Arcadia. Mozart ▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.101, 01/2026 ▲

Abstract

Arcadia: Mozart – The German Vocalizations of the Divinity

In a profound lyrical meditation, Claudiu Iordache invites us to climb the „stairs of air” toward a celestial glory, guided by the invincible music of Wolfgang Amadeus Mozart. This essay portrays Mozart not just as a composer, but as a pure, inviolable breath and a manifestation of genius that saves us from reality by offering „the crystals of a heaven that few have seen.”

Reflecting on Mozart’s final night in Vienna, Iordache imagines God and His Angel watching over a soul that came so close to the Divine Spirit that their tears seem „joined in bronze.” It is a tribute to the serenity of a music that allows humanity to move forward, forgiven and redeemed by beauty.

Mozart…
Pe treptele de aer
ce urcă
spre o slavă a cerului,
vocalizele germane
ale Dumnezeirii…

Seninătatea netulburată a muzicii lui Mozart!
Izvor amar în care Cerescul oamenilor își scaldă surâsul plâns.
Una dintre puținele ființe pentru care Dumnezeu ne iartă.
Și ne lasă să mergem mai departe…

Mozart, tu beatitudine, tu respirație  oceanică, tu puritate inviolabilă, tu muzică invincibilă, tu poezie, tu nume  al genialității care ne salvează de realitate oferindu-ne, din fântâna sa nesfârșită, cristalele unui cer pe care puțini l-au văzut!
Numai un Dumnezeu putea să ne facă astfel de daruri!

Acolo unde timpul s-a oprit
și ține în brațe trupul lui
Mozart, Dumnezeu și-a trimis
Îngerul
să vegheze asupra ființei
ajunse atât de aproape de
Sufletul său!
Mi-i imaginez în nișa
ultimei sale nopți
ascultând  Sunetul
primei și ultimei lui
respirații!
Și atât de aproape Omul
de Dumnezeul său!
Și parcă le privești
împreunate în bronz
Lacrimile!
                      (Viena. Noaptea lui noiembrie, 2018)
 
În odihna morții ajungem
cândva
când larma va înceta
și odată cu ea și
ceața
amintirilor
voioase,
lacrimi, îmbrățișări, surâsuri
și strigăte
șoptite, împreună, rostind
cu frenezie:
Trăiesc!
până când Dumnezeu
va îmblânzi
cuvântul
si ne vom întoarce
împăcați
în vis,
în cel din urmă
vis
în care vom uita
cu totul
ce-a fost odată:
copiii-fluturi
ce zburdă veseli
printre
morminte.
Doamne!
De-aș putea alege
locul
uitării,
aș vrea să fiu
aproape
de
respirația
zăpezii
stinse
la gura
Îngerului ce
veghează
tăcut
somnul
fără margini
al dragului nostru
Mozart!
 
Aplecat peste mormântul lui Mozart ca peste leagănul unui Înger reînviat!
 
Munți de slavă cerească și sub ei o zidire de clopote! Salzburg.
 
Salzburg. Cel mai frumos portret al lui Mozart! Frumusețe nepieritoare…
 
Dacă Dumnezeu ar fi ascultat Laudate Dominum avându-L aproape pe copilul Său, poate că lumea noastră ar fi fost mai frumoasă cu un vis care încă nu i-a fost împlinit! Unde ai fost, Doamne, când inima Îngerului Tău, recunoscător și senin, Ți-a cântat?
 
I-au cântat mai târziu Recviemul ca unui mort! El care nu murise…
 
În ultima lui noapte când singurătatea lumii l-a vegheat, tăcerea i-a sculptat respirația pierită pe tâmplele cariate ale ultimului său refugiu, pământul pe care îl părăsea pentru a sosi copil în fața lui Dumnezeu. Oh, Mozart, tu care ne supraviețuiești pentru totdeauna! Noaptea Vienei… (Lângă nișa zăbrelită unde ți-a fost depus trupul nefericit!)
 
Scriind pentru lume
a sfârşit
prin a scrie
pentru îngeri.
Ca să înspăimânţi
mediocritatea
e destul să
rosteşti: „Mozart!”
Copilul umanităţii
căreia i-a grăbit
maturitatea,
linia de interferenţă
între Creator
şi fiinţa Sa
ce nu-i seamănă
decât
atunci
când Îl aminteşte.
Între dionisiac
şi apolinic, Flautul
şi Recviemul,
ultimul fruct
depus în coşul
culegătorului.
Viaţa alege
dintotdeauna
parfumul
opusului ei.
Raiul îndoliat
la care bate Mozart
tânăr
ţinând în
mâna sa de dantele
tremurânde
ultima operă…
 
 
Acolo unde el a fost dus în ultima lui noapte
Îngerii îi veghează
absența
ca pe o ultimă coroană
a Geniului!
Căci nimeni și nimic
nu va mai putea urca
pe Scara care duce
la Dumnezeire
ca Îngerul copil al sufletului lui
Mozart!
Înălțat prin imnuri cerești
și coborât în absurdul
pământ!
Și doar prin El
ființa omenească
e supranaturală!
Și doar prin El
ființa supranaturală
este ființa noastră!
Oh! Mozart!
 
Te-am vegheat azi noapte, ascultând împreună bujorii blânzi care înfloreau pentru tine! Și poate atunci, tu, Mozart, am simțit că suntem frați! Eu, umilul, tu, un înger copil rechemat în Dumnezeire…

Și dacă n-ar mai exista în lume decât muzica lui Mozart, sufletul omenesc tot ar înflori! Muzica lui Mozart este ceața de lumină ce învăluie mângâietor nefericita frunte a omenirii înnoptate atunci când Dumnezeu visează!
 
Un tunet este o floare care se veștejește repede! Mozart e un flaut ce nu se veștejește niciodată!
 
Și totuși sunt mii de oaze dumnezeiești pe pământ! E destul să asculți muzica lui Mozart!
 
Să asculți înseninat seria sonatelor pentru pian ale lui Mozart ca și cum spiritul ți-ar fi chemat la oficierea contemplării ordinii miraculoase a lumii mereu reînflorite în grădina leagănului propriei frumuseți! Un Rai mereu însorit!
 
Mozart în Missa și Recviem trebuie cântat în biserici ca o rugăciune!
 
Dimineață de dimineață, la sosirea zorilor, clopotele Vienei bat pentru cei ce nu le aud niciodată. Morții sacri tresar și pe porți nevăzute urcă spre lume amintirea inocenței pierdute. Doar de Mozart nu se mai știe nimic. Se spune că cenușa lui s-a aprins în norii de stele. Dimineață de dimineață, la sosirea zorilor, clopotele Vienei bat pentru cei ce nu le aud niciodată. Tot mai departe de minunile apuse trăim și murim.

Nu cred că pot scrie ceva urmașilor mei! Doar încerc o speranță peste vremuri…
Sufletul, ce e sufletul pentru o generație de cuvinte slute, de îngeri căzuți și de Dumnezei azvârliți de pe piedestale? Omul mut pare mai rău ca niciodată și ochii lui nu mai ascund decât cuiburi de lăcomie! A murit Mozart și poate pentru prima dată nu mai avem poeți! Nu pentru că nu se nasc, ci pentru că nimeni nu-i mai citește! Au fost duși la cimitire ultimii cocori regali.

În timp ce secolul se scufundă ridicol, tot mai puțin mă simt poet! Soarele lumii luminează exclusiv pentru orbi.

Din câte tăceri îmi voi mai extrage poemele, din câte strigăte gâtuite, din câtă indignare și din câtă nostalgie de a o rosti? Tu, cântec dintâi, voce mută a universului care ne urmărește, furnicile roșii mișunând pe clipa aceasta unică! Oare tăcerea are și cuvinte de spus? Sau, poate, nu merităm să le auzim? Poeții aprind lampa întunericului său și ascultă până în zori, găsind cuvântul abia ivit al poemului lor. A fi poet înseamnă a sta cu inima lipită de tăcerea vastă a timpului tău. O tăcere care ne copleșește…

Oare mai poți scrie poezii unei țări care moare sub ochii tăi? Și ea nu știe! Oare mai poți trăi între cimitirele ei?

Care parte de popor m-a chemat în stradă și care parte de popor m-a alungat din stradă? Care parte din popor mi-a deschis poarta și care mi-a închis-o? Care parte din popor m-a îmbrățișat matern și care parte din popor m-a alungat cu ură? Și care parte din popor îmi va citi poemele și care mi le va respinge? Le-am scris pentru el și acum i le refuz pe toate! Acum pot pleca, sunt singur cu tăcerea mea sfâșiată de lacrimi! Care parte de popor, care parte de popor? Când diavolii îți dau târcoale ca îngerii!

De când în lume nu mai există decât bogați poetul și-a pierdut clienții în frizerie! Nu mai sare în ajutorul săracului ce oricum nu se mai ajută singur, doar mașini de lux, conturi cu capul sec, balauri ce se hrănesc cu cadavre vii, secolul e uman. Iar poetul șomează! Revoluțiile au fost puse la frigider și doar prostul lumii huzurește. În televizorul uriaș omul millennium și-a lepădat istoria și acum încearcă să o înece. Dumnezeu e indiferent. Iar, în rest, pământul este pustiu.

Nimănui nu-i mai trebuie nimeni! Toți trăim pe cont propriu. Dumnezeu privește de sus, pierdut. Iisus s-a rătăcit în mătănii și Oda Bucuriei se cântă la flașnetă. Degeba spune El că mai ușor va trece o cămilă prin gaura acului decât un bogat să ajungă în împărăția lui! Cei bogați sunt favorizați de toți Sfinții! Iar sărmanul a rămas fără minte ca să mai înțeleagă lesne ce i se întâmplă! Și atunci la ce bun poetul? Îngerul veghetor a rămas fără aripi iar cerul i-a devenit un cimitir de stele împietrite. De la o vreme îmi plac cuvintele ce nu prevăd viitorul. Mâine ca ieri și un hohotit depus, nevăzut, pe un val cernit pogorât pe morminte!

De-ar fi să extragem poetul din grădina năruită a oamenilor, clipa s-ar ofili și în urma ei ar înflori noroioasele cronometre ale urâtului! Dar am ales, de mult neputincioși, să abandonăm grandoarea pură moștenită de la copiii care prea puțini au fost…  Lacrimile pentru mult prea târziu, poetule, pe care contemporanii tăi te-au și numit, oricât și oricând, uitându-te, Seferis, Montale, Neruda…

Trebuie să mărturisesc! La scrierea acestor versuri  m-a ajutat Eugenio Montale!

Poezia. Ca și cum ai elibera cuvintele de sclavie!

Cu gândul la voi, poeții mei defuncți, care m-ați învățat smerenia cu care ați scris omului, magii albaștri în lumina care veșnic se stinge… Și noi vom muri curând ca nuferii și ne vom naște din nou, iar voința de a înflori iubind grădina noastră pustiită de orbirile lumii este în sine neomenenească! Suntem făcuți pentru a ne trăi!

Văd în poet bezna lumii care se stinge…

Aș vrea să scriu precum pasărea în văzduhul în care e mai sigură libertatea! E prea mult? Și alături porumbița înfoiată! Și Sudul ce-și înfige sulița în privirea timpului verde! E prea mult? Asta e poezia! Pasărea care te îmbie să scrii, ademenindu-te să o imiți în desăvârșire!

Zadarnica frumusețe invizibilă mă cheamă în grădinile sălbăticite ale râului înecat în vreascuri și arbori retezați de tristețea din urmă. Copilăria mea are semn ale biciuirilor tale, când mă strecuram după plevușcă ascunsă în maluri mâloase. Uneori ieșeam victorios cu o roșioară în palmă; nu știam atunci că mă voi mai putea bucura scriind o poezie. Copilăria mi-a fost planeta în care timpul meu a crescut, abandonându-și pe rând frunzele arămii în apa înflorită. Săream de pe mal și scufundarea mi se părea un zbor prin duminețile clipei. Când îmi voi mai uita fericirea? Când îmi voi mai umple tolba cu fluturi? Acum doar îmi scotocesc imperiul trecut. Am vârsta cerului în care am urcat și am căzut. Mi-este ultima amintire.

Toamnă de cețuri sărate în care inima îmi ațipește. Fie-va într-o zi când nu se va mai trezi niciodată…

Azi dimineață mi-a părut că a fost ieri! Rândunica întârziată ce despica văzduhul cu strigăte antice a trecut pe deasupra mea în seara trecută. Nu mai aspir decât lumina expirată. Singur, în grădină, calendarele se topesc în iarba adâncă. Privesc pieziș soarele care m-a orbit cândva. Ca și cum pământul și-ar fi pierdut timpul pe drum. Ce senzație…

Pe cine străjuiește gândirea poetică? Pe cel ce o luminează cu sinele său! A fi poet înseamnă a pătrunde în nervura dintre noema și logos, între suflet și sărut, între înfățișare și umbră, între viața atît de aproape încât cheamă moartea în sângele ei…  

Și dacă lumea s-ar înclina brusc pe o parte și ar lua-o la vale, tot ar exista un poet care să o susțină pe sulița soarelui?

Dimineață de dimineață îmi țes cerul limpede și nu i-am mulțumit niciodată!

Și mult deasupra mea popoare oraculare de vrăbii ce nu contenesc să-mi vorbească! Și eu tac, amuțit de lumina zborului lor. Par neînsemnate, dar ce este mai prețios decât micul lor infinit?

Un turturel, nu mai mic și nu mai mare decât privirea mea duioasă îndreptată înspre el…

Așa se scurg poemele, lacrimi prețioase ce se scurg pe obrajii luminați de o lume care nu va mai fi cum este, mărturisiri târzii înoptate în nuferi!
Oh! Dacă aș putea înțelege că scriindu-mi poezia o dedic morții care mă așteaptă cu stiloul în mână apăsându-mi viața pe hârtie până la ultima picătură! Poetul care scrie nu știe ce scrie poetul! Nu se aude, nu se vede, e doar un cântec vărsat pe umbre. Și de-ar avea măcar o femeie alături! Poetul scrie morții rugând-o: “Mai lasă-mi o zi!” Și moartea îl lasă. Și apoi îl sărută pe frunte întins pe patul de liniște. Toți poeții pe care i-am iubiți sunt morți. Toate poemele lor mă fac să trăiesc. O ninsoare pătată de sânge…

Imnul porumbeilor pe care mi-l îngână dimineață de dimineață. Harpă a clipelor de rouă ce se sbicesc pe rănile nopții. Îl ascult ca pe o chemare nedeslușită. Oare viața este continuu melopeele încă îndepărtate ale morții? Să înflorești în urnele ei doar pentru a te ofili? De-aș ști măcar că dragostea ce mi-a mai rămas este pentru a o împrăștia în grădina cu muguri tot mai târzii! Viața noastră a avut pentru fiecare doar o singură cale! Pe care fiecare o străbate cu negrii lauri în mână…

Mă simt pustiit! Lumina e mereu a altora. Caut misterul meu, cuibul meu, pasărea mea, perechea mea cu aripi de păuniță, caut văzduhul în care e ascunsă moartea. Și mai caut cuvântul cu care să te caut! Mereu există un nume numai al tău. Caută-mă, iubito, în cartea mea cu firișoare de iarbă, în surâsul tău, în trupul tău ce m-a ținut în brațe și în surâsul tău care m-a iubit. Într-o zi vom fi din nou împreună.
 
Dragostea mea ia chipul mării cu cele patru anotimpuri, cu frumuseți svântate ori delicate, dragostea mea ia chipul muntelui sub a cărui frunte e ascuns un mister al unei lumi pierdute, dragostea mea ia chipul norilor ce se scaldă într-o oglindă,  dragostea mea ia chipul porumbiței ce s-a oprit din zbor pe un colț de lună și acum visează! Dragostea mea e ca o eșarfă de miresme depusă pe obrazul  sorții! Dragostea mea tânjește în noaptea nunții la împreunarea dintre lună și soare. Dragostea mea e toată o matcă de fluturi adăpostiți sub privirea visătoare a iubitei, dragostea mea, dragostea din inima mea ce tânjește năucă, dragostea mea de sfinți, de poeți, de tăceri care o îngână, dragostea mea doar un suflet, doar o inimă, doar un nume, dragostea din mine ce te caută, îți murmură, te dezmiardă… Dragostea mea de rouă, unde ești? Unde ești tu, dragostea mea? Unde te-ai ascuns atâta timp amar de mine, dragostea mea? 
(8 octombrie 2018)

Porumbița înfoiată, brusc speriată! O clipă rară de frumusețe…

Frați întru soare. Melancolie pe umerii înfloriți. Așa suntem, așa trăim, așa răzbatem printre arborii împietriți. Și dacă toate astea nu ne-ar ține departe de poezie…

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Numai Ei pot îmbrățișa Lumea într-o dragoste universală! Amintiți-vă Luceafărul ce slujește privirea Poetului său! A fi poet înseamnă a fi cântat pentru întreaga Omenire și pentru fiecare copil al ei, înseamnă a regândi umanitatea în numele reînfloririi ei, înseamnă a rodi pentru gura însetată a ființei rătăcitoare în destin, înseamnă a surâde încrezător vieții și a desprinde noaptea din brațele nopții! A fi Poet al Omului, ce destin este mai înstelat? Doar poeții despletesc izvoarele, doar ei luminează cerul și eliberează păsările din coliviile lor! Doar ei! Cât încă umanitatea va avea nevoie de ei! Poetul! El este copilul Eternității!
Și dacă aș fi putut suferi cu atât mai mult de suferința celor din jurul meu! Dar nu sunt decât o spărtură în ființa omenirii, un ciob însângerat, un spin în călcâiul celor ce nu știu că viața este o călătorie ce trăiește mai târziu decât ei! Omul este neantul învins, fie și pentru o clipă, ce poate dura o veșnicie! De-aș ști că trebuie să plec mâine… Omule, tu știi că ești dar nu știi ce ești, căci în univers nu se va mai găsi nimeni care să îți semene! Surâsul tău, înflorirea ta, îmbrățișarea ta, cuvântul tău, puterea ta cu care ai uimit și îngrozit Lumea ta, Tu ești demiurgul! Ține minte că atunci când te temi, nu moartea ta te amenință! Și dacă aș fi poet aș suferi cu atât mai mult de suferința Zeului de lângă mine care n-a aflat că Olimpul lui a continuat să învie! Și dacă aș fi poet aș suferi cu atât mai mult decât inima mea care a înflorit, cândva, dintr-o păpădie!

Paradoxal, de la o vreme am început să uit, cuvinte, amintiri, emoții, poeme dar, paradoxal, să mă simt mult mai tânăr; mult mai răsfățat de viitor decât de trecut! Să-l asculți pe Mozart, ca și cum l-ai auzi pentru prima oară…
 
Dar măcar acum la final să mă pot spovedi! Dumnezeu mi-a dat drept zestre viața, lumea și ființele pe care le iubesc! Am primit viața ca pe Calea Lactee de la sânul unei ursitoare ascunse în aura instinctului meu de opal abia trezit. Lumea am primit-o mai târziu ca pe o icoană cu două chipuri. Bucuria și, vai!, vice-versa! Iar ființele pe care le iubesc au sosit înainte de a mă scufunda în neantul tuturor! Și, era să uit, poezia! Cât de puține îi lipsesc sufletului pentru a fi mulțumit! Îngerii, iubita și copiii… Și roua de pe obrazul unei inimi zguduite de presimțiri, în sfârșit, fericite…
 
La țărmul mării tale, în răsăritul fiecărei dimineți, fântâna care ne hrănește… Dumnezeu e o ofrandă de suflete peste un cer de chemări care pier nevăzute. Și muzica supremă care ne înflorește în liniștea respirației Lui.
Dumnezeu,
 nu cunosc un poem mai frumos!
(Cristinei și fiilor ei)

Claudiu Iordache – poeme alese din volumul

„Arcadia există! Mozart și alte poezii…”
 Martie 2021

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: