ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 ||| Conferințele lui Borges III
O mie și una de nopți
De Adrian Grauenfels
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Descoperirea Orientului a însemnat pentru lumea europeană conștientizarea existenței unui spațiu pea cât de misterios, pe atât de bogat, din punct de vedere cultural. Şi, acest subiect fascinant, nu putea fi ocolit de Borges în conferințele sale, mai cu seamă că, Nopțile arabe, titlul versiunii engleze a minunatei saga, O mie și una de nopți, i-au însoțit copilăria. Dar cum să vorbești despre un ținut a cărui cultură, acoperită de mister, fascinează tocmai prin marea diferență față de cea occidentală?
Au existat, ce-i drept, întâlniri între cele două lumi, mai mult sau mai puțin dramatice. Unul dintre aceste momente este legat de campaniile tracului Alexandru Macedon, care “adormea cu sabia și cu Iliada sub cap” și, care, a cucerit Persia și India, murind la Babilon.ac
Legat de personalitatea lui circulă o legendă, conform căreia, n-ar fi murit la 22 de ani, ci s-a despărțit de armata sa cutreierând prin pustiuri. Ajunge astfel lângă un foc în preajma căruia erau câțiva soldați cu piele galbenă. Deși nu-l cunoșteau, l-au invitat alături de ei la foc și l-au ospătat ca pe unul de-al lor. A trecut vremea, dar iată că, la un moment dat, când primește solda, printre monede descoperă și una cu chipul său făcută cu ocazia bătăliei de la Arbella.
Privind către monedă zise: “Ai îmbătrânit, omule, dacă asta e medalia făcută de tine. Această monedă a fost făcută pe când eram Alexandru Macedon, cu ocazia bătăliei de la Arbella, pentru a sărbători bătălia de la Arbella.” În aceeași clipă și-a amintit tot trecutul său, însă a continuat să trăiască ca un simplu mercenar.
Dar întâlnirea dintre Orient și Occident n-a însemnat numai războaie. Pliniu cel Bătrân amintește în Historia Natural despre India, despre Persia și despre Bactriana. Au urmat apoi cruciadele și marile călătorii, așa cum a fost cea a lui Marco Polo care a adus din Orient o carte, o adevărată revelație a acelei lumi mai mult intuite decât cunoscute. Dar să ne amintim și de poemul lui Samuel Taylor Coleridge- Hanul Kubla (Kublai Khan):
“În Xanadu han Kubla porunci
Un falnic domn al desfătării:
Pe-alfeu, râu sfânt, ce curge-aci
Prin peșteri tainice, sprea-a rătăci
În jos, spre-ntunecimea mării.”
În secolul al XV-lea, se editează și se strâng la Alexandria, orașul lui Alexandru Macedon, zis Bicornul, o colecție de fabule. Spuse mai întâi în India, apoi în Persia și Asia–Mică, fabulele au fost scrise în arabă și compilate, apoi, în persană. Şi cartea s-a numit: ”O mie și una de nopți”. O mie de nopți, fiind sinonim în mintea cititorului cu ”infinite nopți”, „nenumărate nopți”, cărora li se mai adaugă „una”. O zi. „For ever and a day.”Un timp cât o eternitate la care se mai adaugă încă o zi! „Te voi iubi etern și chiar după aceea “spunea Heine într-o epigramă adresată unei femei.
În anul 1704, cartea „O mie și una de nopți” este tradusă și publicată în Normandia de către orientalistul francez Antoine Galland. Intrarea Orientului în conștiința Europei este strâns legată de mișcarea romantică în al cărei program existau teme precum „visul”, „călătoriile exotice”, „ținuturile îndepărtate”… Rudyard Kipling spunea: „Dacă ai auzit chemarea Orientului nu vei mai auzi nimic”.
Traducerea cărții în 1704, în Franța, pentru prima dată, este cu atât mai surprinzătoare și mai scandaloasă, cu cât, la 1711, Boileau lansa manifestul clasicismului străbătut de la un capăt la celălalt de un cult al raționalismului. Până și în poezie raționalismul era impus.
Deși, mai târziu, Racine, discipol al lui Boileau, susține doctrina raționalistă, „Morgenland”, Orientul, „ținutul în care soarele răsare”, își face tot mai simțită prezența în lumea Occidentului, uimind, fascinând, cucerind. Şi o importanță covârșitoare în dialogul celor două lumi a avut-o exact această colecție de fabule, numită „O mie și una de nopți”.
În limba engleză cartea a fost tradusă de Andrew Lane apoi de Richard Francis Burton care citează cu admirație informația transcrisă de baronul Hammer Purgstall. Se spune în acel text că, ajuns în Egipt, Alexandru Macedon suferea de insomnie pe care doctorii au hotărât să i-o trateze aducându-i în dormitor pe acei „oameni ai nopții”, numiți „confabulatori nocturni”a căror meserie era chiar aceea de a spune basme și de a distrage atenția de la insomnie. Băsmuirea are rol curativ dar și pe acela de-a crea punți către eternitate. A povesti înseamnă a supraviețui, asemeni Şeherezadei și, totodată, a trece într-un alt târâm-în tărâmul visului. Tema visului este, de altfel, o temă preferată în „O mie și una de nopți”.
Surprinzător pentru cititorul occidental, Orientul nu era străin de Occident atunci când a creat fascinantele povești din ”O mie și una de nopți”. Îl găsim acolo pe Ulise cu aventurile lui, doar că-l cheamă Sindbad Marinarul. Timpul infinit din ”O mie și una de nopți”și-a urmat calea, multiplicându-se precum șerpii din capul Gorgonei, fiecare traducător dând propria versiune diferită de cea a a originalului. Astfel, spune Borges, basmul despre Aladin nu se găsește decât în versiunea franțuzească a lui Galland. Şi n-a fost singurul traducător care la rândul său a fost creator. Tot în această categorie intră și Stevenson care publică ”Noile o mie și una de nopți”, dar și Chesterton. Iată că titlul ”O mie și una de nopți”devine o realitatea a timpului infinit care are vaste ramificații și care va contiunua să se ramifice la infinit fiind parte din memoria fiecăruia și, în același timp, din memoria umanității.
(Conferințele lui Borges,
O mie și una de nopți)
La final, un scurt fragment din ”Cartea de nisip” în care întâlnim aceeași temă obsedantă a cărții care se multiplică: …thy rope of sands.
Linia cuprinde un număr infinit de puncte; planul, un număr infinit de linii; volumul, un număr infinit de planuri; hipervolumul, un număr infinit de volume… Nu, hotărât lucru, nu acesta – mai geometric – este cel mai fericit mod de a-mi începe relatarea. A afirma veracitatea faptelor narate a ajuns să reprezinte, astăzi, convenția oricărei povestiri fantastice; prezenta relatare este, însă, pe de-a întregul veridică.
Locuiesc singur, la etajul al patrulea al unei clădiri de pe strada Belgrano. Cu vreo câteva luni în urmă, într-o seară, am auzit un ciocănit în ușă. Am deschis și m-am găsit în fața unui necunoscut. Era un ins înalt, cu trăsături incerte. Sau poate că miopia mea le-a văzut astfel. Întreaga lui înfățișare dovedea o sărăcie plină de cuviință. Era îmbrăcat în cenușiu și avea în mină o valiză cenușie. Am înțeles îndată că-i străin. La început l-am socotit bătrân; mi-am dat seama apoi că mă înșelase puținul lui păr blond, aproape alb, de tip scandinav. În cursul convorbirii noastre, care a durat mai puțin de o oră, aveam să aflu că este din Orcade.
L-am invitat să ia loc. O vreme, necunoscutul a păstrat tăcerea. Era învăluit de melancolie, întocmai cum sunt eu acum.
— Am biblii de vânzare, se hotărî în sfârșit. Nu lipsit de pedanterie, îi răspunsei:
— În casa aceasta se găsesc mai multe biblii englezești, printre care și cea dintâi, a lui John Wiclif. O am și pe a lui Ciprian de Valera, și pe a lui Luther, care sub aspect literar e cea mai neinteresantă dintre toate, și am chiar și un exemplar latin al Vulgatei. După cum vedeți, nu de biblii duc lipsă.
După o nouă tăcere, continuă:
— Nu vând doar biblii. O să vă arăt o carte sacră despre care socot că ar putea să vă intereseze. Am dobândit-o într-o mahala a Bikanirului.
Deschise valiza și puse cartea pe masă. Era un volum in octavo, legat în pânză. Trecuse, cu siguranță, printr-o mulțime de mâini. Am cercetat-o; m-a surprins greutatea ei, cu totul neobișnuită. Pe cotor stătea scris Holy Writ, iar dedesubt Bombay.
— Trebuie să fie din secolul al nouăsprezecelea, am remarcat
— Nu știu. N-am știut niciodată, a fost răspunsul.
Am deschis-o la întâmplare. Caracterele îmi erau străine. Paginile, care mi-au părut uzate și venind dintr-o modestă imprimerie, erau tipărite pe două coloane, asemenea celor ale unei biblii. Textul era destul de strâns și orânduit în versete. În colțul de sus al paginilor erau cifre arabe. Mi-a atras atenția faptul că pagina pară din stânga avea numărul (să spunem) 40.514, iar cea impară, aflată în dreapta ei, 999. Am întors fila; numărul de pe verso avea opt cifre. Era însoțit de o mică ilustrație, așa cum se obișnuiește în dicționare: o ancoră desenată în peniță, ca de mâna stângace a unui copil.
În clipa aceea, necunoscutul spuse:
— Priviți-o bine. N-o s-o mai vedeți niciodată.
În afirmație era o amenințare, nu însă și în glasul care o rostise.
Am reperat bine locul și am închis volumul. Peste o clipă, l-am deschis din nou. Am căutat zadarnic imaginea ancorei, întorcând filă după filă. Ca să-mi ascund descumpănirea, am spus:
— E vorba despre o versiune a Scripturii într-unul din graiurile hindustane, nu-i așa?
— Nu, replică el.
Apoi coborî glasul ca pentru a-mi încredința o taină:
— Am obținut-o într-un sat din câmpie, în schimbul câtorva rupii și al Bibliei. Stăpânul ei nu știa să citească. Presupun că socotea Cartea Cărților drept un fel de amuletă. Era din casta cea mai joasă; oamenii nu puteau să-i calce umbra fără să fie pângăriți. Mi-a spus că tomul lui se cheamă Cartea de Nisip, pentru că nici cartea, nici nisipul n-au început și nici sfârșit. M-a îndemnat să caut prima filă.
Mi-am proptit mâna stângă pe copertă și am deschis volumul dintr-o dată, cu degetul mare aproape lipit de arătător. A fost zadarnic: între mână și copertă se interpuneau de fiecare dată alte file. Părea că izvorăsc din carte.
— Acuma caută sfârșitul.
Am eșuat din nou; abia am izbutit să îngaim cu un glas pe care nu-l recunoșteam:
— Este cu neputință.
În șoaptă, ca și mai înainte, vânzătorul de biblii îmi răspunse:
— Cu neputință, însă totuși este. Numărul de pagini ale acestei cărți este de-a dreptul infinit. Niciuna nu e cea dintâi: niciuna cea din urmă. Nu știu de ce sunt numerotate în modul acesta arbitrar. Poate pentru a da de înțeles că termenii unei serii infinite admit orice număr.
Apoi, ca și cum ar fi gândit cu voce tare:
— Dacă spațiul este infinit, ne aflăm în oricare punct al spațiului. Dacă timpul este infinit, ne aflăm în oricare punct al timpului.
Considerațiile lui mă iritau. L-am întrebat:
— Sunteți religios, desigur?
— Da, Conștiința mea este curată. Sant convins că nu l-am înșelat pe indigen dându-i Cuvântul Domnului în schimbul cărții lui diavolești.
L-am asigurat că n-are ce să-și reproșeze și l-am întrebat dacă se află în trecere prin locurile acestea Mi-a răspuns că peste câteva zile are de gând să se întoarcă în patrie. Atunci am aflat că este scoțian, din insulele Orcade. I-am spus că și eu îndrăgesc Scoția, datorită iubirii ce i-au purtat-o Stevenson și Hume.
— Şi Robbie Burns, m-a corectat.
În timp ce discutam, eu continuam să explorez cartea infinită. Cu prefăcută indiferență, l-am întrebat:
— Aveți intenția să oferiți acest curios exemplar Muzeului Britanic?
— Nu. Dumneavoastră vi-l ofer, mi-a replicat, precizându-mi o sumă ridicată.
I-am răspuns, cu deplină sinceritate, că suma îmi este inaccesibilă, însă am rămas pe gânduri. După câteva clipe, îmi făurisem planul.
— Vă propun un troc, i-am spus. Ați obținut acest volum în schimbul câtorva rupii și al Sfintei Scripturi; eu vă ofer valoarea pensiei mele lunare, pe care tocmai am primit-o, și Biblia lui Wycliffe în caractere gotice. Am moștenit-o de la părinții mei.
— O Wycliffe cu litere negre! șopti el.
M-am dus în dormitorul meu și i-am adus banii și cartea. A întors paginile și a cercetat coperta cu fervoare de bibliofil.
— Mă învoiesc, îmi spuse.
M-a mirat faptul că nu s-a tocmit. Abia după aceea aveam să pricep că venise la mine cu hotărârea fermă de a vinde cartea. A luat bancnotele fără să le mai numere.
Am vorbit despre India, despre Orcade, despre acei nobili norvegieni care le-au stăpânit. Se înnoptase de-a binelea când vizitatorul meu a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci, iar numele nu i-l cunosc.
M-am gândit să așez Cartea de Nisip în golul pe care îl lăsase Biblia lui Wycliffe, dar în cele din urmă am optat pentru a o ascunde în spatele unor volume desperecheate ale celor O mie și una de nopți.
M-am culcat, dar n-am putut să dorm. Pe la trei sau patru dimineața am aprins lumina. Am căutat imposibila carte și am început s-o răsfoiesc. Pe una dintre file am văzut gravată o mască, în colț era o cifră, nu mai știu care anume, ridicată la puterea a noua.
N-am arătat nimănui comoara mea. Fericirii de a o poseda i s-au adăugat teama că mi-ar putea fi furată, iar apoi îndoiala că n-ar fi cu adevărat infinită. Aceste două neliniști mi-au agravat vechea mizantropie. Mai aveam câțiva prieteni; am încetat să-i frecventez. Prizonier al Cărții, aproape nu mai ieșeam din casă. Am examinat cu o lupă copertele și cotorul uzat, înlăturând posibilitatea vreunei șarlatanii. Am constatat că micile imagini apăreau la o distanță de două mii de pagini. Le-am notat, în ordine alfabetică, într-un carnet, pe care l-am umplut foarte curând. Nu s-au repetat niciodată. Noaptea, în puținele răgazuri pe care mi le îngăduia nesomnul, visam cartea.
Vara era pe sfârșite și am înțeles că tomul este de-a dreptul monstruos. Zadarnic mi-am tot spus că nu mai puțin monstruos sunt eu, care-1 percep cu ochii proprii și îl mângâi cu zece degete omenești. Am simțit că e un obiect de coșmar, un lucru nefiresc ce infestează și pervertește realitatea. M-am gândit la flăcări, dar m-am temut că arderea unei cărți infinite ar fi ea, deopotrivă, infinită și ar îneca în fum planeta întreagă.
Citisem undeva – mi-am amintit – că cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea. Înainte de a mă fi pensionat lucram la Biblioteca Națională, care conservă nouă sute de mii de cărți; știu că, în dreapta coridorului, o scară răsucită se afundă într-un subsol unde se află periodice și hărți. Pândind o clipă de neatenție a angajaților, am furișat Cartea de Nisip pe unul dintre umedele rafturi. Am încercat să nu rețin la ce înălțime și nici la ce distanță în raport cu ușa. Simt o anume ușurare, dar nu mai vreau nici măcar să trec pe strada Mexico.”
Nu cred să existe scriitor care să fi scris ceva mai frumos despre carte așa cum a scris J.L. Borges.
Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe, cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
