De ce n-ar putea fi România o Mare Putere balcanică (I)

De Eugen Matzota

Am publicat în numărul din iulie 2019 al revistei ”ALTculture” un articol cu un titlu incitant pentru unii, deranjant pentru alții, și tot așa, cu reacții care mai de care mai interesante.
Altfel spus, prin provocarea lansată, mi-am atins scopul de a stârni puțin mai multe furtuni neuronice la nivel de capete luminate.
Articolul începea astfel:

„De ce n-ar fi România noastră o Mare Putere balcanică?”

Noi, românii, avem, sau poate că e mai bine să spunem ”aveam”, o părere exagerat de bună despre noi și despre țara noastră.
Dacia era cea mai bună mașină pentru drumurile noastre, nu erau peisaje mai frumoase ca la noi, recoltele depășeau orice imaginație, ce mai, nu era nimeni ca noi!
În ciuda acestor idei, fixe, am putea spune, Mercedesul nu dăduse faliment, ba se tot vindea iar Dacia nu mai avea acces în Europa, ca să vezi obrăznicie! După colonizarea de după 1990, ce să mai spunem decât ”ciocu’ mic!”
De ce nu se potrivește mitul românesc cu realitatea din teren și, mai ales, de ce nu se vrea / poate impune o politică favorabilă României, că doar nu or fi chiar toți dușmanii ei?
Am considerat că este interesant de luat în seamă ceea ce se propune în cartea intitulată incitant ”Românii contra aromânilor?”
Autorul consideră că tratarea fraților de la Sud de Dunăre într-un mod diferit față de politica de peste 100 de ani a românilor, a Statului Român, nu poate să aducă decât beneficii ambelor părți.
Mai mult, se consideră că există șanse reale de a transforma România într-o Mare Putere balcanică.”

(textul complet se găsește AICI)

Acum, că știm, în mare, despre ce este vorba, am să mă explic de ce am reluat o mare parte a ideilor din lucrarea mea de diplomă de la cursul ”Position Paper or Policy Advice” de la Leiden University.
Acolo trebuia să pui la dispoziția unui om politic un document suficient de solid încât acesta să poată susține coerent și cu mari șanse de victorie o numită poziție politică.
Preluând de-acolo câteva idei referitoare la români, makedon-armâni, la România și la ceea ce poate deveni ea, exagerând cu bună-știință calități pe care mulți oameni de seamă, sociologi sau istorici, cu precădere, le cam contestă, am jucat rolul avocatului Diavolului.
E greu, foarte greu…

România nu prea are cum să fie o Mare Putere balcanică. PUNCT.

Nu spun eu asta, o spune Cioran de-atâtea ori, o spune Constantin Rădulescu-Motru, cel care a studiat cu cea mai mare obiectivitate ființa poporului român.

Când făcea el acest lucru, se mai putea vorbi de Popor.

Acum, să zicem, am putea vorbi de populație, din păcate, Poporul este zi de zi amorțit de bombardamentul media, căruia i se datorează în mare parte îndobitocirea oamenilor Mioriței.

Să-l întrebăm pe marele patriot Brâncuși, să vedem ce-ar putea spune. Ia să vedem cum s-au purtat cu el profitorii unui regim pe care n-am să-l numesc, dar voi cita dintr-un editorial de-al meu:

”Lenin, românii și Brâncuși

Pe 19 februarie este aniversarea nașterii lui Brâncuși, un Eminescu al sculpturii pentru noi, azi, un geniu universal, dintotdeauna.
Am spus că doar azi e așa, pentru că marii intelectuali ai României, și mă refer aici la cei adunați în Academia lui Sadoveanu, mare scriitor, dar mizerabil caracter, îl considerau dușman al poporului.
Asta era prin 1951, când Brâncuși dorea să doneze Patriei nici mai mult nici mai puțin decât vreo 200 de lucrări de-ale sale.
Da, din acelea care nu pot fi achiziționate pentru Patrimoniu în zilele noastre de către românii contemporani nouă, nici dacă e vorba de vreo cumințenie celebră.
După cum se vede din procesul verbal al unei ședințe din 1951, nume cu mare greutate în intelectualitatea românească dintotdeauna, vânduți sau poate doar puși la adăpost prin atitudinea lor plecată și umilă în fața Puterii comuniste, înfierau cu mânie proletară opera lui Brâncuși.
Un anume Călinescu, George, altfel mare scriitor, transformat după cum bătea vântul într-un mare prolectultist, spunea chiar așa:

„Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte.“

Nu mai zic de ce spune alt mare intelectual…

„Tov. Prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuși“

Păi, n-avea dreptate Lenin, mă rog, tov. Lenin, când vorbea cu ușor dispreț, ca să nu spun scârbă, despre intelectualul șovăielnic?
Bun, șovăielnic, am înțeles, dar chiar așa? Să-l negi tu și pe Lucian Blaga, și pe Brâncuși, pentr-o bucată de pâine, doar că era mai albă?
Tare mi-e teamă că Lenin i-ar fi luat apărarea lui Brâncuși.
De ce?
Poate pentru că nu era român șovăielnic…”

Ei, și-atunci, dacă floarea intelectualității, elita unui popor, la urma urmei, este așa, pe cine să ne bazăm ca să spunem că această minunată țară, România, poate pretinde că este ”fruncea” în Balcani, cum spun bănățenii?

VA MAI URMA…

Mai mult… / More…