitol vă ofer o pagină albă ca să vă puteți odihni!”

Cine crede că scriitorul e conștient de ceea ce comite, se înșală! El își transcrie mesajele pe care le primește de dincolo de el. Doar că, se pare, lui i se spune mai mult decât altui muritor.

Îmi urmez povara de patruzeci de ani. Un milion de cuvinte înșirate cu sentimentul eșecului. Căci ieșirea spre celălalt se plătește cu scufundarea până la gât în mâlul propriu.

Până la capăt, dacă inima nu se rupe, dacă poți să supraviețuiești răzvrătirii ori delirului cuvântului tău.

Dacă ai noroc! Cum l-am avut în 20 Decembrie!
După care am scris: “Am urcat în balconul Operei pentru a muri!”
Eu am scris? Ce melodramă! Ce deznodământ! Ce șotie macabră!
Iată, nu am murit!

Marile controverse dovedesc, în timp, că nici un protagonist n-a avut dreptate de unul singur. Împreună pot avea dreptate în căutarea adevărului – el însuși o variabilă plasată la intersecția misterului care îl ocrotește și a explorării care-l decojește de umbre. Căutarea deplină a adevărului nu poate fi încheiată decât odată cu epuizarea motivului de a-l pune sub stăpânire sau odată cu sfârșitul din urmă!

Cu o zi înainte de a muri, mama mea a rostit de câteva ori: “A venit tata!”
Nu s-a  gândit la fiul ei. A redevenit fetiță!

Nepăsarea cu care trupul înfruntă invectivele sufletului!
Nepăsarea vieții bătrâne înaintea morții tinere.
La căpătâiul copilului care abia se naște, o complicitate între ucigași.

Cu sânii grei de pofte mă întâmpină moartea ca să o dezbrac de ultimele ei cuvinte. Plecând în sine…

Într-o zi voi lăsa sărbătoarea lumii să continue netulburată fără mine!

Trebuie să învățăm să murim de la animale! Acceptare absolută.

Numai moartea stinge setea de certitudine.

Calitatea morților de a fi crezuți mai mult decât cei vii! Pe morți nu-i putem invidia! Când moartea coboară coasa, războaiele încetează. Dar nici de asta nu mai sunt atât de sigur acum, când se dezgroapă biografiile pentru a fi aduse în instanță în absența celor care le-au însuflețit! Istoria este un verdict într-un proces în care a fost ignorat dreptul inculpatului la apărare. Altfel spus, un proces stalinist!

Scheletele sufletului nu sperie pe nimeni!

Uneori simt că lumea foșnește înăuntrul meu. Aceeași grindină, aceeași secetă, aceeași risipire, același impur neînvins încă de Dumnezeu. Aceleași dimineți și nopți tulburi, aceleași chipuri ascuțite în care mă tai, aceeași bulimie pe ale cărei trofee mă cațăr repetând cazna lui Sisif, atâta voință orbită a cărei sete nu mai e de stins: lumea aceasta care mă divulgă și mă învinge de fiecare dată, și-a făcut o debara chiar în propriul meu eu.

Pronia lumească.

Să părăsești o lume aproape de prăbușire este aproape o lașitate! Prin moartea mea, pur și simplu, o șterg din lume la timp. Dar ce vor face copiii mei, copiii voștri, copiii celor care astăzi pun grenade la rădăcina umanității.
Se pare, însă, că iresponsabilitatea e coroana speciei care a dinamitat universul cu lăcomia conștiinței sale. Un nou venit, periculos, atipic, inevitabil, înaintea căruia însuși Creatorul se simte învins. Căci Apocalipsa nu mai vine dinspre Dumnezeu, ci de-a dreptul din prezența ființei spelbe, al cărei acord cu natura a încetat.

Ce pot, la rândul meu, să fac decât să ucid omul acesta din mine cu mâinile morții, altfel tot mai ostenite, care, iată, prin hărnicia ei, nu mai poate salva pământul de specia încruntată care o împinge la dezastru?

   O zi în politica românească. România la vârf sau România de la fundul fărașului? Bestiar pestriț al unui singur caracter dominant. Stupid, rapace, cinic, ipocrit. Cum de televizoarele în care își arată obrazul gros nu roșesc? Cum de cei ce-l aplaudă n-au crăpat încă de foame?

 România este, astăzi, țara unui cumplit compromis între cei ce o jefuiesc și cei ce o lasă jefuită.  

Aceeași privire piezișă, de mistreț încolțit. O scăpare din țarc ar fi înspre Europa! O alta înspre adevărul românesc, aflat în doliu încă de la facerea lumii.

Doamne, în ce mlaștină ne îngropăm de vii copiii!

Mass-media astăzi – o explozie de hârtie…

România s-a scurs toată în buzunarele lor! 

Câștigul libertății? Neputința ascunsă devine una pe față!

Şi, pe neașteptate, fără să se cunoască, fără să știe unii de alții, oamenii aceia disperați, furioși, speriați, adunați în spațiul carceral al unui balcon, s-au transformat într-un club unanim al voinței de a nu ceda. Câteva zile mai târziu, înaintea lor Dictatura își va depune armele!

În revoluție era înflăcărat, combativ, îndrăzneț. Câțiva ani mai târziu vindea ziare într-o baracă. Pomana statului pentru curajul său.

Timișoara 1989. O legendă care n-a supraviețuit detractorilor săi; o minune imposibilă care odată trăită, a fost respinsă de urmarea faptului neîmplinit.
Timișoara 1989 dovedește că atunci când nu devine a tuturor, gloria se pierde printre degete…

Un reproș adus unui mare scriitor: Ai scris prea mult! Dumnezeu a făcut lumea în câteva cuvinte.

Întotdeauna, când am nevoie de El, îl rog pe Dumnezeu să-mi ierte impertinența!

Este nevoie de singurătate pentru a aglomera lumea!
Diogene n-a încercat altceva în butoiul său.

 Sufletul știe că nici o critică nu scutește spiritul de răspunderi.

O fereastră deschisă pe un perete la un capăt de stradă. Chipurile oamenilor grăbiți să-și ajungă din urmă sfârșitul.

Singura șansă a omului este de a da un conținut personal neantului.

I.D. Sîrbu era convins că Emil Cioran nu va ridica niciodată o catedrală. Și totuși au trecut șaptezeci de ani de când a început s-o zidească. Nu pe dealul Parlamentului, ci pe ruinele rămase după el în sufletul nostru.

 În Jurnalul lui I.D. Sîrbu, care și-a găsit în 1989 “întunericul, iadul și uitarea de lume!”, cuvintele sunt vii! (“Va veni și ziua în care vom declara deschis ca sfânt orice om cinstit!”)

 Într-o zi, soția mea a cumpărat pentru copii un pui de iepure. Alb ca neaua, fragil, vioi, drăgălaș. L-am crescut în apartament cam până la șase luni.
Încet-încet, bietul animal, luând greutate, a trebuit să-l exilez în balcon. În strâmtimea căruia n-a mai avut cum să se joace, unde să alerge… Din când în când îl mai aduceam în casă, de ziua “Marelui Conducător”, la 1 mai, la 23 august…
Într-o bună zi, i-am găsit o grădină în care să se zbenguie de dimineața până seara. Dar Ţup-Ţup, cum îl botezasem, s-a retras sub o tufă și n-a mai ieșit de acolo… Se dezvățase definitiv să mai fie un iepure liber!

 Nu revoluțiile constrâng democrațiile să revină la matca lor, ci rezistența vie a conștiinței celor perdanți! Cât privește egalitatea legală, ea se obține mai ușor într-o dictatură. Democrația cultivă competiția competențelor, dar și conflictul între cel bun și cel rău, dând șanse mai mari celui ce-i forțează bunăvoința.

De aceea, în democrație justiția este scumpă, iar minoritarul face legea în virtutea pretenției suportate de a avea un drept în plus ca urmare a faptului că este fratele mai mic!  

Secolul american reclamă dispariția dictaturilor. Mă tem că atunci când dictatura va dispărea, democrația nu va mai avea știri despre justețea și sănătatea sa. 

Atenienii apelau la dictatură când democrația dădea rateuri.  

Când democrația contemporană va intra în criză, vom vedea ce răspuns îi va da viitorul. Până atunci constatăm că prima democrație a lumii a adoptat, discret, metodele dictaturii. Căci până și ea vrea să impună acolo unde nu mai poate convinge.

Monopolul binelui este devastator pentru bine însuși.
Nu ne temem niciodată îndeajuns de intransigența ipocrită implicată în persecuția morală.

Orgasmul nu nimerește niciodată raiul. Trece pe lângă el, îl ratează, îl ocolește… De unde disperarea, lehamitea, leșinul, golirea fără de seamăn, ce survine când trupul descărcat se relaxează în deșertul neputinței de a fi semnificat trecerea în ceva superior, epuizat de a fi ars ca o torță, pe dinăuntru.

 „Sexualitatea neînfrânată duce la o filozofie a nesemnificației lumii… Libertatea sexuală ne-a adus cel puțin asta: că acum sunt posibile castitatea și superioritatea voinței.”
 (Albert Camus)

Sofocle era foarte fericit, la sfârșitul vieții, că se eliberase de libidoul carnal, odată ce scăpase “de un tiran furios și sălbatic!”

Ne-am îndatorat cu totul încă unui sentiment atât de nelămurit: voluptatea, confundată cu dragostea.

 Invidiez femeile care nu se interesează niciodată de ce nasc copii, ca povară a plăcerii de a fi suferind, pur și simplu. Fie și în pat.

Ultima viziune a vieții, a unui iepure prins în ghearele vulturului care-l duce hrană puilor săi…

O supraveghere dilatată a detaliului. Unica soluție prin care societatea își iscodește debaraua de conștiință cu teama că ar putea evada un revoltat din ea! Un voieurism culpabil care face din discreția ființei prada predilectă a puterii uzurpatoare. Nu omul, ci mecanismul este nemântuibil.

 Dacă dintr-o dată mâine am ști că dincolo de ferestrele casei ne așteaptă teroarea totalitară: Hitler, Stalin, Ceaușescu și haloul lor de temniceri, torționari și de delatori, viața ar avea dintr-o dată alt preț! Numai spaima o face sinceră cu ea însăși.

Numai spaima o face sinceră cu ea însăși. Doar copiii nu pot fi întrebați ce vină au…

Democrația, nu întrevăd fantasmă mai cuprinzătoare!

Nu există gândire care să nu-i fi dedicat o speranță! Nu există suflet care să nu fi suspinat după ea! Nu există politică activă care să nu-i stâlcească numele!

Democrația ca egalitate a dreptului la fericire, un dar grecesc mirosind a urină de cal!

Sau un alt fel mod de ascunde puterea de poporul de la care emană? Omul viitorului va trebui să-i restituie substanța ori să devină imun la făgăduielile ei! În oricare derizoriu rest de putere al individului există ambiția secretă de a-l impune celor din jurul său.

Libertatea e captiva preferată a puterii. O societate liberă este aceea a unor indivizi fără putere voluntară.

Transferarea puterii brute în act de creație este un proces neîncheiat. Puterea fără scop sfârșește în discriminare, violență ori măcel absurd. Cauza puterii oamenilor încă nu a fost definită. Puterea de a fi incinerator ori puterea de a fi grădinar? Sau o vom înzidi de noi înșine sau o vom jefui ca pe ultima seră a unui univers care, în acest loc strâmt al sistemului nostru solar, iată, a înflorit! Ceea ce instinctul lui Cioran deja îl avertizase: “Dacă nu ne vom concentra toate forțele, vom dispărea ca o imagine efemeră de la suprafața istoriei.”

După cum merg treburile lumii noastre, mă tem că avem de-a face cu elite derizorii, călăuze oarbe ale unei democrații cu pântecul revărsat. Statisticile zdrobesc, de altfel, orice contra-comentariu. Sub semnul delictului de a ucide sufletul omului cu prețul supraviețuirii unui om infirm, “ferma animalelor” își consolidează în veacul XXI noua ediție.

Dictatura devine atractivă totdeauna când democrația  arată, neglijentă, sforile cu care își însuflețește marionetele și șosetele cu fire deșirate!

Societatea paralizată!
Supravegherea absolută a spasmelor ei.
Spinul înfipt în inima care palpită.
Spinul care a însângerat conștiința.

Ultimul rol al umanității, să pară asemenea iluziilor sale despre sine.
O falsă existență infiltrată în inima existenței.
Un parazit ucigaș ce devoră ființa pe dinăuntru.

One thought on “ALTculture 10/2020 – Homo Posteritas

Leave a Reply