De Eugen Matzota
Acestea sunt doar câteva gânduri care mă bântuie, cam tot așa cum m-au vizitat în noaptea plecării sale, cu el cu tot.
Era ca un adio care însemna că ne vom vedea așa cum am mai discutat…
Căci, iată, n-ai mai avut răbdare, dragul meu prieten îndepărtat și atât de aproape. Nu ne despărțea decât această convenție numită Spațiu și, câteodată, ca acum, numită Timp.
Unii numesc asta Lume.
În lumea în care ne mai aflăm noi iar tu, Claudiu Iordache, n-ai mai vrut să fii, m-ai lăsat pe mine să te amintesc cum erai când mai puteam vorbi unul cu celălalt ca oameni.
De aceea, am să public aici câteva fragmente din gândurile pe care mi le împărtășeai când mai aveam amândoi un rost AICI.
Măcar atât să pot face pentru tine, cel care mi-ai fost sfătuitor statornic în ultimii tăi ani.
Aș putea spune în cuvinte simple că prietenia noastră este unică. Nu a fost, rămâne!
”Poate că nici nu mai este nevoie să ne vedem!
Doar două spirite care se luminează!”
Așa-mi spuneai tu o dată.
Cuvintele tale mă provocau să fiu la înălțimea de unde le spuneai.
”Nu noi hotărâm asta, știi bine.
Va fi cum trebuie să fie în cușca în care trăim și credem că putem trece prin Centura din jurul Lumii noastre deoarece, în lipsa noastră de smerenie, știm pe unde și când să ne strecurăm Dincolo.”
Iar tu mă ridicai din nou de jos, ca pe un prieten găsit la pământ:
”Dincolo are o probă preliminară:
Aici!
Prietene, ziua de mâine este tot ceea ce îi lipsește zilei de azi!
Sunt cu adevărat bucuros că ne-am întâlnit!”
M-ai ajutat, dragul meu prieten, să văd dincolo de ceața de la capătul tunelului în care orbecăiam:
”Îmi aduci aminte de faptul că am ajuns la înțelepciunea de a prețui fiecare nouă zi și, mai mult decât atât, să-mi doresc să nu treacă fără a face ceva pentru ceilalți.”
Văzând că eu folosesc ca formulă de salut ardelenescul ”servus,” n-ai putut să nu te trezești din nou în Timișoara ta.
Ai creat acolo o nouă Românie și te-ai trezit în Bucureștiul care nu numai că nu te-a respectat pentru Libertatea adusă, ci te-a marginalizat.
Tu erai smerit, corect, cinstit, nepotrivit meleagurilor dâmbovițene.
Un proscris, adică…
Iar eu te adusesem, măcar în gând, ACASĂ…
Iar atunci când te-am întrebat cum te simți, mi-ai spus cu sinceritatea ce-ți era ca o cămașă:
”Servus! Ce frumos sună!
Când eram student la Timișoara salutam cu: Servus!
După care am pierdut obiceiul!
Nu sunt bine datorită lumii mele!
Să fie oare adevărat, cititorule, că Raiul este în inima ta și Iadul în lumea de lângă tine?”
N-am știut să-ți răspund nici atunci, nici acum, ci poate mai târziu…
Atunci când va veni momentul potrivit, am să-ți spun.
Acum, mă uit la lumânarea aprinsă pentru tine
și te simt nerăbdător.
Las rândurile acestea să plece spre tine, deocamdată…
Restul e tăcere, știi bine.
Îți place ce-am făcut până acum? Ajută-ne să mergem mai departe, cu atât cât poți.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI, RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it?DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
