Îți place?
POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
ROMAN
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 81 ● 5/2024 ▲▲▲
O după-amiază liniștită mă întâmpină afară, iar aerul proaspăt îmi dădu putere să-mi revin. Cât de cât. Nu aveam chef să mă întorc imediat la Malgatta. Aveam nevoie de recuperare, de o încărcare a bateriilor. Așa că am hotărât să fac un ocol pentru reculegere. Pentru a putea înțelege această lume atât de îndepărtată de lumea din care fusesem… teleportat sau din care mă rătăcisem preț de o secundă cosmică.
Trăiam în prezent și-n trecut în același timp! Eram în continuare confuz, dar plin de speranță. Speram să fiu retransplantat cât mai repede în prezentul meu… În mediul meu, pe o bancă într-un parc… de către acel cineva sau de către acea forță care mă adusese la poalele Egiptului antic.
Am coborât un deal, nu prea mare, după care am labirintat printre terase plantate cu smochini și curmali până am ajuns pe malul Nilului.
Frumos. Învolburat. Și măreț în același timp.
„Oare unde va fi construit barajul de la Asuan?”, m-am trezit întrebându-mă!
Aruncam cu pietricele în apă și mă uitam la cei care navigau în sus și-n jos într-un du-te-vino ce părea, altfel, foarte bine organizat. Și chiar așa și era.
Vedeam femei tinere care, băgate până la genunchi în apa unor mici golfulețe, pe care fluviul le făcea ici și colo, lovind rufele, așezate pe câte o piatră, cu palete mari din lemn.
Tot pe malul Nilului, copii plini de viață alergau și se zbenguiau sub privirile înțelegătoare ale mamelor sau ale altor membri ai familiei. Erau haioși cu micile lor căciuli în formă de coif împletite cu fir de aur și prinse cu legături din păr de cămilă în jurul urechilor. „Parcă sunt extratereștri, pe cuvântul meu!”
Ce mi-a plăcut la oamenii locului, încă din prima zi când am aterizat pe treptele palatului din Malgatta? Ochii lor migdalați prelung, negri și plini de expresivitate și hotărâre. Trăsătură care mă făcea să văd în ei un popor viteaz și înțelept. Poate că mi-ar fi plăcut să fiu egiptean. „Da, da! Mi-ar fi plăcut. Și egiptencele… Aqimsok!”
–Ziua bună, tinere!, am ridicat ochii ușor speriat și am văzut un bătrân adus ușor de spate, sprijinit într-un baston cu cap metalic, îmbrăcat din cap până în tălpi în alb, care îmi zâmbea cu toată fața.
–Bună ziua!
–Frumos curge Nilul la vale și multe lucruri știute și neștiute va mai purta cu el de-a lungul mileniilor.
–Da, zisei vădit surprins.
–Prietenul tău, faraonul, te așteaptă.
–De unde știi?
–Eu știu foarte multe. Dar mai ai timp, mai ales că trebuie să te liniștești după câte ai văzut și prin câte ai trecut pe unde ai fost. Eram era tare surprins de spusele bătrânului. „Oare, fusesem urmărit?!” Nu te teme! Nu te-am urmărit și nu-ți voi face nici un rău, îmi citise gândurile.
–M-am liniștit, dar cine ești?
–Eu? Cine sunt eu? Hm… Sunt șuierul vântului care suflă în bărcile pescarilor, sunt liniștea dinainte furtunii, sunt raza de lumină și umbra înserării, sunt… Sunt câte și mai câte, și mai sunt vrednicul reprezentant al trecutului, al prezentului și al viitorului lumilor de pe pământ, din aer și din apă. Ambasadorul de vârf al Marelui Creier! Parcă mai auzisem undeva despre… Marele Creier!?
–Oau! E clar, sunt adormit și visez, gândii cu voce tare. Mă voi trezi și voi lăsa în urmă Egiptul, faraonul și bătrânul acesta atotputernic, atotbăgăreț și atot…
–Chiar nu visezi, tinere. Se întâmplă însă ca tu să fii alesul. O dată la șaizecișicinci de ani, adică exact cât îmi trebuie mie să urc o treaptă până la Împărăția Destinului…
–M-am liniștit, am crezut că stau de vorbă cu însăși…
–Nici vorbă! După Iisus nici un muritor nu va mai putea comunica sau intra în contact cu El. Mă rog, voi îi spuneți Dumnezeu. Dar El, oare cum își spune? Cum se definește, asta în ideea că este doar unul și că El este acela! Aceasta este cu adevărat întrebarea care ar fi trebuit să-l mistuie pe Hamlet!
–„…pe Hamlet”!? Dar tu cine ești? Te întreb și nu vrei să-mi răspunzi!?
–Să zicem că sunt unul dintre mulții săi ambasadori.
–Ambasadorul lui Dumnezeu! Mă rog, sau al entității pe care noi o numim așa. Și cărui fapt datorez onoarea, dacă zici că nu visez?!
–Acum sunt mentorul conștiinței tale și am văzut că ai mare nevoie de mine.
–Ai văzut? Și cine ți-a ordonat să vii la mine și nu la alții? Unde-ți sunt scrisorile de acreditare, dacă zici că ești ambasador?! Sau ai venit cu de la tine putere?
–La care întrebare să răspund mai întâi? Ai nevoie de mine pentru că acum te afli în cumpăna a două lumi. Nu mulți au avut acest privilegiu.
–Dă-mi un nume? Einstein, de exemplu?
–Einstein, nu. Niciodată. Poate Leonardo da Vinci, de exemplu.
–Și eu atunci, de ce? Că, vorba aceea, da Vinci a fost una dintre somitățile care nu vor fi egalate nicicând…
–Corect, dar criteriile nu le stabilesc eu. În fața Lui toți sunteți egali.
–Mda, așa se spune, dar este atât de fals. .
–Ești tare supărat și epuizat, bag seamă.
–Bine că bagi! După câte am văzut și prin câte am trecut ar fi și culmea să nu fiu! Nici nu știu de unde mai am puterea să merg înainte. Am senzația că sunt în transă, sunt și aici și acolo și, de fapt, cred că nu sunt nicăieri. Îmi este teamă ca nu cumva să mă dematerializez. Să devin, cine știe, o adiere de vânt. Un pârț, și gata!
–„Un pârț…”, a fost bună asta! Liniștește-te! Acum vom face o scurtă călătorie.
–Alta? M-am cam săturat de excursii. Mi se pare că am intrat într-un vârtej al călătoriilor fără sfârșit. Te pomenești că ești tour-operator sau ghidul vreunei agenții novatoare în domeniu! Abia aștept să se termine totul și să văd ce este de fapt cu mine!
–Să mergem!
–Dacă este ordin, cu plăcere?! Oricum, nu m-aș fi putut opune. Nu aveam nici mai mică forță de a mă împotrivi.
–Dragul meu, a început bătrânul, vei merge într-o scurtă călătorie, iar în drumul tău vei da, la un moment dat, de o răscruce. Te vei opri la răscruce, vei înfige bățul acesta în mijlocul răscrucii, iar bățul, se va înclina și îți va arăta direcția în care să o iei. Vei merge șapte zile și șapte nopți, vei trece prin șapte ape și șapte văi până ce vei da de un copac mare, cât să nu-l poată cuprinde șapte bărbați voinici. Te vei opri în fața lui. La înălțimea unui om vei vedea, în copac, o scorbură mare. Bagi mâna cu grijă și o să găsești o bucată de piele pe care este scris cu sânge tot viitorul tău. Dacă vei fi curios și vei citi peticul acela din piele eu voi muri din nou, de data aceasta fără speranța într-o nouă viață. Voi intra în Galeria Sufletelor Pierdute. Dacă nu-l vei citi eu voi mai trăi mult timp de aici înainte întru slujirea Lui, dar tu vei trăi cu șapte ani mai puțin decât ți-au fost hărăziți.
Bătrânul bătu cu bățul în pământ și chiar în fața noastră se despică un hău dezvelind privirilor o scară cu totul și cu totul din aur. Am începută să cobor cu teamă scările, m-am oprit și am privit în urmă, bătrânul nu mai era. Imediat mi s-a pus un nod în gât. Era clar că nu mai decideam de mult ce se întâmplă cu mine, simțeam cum altcineva îmi coordonează toate mișcările și acțiunile. Voința mea era inexistentă. Am tras un oftat prelung și am reluat coborârea.
Am urmat întocmai itinerariul propus de domnul „ambasador” și am făcut exact ce mi-a spus. Șapte nopți și șapte zile… Șapte văi și șapte ape… Era exact ca în basmele copilăriei mele. A numărat și nu lipsise nimic. Culmea era, că nu oboseam și nu-mi era pic de somn! Am găsit copacul, am scos peticul de piele și, în timp ce-l priveam am început să tremur din tot corpul. Doamne, parcă aveam Parkinson!!!
Pe peticul acela din piele se afla scris cu sânge, cu sângele cui?, viitorul meu. Viitorul meu? Eram emoționat și speriat, totodată. Forța care îmi comandase până atunci orice mișcare parcă mă lăsase, dintr-o dată, pradă propriilor sale decizii.
Era un test?
M-am așezat în genunchi, am privit în sus și am început să plâng, să plâng și să mă rog. La ce? La cine? Habar nu aveam, cert este că mă rugam să… să am putere!
Într-un târziu, m-am aplecat din nou asupra peticului din piele, l-am luat în mână și l-am rupt, trăgând cu dinții în zeci de bucăți și aruncându-l de-a lungul drumului. În acel moment, într-o fracțiune de secundă, cerul s-a învolburat de ziceai că se prăvale tot peste mine. M-am speriat îngrozitor. Aveam inima cât un purice și simțeam cum mi se udă pantalonii de frică. Șalvarii mei cu ciucuri roșii!!!
Un fulger uriaș se abătu deasupra capului meu, stârnind un nor uriaș de fum care biciui pământul drept în fața mea. Devenisem stană de piatră. Sau de gheață. Norul de fum dispăru și în locul său apăru o scară învelită în mătase purpurie… O scară, ale cărei trepte, de data aceasta, duceau în sus.
Cu mare teamă, Am început să urc, să urce, să urc… Peste o mie de trepte, iar la capătul lor am avut surpriza să-l văd, din nou, pe bătrân, pe domnul „ambasador”!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 81 ● 5/2024 ▲▲▲
De bucurie, îmi venea să-l îmbrățișez, dar nu puteam să mișc un deget, în timp ce bătrânul sta drept în fața mea și zâmbea.
–Dragul meu, mi-ai demonstrat că spiritul sacrificiului și al prieteniei nu au dispărut. Eu nu sunt ceea ce poate ți-ai închipuit că sunt. Am avut o sarcină pe pământ. Eu am fost îngerul tău. Iar aceasta a fost o încercare. Da. Toți oamenii au, până la vârsta de 21 de ani, câte un înger-păzitor care sălășluiește alături de cel ocrotit, după această vârstă îngerii se înalță la ceruri și veghează de acolo. Mi-ai demonstrat că te vei putea descurca singur pe pământ. Ai vrut să-mi dăruiești șapte ani din viața ta fără să știi că eu sunt un înger. Și… Nu, nu mă întrerupe!
–Și totuși te întrerup, și vreau să te întreb, îngerul meu păzitor, ce se întâmplă cu copiii și cu tinerii care mor înainte de vârsta de 21 de ani? Totuși…
–Sunt acele spirite din ceruri hărțuite de acțiunile nefaste ale ocrotiților lor care, pentru curățirea lor, apelează la puritatea acestor copii pe care îi întrupează la scurt timp în alți nou-născuți.
–Ce tâmpenie pot auzi! Dar la durerea părinților și familiilor nu se gândesc aceste spirite? întreb și eu!
–Durerea nu se află decât în închipuirea voastră, a pământenilor, fiule. Omul trăiește veșnic, dar de murit cu adevărat nu moare decât cel care ia vieți sau care ia lucrarea Lui în derâdere. Păcatul, până și aceluia i se iartă, dar sufletul său nu va mai fi înviat niciodată. El va rămâne ca o statuie în Galeria Sufletelor Pierdute. Și pentru că gradul meu ceresc este unul destul de mare, fiul meu, drept răsplata bunătății tale, îți dăruiesc, pe lângă grija ce ți-o port și prietenia mea! Nu vei pierde cei șapte ani. Te felicit și-ți rămân dator cu o viață.
–Știu! Gata, nu te mai întrerup, dar mă sperii! Dar… Dar vorbeam deja singur. Bătrânul dispăruse. Știam că îngerii nu au sex și nici picioare. Îngerul meu era un bărbat în vârstă. Sau, ei pot lua orice înfățișare doresc?! Am privit în jurul meu, mă aflam, din nou, pe treptele palatului din Malgatta. Aventura mea în Egipt, clar, nu se terminase, mai aveam ceva de făcut pe-aici, se vede treaba?!
Morganaticul ambasador îmi lăsase un gol imens în suflet. Nu știam cum să interpretez și să traduc această neverosimilă întâmplare, desprinsă, parcă, dintr-o lucrare futurist-religioasă!!! „Futurist-religioasă”!? N-am mai auzit termenul!
În sfârșit la Malgatta. Eram mai liniștit deși imaginea lui Aqimsok îmi revenea constant în minte. „Așa de frumoasă! Așa de… concubină! Și preoții?” Dispăruseră cu toții.
–Dragă prietene, Amshur, sunt mândru de tine, iar recunoștința mea va fi veșnică, mă întâmpină faraonul.
–Veșnică? Pentru că veșnici doar zeii sunt pe acest pământ sau pe-acolo pe unde-și duc ei veacul.
–Sunt trist, prietene, foarte trist.
–Dar nu credeam să te aud vorbind vreodată așa!
–Dar ce? Eu nu sunt om?!
–Mărite prieten, faptele tale vor dăinui peste milenii. Tu nu vei fi uitat niciodată, pe când eu… poate! Dar să lăsăm tragicul efemer și să revenim la prezent. Mult ți-am mai simțit lipsa mândre Akhenaton, fiu al… și toate celelalte.
–Mă rog, n-am înțeles ce-ai vrut să spui. Hai, de grabă, că tare sunt dornic să-mi povestești!
–Măi, omule, măi zeule, faraonule a tot…, lasă-mă să-mi trag sufletul! Mai întâi, vreau să fac o baie.
–Bine, dar după aceea te-aștept să vii în sala Marelui Consiliu.
–Okay! Te rog, dar n-aș dori să fie de față frumoasa Nefertiti. Sunt lucruri pe care nu aș putea să le rostesc de față cu ea.
–Prea bine.
La scurt timp mă înfățișai în sala de consiliu și începui să-i povestesc tot ceea ce văzusem și ce îmi mai spusese Aqimsok, despre practicile Marilor Preoți de a sacrifica sute și sute de berbeci, precum și despre comerțul cu amulete și alte obiecte magice cu scopul de a menține în rândul locuitorilor obscurantismul religios și corupția politică, precum și descrierea scenelor petrecute între aceștia și concubinele zeului Amon.
Akhenaton, pe un ton calm, mi-a spus „știam”. Știa? Eram intrigat și, totodată, dezarmat.
–Știai, și cu toate acestea, m-ai trimis acolo, să fiu martorul acelor… Acelor grozăvii?
–Voiam să am, într-un fel, confirmarea faptelor. Dacă aș spune toate acestea armatei și poporului meu m-ar crede nebun și aș avea numai de pierdut. Voiam să am un martor. Sunt tare necăjit. Preoții n-au fost totdeauna așa. Ei au avut un rol esențial în istoria milenară a poporului meu și fără ei poate că nici eu nu domneam astăzi. Probabil că este o rătăcire de moment. Sper să le treacă pentru că oamenii au nevoie de ei. Egiptenii îi iubesc și îi respectă. Am visat să fac atâtea lucruri bune pentru supușii mei împreună cu Marii Preoți. Sunt dezamăgit și… Poftim, ca să uiți de tot ce-ai văzut, iar supărarea să se risipească de pe chipul tău frumos, te invit în grădina secretă a palatului.
–Ce să facem? întreb năucit de propunere. Atât de secretă, era grădina aceasta, că acum auzeam pentru prima oară despre ea. E clar, egiptenii știu să păstreze un secret.
–Ne vom desfăta privirile cu flori și animale cum n-ai mai văzut în viața ta și ne vom juca.
–Ne vom juca?! Noi doi?! Era ceva nou și suna al naibii de interesant! De-a ce?
–„De-a ce”, ce?
–Lasă, prietene, să mergem! Ne-am ridicat și, aproape umăr la umăr, am părăsit încăperea. Faraonul a bătut din palme și două lectici identice, s-au ivit ca din pământ, dorind astfel să-mi arate prețuirea de care mă bucuram în fața sa. Eram pe picior de egalitate cu un faraon! Eu, un biet… Dar nici nu mai știu ce eram?! Purtați de niște haidamaci, au mers, cale de vreo zece minute, până în fața unor porți mari străjuite de doi abisinieni musculoși. La comanda faraonului porțile se deschiseră, larg, scoțând un sunet anormal de sinistru pentru frumusețile ce urmau a fi văzute dincolo de ele. Imediat, cum intrarăm, în fața ochilor ni se dezveli o priveliște de vis. Mici terase suspendate înzorzonate în zeci și zeci de culori, flori și plante pe care nu le mai văzusem niciodată, coabitau într-o armonie perfectă. Păsări, viu colorate, se plimbau sau zburau care încotro, fără a părea deloc speriate de prezența noastră acolo. Se vedea că fuseseră îmblânzite.
Faraonul mă privea amuzat și încântat văzându-mi reacția. Nici măcar în limbajul mimico-gestual, adică în „limba gimnastică”, nu aș fi putut să mai comunic. Eram pironit locului.
Un păun jumătate alb, jumătate roz, cum nu mai văzusem nicicând, cu coada imensă, rotată, se dădu pe lângă mine și se lăsă mângâiat. Imediat se apropie de noi o bătrână, cu obrazul alb și proaspăt ca al unui copil, și ne înmână mici coșulețe cu diferite semințe, pentru a le oferi păsărilor. Ca la un semn zeci, sute de păsări aterizară în preajma noastră, pe umerii și capetele noastre. Eram prizonierii unui decor fantastic. Ireal. Un diluviu de frumusețe nemaiîntâlnit. „Dacă nici ăsta nu e raiul, atunci eu nu mă mai joc! Mai puțin găinațul, desigur!!!”
–Ce părere ai, mă întrebă, faraonul? Pusese, evident, o întrebare oarecum retorică.
–Sunt înmărmurit de-atâta frumusețe. Este cea mai frumoasă priveliște pe care am văzut-o vreodată. Cred că, aici, poți muri de fericire. Mărite, m-ai lăsat fără glas! „Îmi vine să mă întind, în acest decor idilic, și să mă las furat de somn. De somnul ce m-ar fi putut duce înapoi, în lumea de pe care căzusem, pentru a pleca de-aici cu această fantastică amintire. Grădina secretă a Prea-Măritului Rege și Faraon al Marelui Egipt, Fiu al Zeului Viu Aton, Akhenaton Întâiul. Eram singurul muritor care… Singurul muritor dintr-o cu totul și cu totul altă lume”. Așa gândeam.
–Mă bucur că am putut să răsplătesc ceea ce ai făcut pentru mine, îmi întrerupse gândurile faraonul. Acum, să mergem la joc. Eram, încă amețit de frumusețea grădinii dar și de mireasma miilor de flori, abia mai puteam vorbi. După câțiva pași pe o alee străjuită de niște palmieri uriași, am descins într-un luminiș, de fapt, pe un fel de peluză… londoneză. Londoneză în toată puterea cuvântului!!! Pe cuvânt!
Doi tineri se apropiară de noi, făcură câte o plecăciune și ne întinseră câte un fel de paletă, care avea mânerul din fildeș, pictat cu forme geometrice, viu colorate, iar partea cu care trebuia să lovească, era din fibră de bambus împletită, și două ghemotoace rotunde din fâșii de pânzet foarte fin. „Mătase, oare?”
–Și, acum ce facem, Mărite?
–Dăm de la unul la altul ghemotoacele astea roșii.. Îl pui pe paletă și îl arunci în sus.
–Stai așa, Mărite, că voi face ca jocul nostru să arate și mai frumos și mai interesant. Am chemat pe unul dintre tineri și i-am dat câteva indicații. Să mai stăm de vorbă, prietene, până pregătește tânărul ceva. De când este grădina aceasta și de ce nu mi-ai mai arătat-o niciodată până acum?!
–Ești într-un loc unde strămoșii mei și-au tratat sufletul din cele mai vechi timpuri, iar în afară de grădinarii, de îngrijitorii și de îmblânzitorii de animale, numai familia mea are voie să intre aici.
–Și nevestele de rangul doi?
–Și.
–Uite, c-a venit grădinarul. Acesta aduse două funii lungi împletite și două bețe groase și înalte cam de un metru, ascuțite la un capăt. I-am arătat unde să le înfigă în pământ și cum să prindă una dintre funii de ele. Pentru cealaltă funie i-am poruncit să o taie în două și să așeze cele două părți de-o parte și de alta a bețelor, cam la zece metri distanță. Mirat, faraonul urmărea orice mișcare și se scărpină, întruna, pe fruntea sa lunguiață.
–Ce-i asta?
–Un joc din țara lui „Okay”. Se numește tenis, se joacă cu altfel de ghemotoace, iar terenul este un pic diferit de acesta.
–Tenis! Ce cuvânt greu și ciudat. Și ce facem acum?
–Dăm ghemotoacele de la unul la altul și nu le lăsăm să cadă decât o dată pe iarbă, iar ghemotocul nu trebuie să depășească linia de fund.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 81 ● 5/2024 ▲▲▲
–Tenis?! Ești oaspetele meu, iar voia ta este poruncă pentru mine.
–‘Ei, nici chiar așa. Faraonul a prins jocul destul de repede, ba chiar se supăra când nu-i reușea câte o lovitură și o repeta până-i ieșea. L-am lăsat să câștige, doar nu eram pe terenul de la Wimbledon… „Wimbledon, Wimbledon!” Asta nu mai era din grădina faraonului. Și parcă odată mi s-a întunecat privirea, și ca printr-un ochi de geam murdar, i-am văzut servind pe Arthur Ashe, pe Stan Smith, pe Ilie Năstase, pe McEnroe, pe Agassi, pe Sampras, pe Lendl, pe Boris Becker, pe Nadal, pe Djokovici, pe… O groază de jucători, într-o fracțiune de secundă. Și ce jucători, unul și unul! Era și Roger Federer acolo. Sigur era, pentru că i-am întrezărit zâmbetul lui cald de copil, ieșit la joacă.
–Mi-a plăcut jocul din țara lui „Okay”, dar tu nu prea te pricepi!!!
–În ultimul timp nu am mai avut ocazia să mă antrenez, dar adevărul, prietene, este că ești un jucător mult mai talentat decât mine. Faraonul zâmbea fericit. Iar eu mă simțeam un om bun. Eram un om bun aici, dar dincolo, oare, cum eram? Dacă… oi mai fi?!
–Am obosit, să mergem!
–Să mergem, prietene! Lecticile, purtate de haidamacii de serviciu, ne fură trase la scară.
O dată ajunși, faraonul mă rugă să-l însoțesc înapoi în sala de consiliu. Privi înspre ușă, bătu din palme și imediat se prezentară șase servitori cărora le șopti ceva la ureche, aceștia retrăgându-se în grabă.
–Eu nu mai am cuvinte. A fost îngrozitor tot ce am văzut la templu.
–Ți-a plăcut Aqimsok? deci, am revenit la discuția de la care plecaserăm spre „Grădina raiului”.
–Da și aș dori…
–Atât. Te rog să nu mai pui alte întrebări. În copilăria mea, Aqimsok a fost una dintre fetele care mă ajutau la îmbăiat. Și nimic mai mult. Dragul meu prieten astăzi vei avea marea onoare, onoare care le este conferită doar faraonilor, aceea de a bea din nectarul zeilor. O băutură secretă pe care eu am s-o beau acum împreună cu tine, pentru a-ți dovedi cât de mult te apreciez și țin la tine.
–Ce fel de băutură?
–Un nectar, dragule, preparat după cele mai rafinate rețete păstrate de mai bine de o mie trei sute de ani. Această băutură are darul de a te apropia de zei.
–Otravă?
–Ha-ha-ha, asta a fost bună! Era simpatic atunci când râdea, părea mai pământean, mai de lume, lucru care totuși se întâmpla destul de rar. Mi-era tare milă de el și ciudă pentru că, dintr-un moment sau altul, aveam să-l părăsesc fără a-l putea ajuta cumva în a-i salva domnia și a-i bucura ultimii ani. Cred că tristețea mi se putea citi în privire, aveam ochii umezi și eram gata să plâng. „Bărbat eram?!”
M-am adunat repede când cei șase servitori se înapoiară fiecare cu câte o cupă din aur în mâini, punându-le, pe rând, pe jos în fața celor noastră după care se retraseră în liniște.
–Să închinăm zeului Aton, mai spuse faraonul, prinzând cupa cu dreapta.
–Să închinăm, dragă prietene Akhenaton! Fie ca zeul să-ți întărească faptele!
–Vorbim deja prea mult, să bem! Ridică paharul deasupra capului, îl îndreptă către cele patru puncte cardinale, îl lipi de frunte și-l duse la gură. Părea un ritual fără de care această băutură nu putea fi servită. L-am copiat întocmai după care am dat conținutul pe gât. Licoarea era dulce și aromată. Se simțea un gust, ușor înțepător, de citrice. Aducea vag cu berea dar și cu Sangria spaniolă. „Sangria!? Eram din nou în prezent, doar locația se schimbase. Oare?!”
–Scumpe Akhenaton, zeii au avut inspirație când v-au dăruit rețeta acestei băuturi.
–Îți place?
–Mult. Și de mult nu am mai băut așa ceva.
–Ai vrut să spui niciodată.
–Îmi cer scuze! Întocmai așa am vrut să spun. Băurăm pe rând cupă după cupă, trei de fiecare.
–Dragă, Amshur vi… viața cred… eu vreau să-ți spun că tu ești pir… primul muritor care bea din băutura sfântă a zeilor. A zeilor. În…țelegi? Îmmm…
Se „făcuse” faraonul. Ochii i se micșoraseră și i se înroșiseră. Arăta tare hazliu. Se vedea că nu bea prea des.
–Eu am vrut să… să unesc toaaaate popoalele… popoarele. Să nu mai existe garni… granițe și neîn… neînț… dușmănii. Înțelegi? Am dorit să întronez domnia sssstrălucită a spiritului.
–A spiritului, frumos spus, prea-mărite! O să vină și asta, dar băutură din asta nu mai este?
–Abia peste… șapte ani mai pu… putem bea. Așa-i obiceiul. Sper ca zeii să nu mă pe-pe-pedepsească pentru că te-am invitat. Dar pentru prietenia ta, am riscat. Asta e! Dragă Amshur, vreau să-ți spâ…, adică, îți supun… sssspun. Îmi plac femeile, dar simt că noi, bărbații aaa… alături de ele ne pierdem valoarea.
–În schimb noi le punem pe ele în valoare, ele cu zorzoanele, noi cu greul, ele cu frumosul, noi cu… noi.
–Ai dreptate. Visele ni se năruiesc. Războaie, ce-ce-cenușă, dezastre… Femeia are o per…sonalitate uriașă pe care o strunește cu gâr… cu greu. Iar atunci când ea iiiiirumpe, să te ferești.
–Frumoase sunt femeile egiptene, recunosc.
–Frumoase foc. Curul tare, țâțele mari, buzele carnale și ochii superbi, iar la pat, la pat se mișcă precum Nilul în furtună. Ssssunt dăruite cu harul dragostei și al pierzaniei. Sunt făcute din cel mai ffffin aluat al pă… pă… pământului și, în același timp, din însușirile celei mai dure pietre scumpe cunoscută pe… pământ. Și în plus de asta… na, că m-am excitat!
–Se zărește pe sub veșminte, ți s-a cam sculat, prietene?
–Și ăsta-i abia începutul! Și totuși au prea multă pe-personalitate, de-aici necazul. Asta e! Și noi, noi… faraonii, suntem oameni, chiar dacă în sângele nostru mai curge și puțin din cel al zeilor, avem ssslăbiciuni, dar noi n-avem cui să ne plângem, iar tradiția și felul nostru de a fi crescuți și educați, mai ales prin puterea exemplului, nu… nu ne lasă. De-de-de foarte multe ori mă retrag în grădină, pe după vreun copac și… când nu mă vede nimeni, plâng și amarnic mai plâng pentru că sunt, totuși, un biet muritor. Sunt un mu-mu-muritor, prietene! Dar sper ca Anubis să vegheze la mormântul meu pentru ca nimeni să nu-mi tul…bure liniștea.
–Anu… Dar cine-i Anubis, ăsta?
–Anubis este, de mii de ani, paznicul camerelor funerare. Câinele prea-credincios.
–Dar, faraonii nu mor niciodată, prietene.
–Asta s-o crezi tu!
–Auzi, mărite, am și eu o curiozitate…
–Ascult!
–Cum fac Înalții Preoți de se păstrează atât de bine trupurile celor care se înalță în drumul lor spre celelalte împărății?
–Este o rețetă foarte veche pe care… numai ei o știu. Dar și eu, foarte puțin, iar dacă îți voi spune te vei îngrozi.
–Încearcă!
–Este nevoie de multă știință. Înainte de toate trupul este spălat bine cu vin de palmier, după care, după ce se scot toate măruntaiele, pe dinăuntru se introduc diferite mirodenii, nu le știu pe toate, în orice caz sunt și frunze de mirt care împiedică des… descompunerea, îți spun în mare, atât cât a apucat și Aqimsok să vadă și să-mi povestească. Pe urmă trupul este scufundat într-o saramură unde se ține timp de circa două luni, după aceasta este scos cu grijă, se spală, se unge cu ulei de cedru, apoi este bandajat, din cap până-n tălpi, în feșe de țesătură fină îmbibate cu seva arborelui de cauciuc… Cam atât. Ți-a plăcut?
–Nu.
–Ți-am spus! Mă întreb, câteodată, cum de știi vorbi graiul nostru și cum de ne cunoști așa de bine?!
–Am venit la Amarna și cum am pășit pe treptele măritului tău palat, aproape imediat, am și deprins limba voastră.
–Tu nu se-se-semeni cu nici unul dintre străinii care au mai fost pe -aici! Nici cu cei din trecutul apropiat, pe care i-am întâlnit în diferite ocazii importante, nici cu cei din trecutul foarte îndepărtat despre care străbunii mei au lăsat drept mărturie foarte multe papirusuri, frumos desenate și lespezi sculptate, în granitul cel mai fin, despre întâlnirile lor extraordinare cu „paznicii cerului”, întâlniri care, cred eu, sssse mai întâmplă și astăzi. Să mă înșel oare în ceea ce te privește!?
–Adică?
–Oare cea dintre noi…
–Eu, prietene?! Nu vezi ce urât sunt?! Ce puteam să-i spun despre mine! Cât ar fi înțeles și dacă, și dacă, și dacă… Și nici mie nu-mi era prea bine din punctul de vedere a tot ce se întâmpla! Mărite Faraon, aș avea o rugăminte…
–Te-ascult. Pentru prietenia noastră poți să-mi ceri orice lucru de pe lumea asta.
–Aș dori, dacă se poate, firește, să o eliberezi pe Aqimsok de la templul din Karnak! Să-i întrerupi concubi…
–Ho-ho-ho, prietene, tu-mi ceri imposibilul. Îți pot pune toată lumea la picioare, dar ce-mi ceri tu este peste puterile mele. Este vo-vo-vorba despre religie, despre tradiții, cutume sfinte… Credeam și speram să-mi ceri mâna frumoasei mele fiice, Meritaton! Speram. Tu-tu-tu vrei să mă pierzi?
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 81 ● 5/2024 ▲▲▲
–Frumoasa fiică, dar Meritaton trebuie să mai crească și, oricum, merită ceva mai bun. Dar, prietene, acolo se întâmplă niște lucruri abominabile. Ce se întâmplă la templu nu se cheamă credință sau religie.
–Abo… cum?
–Scuză-mă, era un cuvânt din țara lui „Okay”. Foarte rele, adică.
–Știi, stau câte o dată și-mi spun, cu toate că ești așa de tânăr pari așa de matur și cult. Gândești fără ocolișuri și ai un mod de a vedea lucrurile în viitor. E ceva extraordinar, aici, faraonul, avea mare dreptate, doar de-acolo veneam. Oare mă voi mai întoarce?!
–Dragă prietene, mare faraon și așa mai departe… te rog să te folosești de aceste calități ale mele după pofta inimii tale, dar să știi că, într-o rea sau bună zi, așa cum am apărut așa voi dispărea.
–Îți pregătești cumva ppp… plecarea? întrebă vizibil emoționat și totodată ușor întristat.
–După cum ți-ai dat seama, eu nu depind de mine, adică eu nu sunt stăpânul meu absolut.
–Asta se înțelege. Nimeni nu este.
–Okay! Acolo de unde vin eu avem mai mulți zei care ne ocrotesc și veghează asupra poporului meu, oricând se poate întâmpla să mă cheme vreunul dintre ei să-l slujesc și-atunci…
–Aha! Asta să însemne că tu ești fiul fa-faraonului din țara lui „Okay”? ce să-i răspund? M-a pufnit râsul.
–Am reușit să te înveselesc, asta este bine!
–Dar dacă îți face plăcere află că sunt într-adevăr fiu de mare dregător în „Țara lui Okay.”
–Aaaam simțit asta de la început, dar n-am vrut să… să par prea curios și să tulbur liniștea su-su-sufletului tău. Mi-am dat seama, pentru că un faraon are însușiri pe care nu le are orice om de rând. Crezi că altfel te-aș fi invitat să fii oaspetele meu atunci când te-am văzut rătăcind pe scările palatului?! Uite! Am să-ți spun un secret pe care, cei puțini, care-l știu, se feresc a-l comenta în vreun fel. De teamă, dragule.
Străbunii mei n-au fost ppppământeni. Înscrisurile cu „paznicii cerului” nu sunt chiar povești. Zeii au coborât pe pământ, pe teritoriul Egiptului de astăzi, l-au ocupat și au întemeiat Imperiul pe care di-di-dinastiile următoare l-au dus mai departe. Zeii i-au învățat și i-au deprins pe oameni cu primele elemente ale civilizației. Domnia zeilor a durat mii de ani formând o dinastie care i-a dat pe Phtah, Amon, Ra, Su, Seb, Osiris, pe Set și pe Horus, mai târziu aceștia, prin încrucișări de sânge, au trecut la dinastiile umane.
Zeii tăi, să te aibă în pază până la adânci bătrâneți, prietene, așa cum m-au avut pe mine!
–Să te audă Cel sau Cei de sus!
Nici nu știa câtă dreptate am avut atunci când i-a pomenit de strămoșii săi de origine divină pentru că, brusc, mi-am și-a adus aminte, despre un articol pe care-l citisem sau pe care nu-l citisem!? dar acum mi se releva destul de clar de parcă-l parcursesem cu cinci minute în urmă, în care se scria despre săpăturile făcute lângă localitatea Faytah, în urma cărora s-au descoperit câteva morminte care au fost datate, undeva, în jurul anului 6000 i.Ch. Mumiile ce se aflau în aceste morminte au fost cercetate mai bine de un an de zile, de către un grup de cercetători britanici într-unul dintre cele mai dotate laboratoare de genetică, probele prelevate fiind supuse unor teste amănunțite și repetate. Rezultatul a fost unul destul de surprinzător pentru oamenii de știință fiindcă unele secvențe ale ADN-ului prezentau diferențe semnificative față de genotipul uman, atât de diferite încât teoria potrivit căreia ele ar fi rezultatul unor mutații genetice nu se susținea. Spus altfel, organismele mumificate găsite lângă Faytah nu erau umane. Și, ca să respectăm prezumția adevărului științific, ele nu erau în totalitate umane. Ce să-i spun prietenului meu? Că teoria lui cu încrucișările de sânge între zei și pământeni se susține!? Că de fapt nu este o teorie, iar el știa foarte bine asta. El era unul dintre urmașii zeilor. Sigur că până la o concluzie definitivă oamenii de știință mai aveau de lucru, dar semnele conduceau către această ipoteză.
În momentul acela, îmi venea să strig: „Fraților, noi chiar nu suntem singuri prin univers! Zeii, sau „paznicii cerului”, s-au supărat, nu se știe de ce, pe oameni și s-au retras un pic. Doar un pic. Când și când, câte un accident, îi face să ne mai viziteze vremelnic.”
Mi-am îndreptat din nou privirea spre faraon și l-am surprins cum mă privea îngândurat.
–Iar de va fi să pleci curând, bunule prieten din „țara lui okay” sper, cândva, să ne reîntâlnim. Mi-ar face mare plăcere, mai adăugă Akhenaton.
–Undeva-cândva tot ne vom reîntâlni, asta e sigur și adăugai ca pentru mine: „biologic nu avem încotro”. Unde mai punem că ratasem șansa de a deveni ginerele lui Akhenaton. Eu, „o biată efemeridă rătăcită prin galaxia timpului, ginerele faraonului?” Căzusem pe gânduri, și mă vedeam domnind peste vastele teritorii ale Egiptului. Meritaton era prea mică, dar Nefertiti…
–Îmi promiți?
–Ce? Poftim? Ah, da! Promit să vin la marea întâlnire. „Marea întâlnire?” Îmi suna cunoscută expresia!
–Ține minte: cu-cu-cuvântul unui conducător de popoare este sfânt, neamul Amenhotep este un neam de bărbați și femei glorioase, mă sărută pe frunte, se ridică și începu să șuiere printre buze câteva acorduri… O melodie… Un refren cunoscut! Chiar foarte cunoscut. Tare m-am mai mirat pentru că refrenul aducea foarte mult cu o melodie cunoscută și foarte dragă mie…
„Să mă bată cerul de nu semăna cu una dintre piesele trupei Beatles! Ah! Gata, știu și cu care! Fantastic! Nimic nu e nou sub soare, era vorba despre „Michelle”, piesa lui John Lennon și a lui Paul McCartney.
„Michelle, ma belle.
These are words that go together well,
my Michelle.
Michelle, ma belle.
Sont les mots qui vont tres bien ensemble,
tres bien ensemble.
I love you, I love you, I love you.
That’s all I want to say.
Until I find a way
I will say the only words I know that
you’ll understand.
Michelle, ma belle.
Sont les mots qui vont tres bien ensemble,
tres bien ensemble.
I need you, I need you, I need you.
I need to make you see…”
–Ce frumos ai cântat, Amshur! Ai cântat, nu-i așa? Sună bine deși n-am înțeles nimic! Ești vesel și asta-mi place. E târziu, ai dreptate! Acum să mergem la cu-culcare! Adăugă faraonul împleticindu-se ușor.
–Auzi, prietene! Vreau să te întreb dacă ai auzit despre Beatles?
–„Beatles”?! Din ce dinastie a făcut parte?
–Lasă! Să mergem la culcare, prea-mărite Akhenaton! „Ce întrebare tâmpită am putut să pun!” Devenisem confuz. „Dinastia Beatles-ilor, sigur că ea a venit mult mai târziu. Muuult mai târziu.”
Devenisem și ușor nervos. Cum m-am putut gândi la Nefertiti? La soția prietenului meu. „Uite, că m-am gândit. Era clar, băutura mi-a sporit apetitul pentru mojicie.”
Ciudat era că, deși nu vorbisem niciodată cu ea și nu mă aflasem în nicio situație singur cu ea, statura ei faraonică, felul ei dur de a fi, răceala chipului ei marmoreean, mă atrăgeau ca pe un biet puber. O și visasem de câteva ori. Dezvelită, alunecând între brațele mele…
–Văd că ești preocupat, probabil și obosit, am să te las să te odihnești. În câteva zile începem mutarea, vreau să mă ajuți la-la iiinstalarea noii capitale. Noapte bună!
–Cu ppplăcere. Noapte bună! Nu știam ce să mai cred. Până unde vor merge lucrurile. Ușor amețit, adormii ca un prunc. În somn, cred că am strigat de câteva ori numele lui Aqimsok, deși aveam pe retina subconștientului imaginea frumoasei Nefertiti. Reușisem, cumva, să-mi cenzurez până și visul? Sau… le doream pe-amândouă! Eram împărțit între două frumuseți total diferite, pe care nu le-aș fi putut avea în niciuna dintre situații. Niciodată. Frământările acestea nu mi-au dat pace și m-am trezit de mai multe ori peste noapte. Leoarcă și transfigurat.
O noapte a transhumanței gândurilor.
O noapte a neliniștii.
Noaptea dintre tărâmuri.
Noaptea nopților.
Tot găsind aceste metafore, odată m-a cuprins un aer rece pe la picioare, se pornise un vânt care făcea ca porțile palatului să uruie din toate încuietorile…
VA URMA
Did you like it?
DONATE!
THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
