de Adrian Mac Liman
Țin să vă mărturisesc că pregăteam o lucrare ce avea ca temă precaritatea prezenței literaturii Europei de Răsărit nu numai în Spania, dar și în celelalte tari de limbă spaniolă. Mă gândisem s-o intitulez “Exotismul oriental”. Da, chiar așa, “exotism” mi se păruse cuvântul cel mai potrivit, deoarece până la jumătatea anilor 80, literatura Europei de Răsărit strălucea prin absența sa de pe piața literară spaniolă.
Celălalt Eu al meu, ce văzuse lumina zilei pe alte latitudini și crescuse pe alte meleaguri, a constatat cu mare uimire că într-o Spanie ce suferise mai bine de 40 de ani de izolare, scriitorii celeilalte Europe erau aproape necunoscuți, dacă nu complet necunoscuți, datorită numărului redus de traducători dispuși să descâlcească complicatul hățiș lingvistic la adăpostul căruia se ascundeau comorile literaturii țărilor din sud-estul Europei, dar și datorită pasivității editorilor prea puțin dispuși să-i încurajeze.
Celălalt EU al meu a fost foarte uimit: îl cunoscuse pe Cervantes în primii ani de școală, la numai 11 ani, la fel ca și pe Balzac, Victor Hugo, Goethe, Gogol sau Tolstoi. Dar, o dată ajuns în Peninsula Iberică, s-a văzut nevoit să amâne reîntâlnirea cu Karel Capek până la sfârșitul anilor 90, când au apărut în spaniolă primele traduceri ale scrierilor sale. La fel s-a întâmplat și cu Imre Kertész, tradus în spaniolă în anii 1999 și 2000, cu puțin înainte de a i se decerna premiul Nobel pentru literatură.
Alți autori din estul Europei au avut mai mult noroc: este vorba de doi scriitori de limbă germană – Franz Kafka și Leo Perutz, ale căror opere au fost traduse grație asimilării lor cu literatura germană. Desigur, cu totul altă soartă a avut majoritatea scriitorilor polonezi, unguri sau români, care și-au scris opera în limbi “secundare”, sau mai bine zis, lăsate pe planul doi.
În acest context, ni se pare potrivit să menționăm celebra scrisoare deschisă a lui Mircea Eliade către Corpus Barga, publicată în ziarul “Vremea” din 14 iunie 1936, scrisoare în care Eliade deplângea soarta scriitorilor români:
“În primul rând, lucrul cel mai descurajator în destinul scriitorului român este zadarnicul efort mental pe care trebuie să-l facă pentru a comunica cu un scriitor străin. Scriitorul român trăiește încă în Evul Mediu, înainte de descoperirea tiparului. Nu poate să comunice cu colegii săi europeni decât oral sau prin intermediul manuscriselor. Ne vedem obligați să facem enorme eforturi mentale pentru a convinge un străin de faptul că suntem inteligenți și că l-am citit pe Proust, când ar fi atât de simplu să le arătăm o carte scrisă de noi și, cu un astfel de punct de plecare, să începem să discutăm”…
Sper să nu vă supărați, dragă maestre, dacă vă voi aminti că în iubita noastră Spanie nu a fost tradus nici un autor român. Noi, în schimb, ne-am străduit să traducem așa cum am putut câțiva autori spanioli și „Niebla” lui Unamuno, care s-a bucurat chiar de un succes de librărie. Dar, desigur, nu acesta este motivul pentru care suntem atât de izolați de restul scriitorilor europeni…”
Fără doar și poate că eforturile făcute în ultimii 10-15 de câteva mici edituri spaniole vor să pună capăt, după decenii, acestei absențe cronice. Însă, continuă să existe un mare decalaj între prezența scriitorilor de limbă spaniolă în țările din estul Europei, concret în România, și absența deplină a scriitorilor români sau din estul Europei în panorama editorială spaniolă, și, probabil, va trece destul timp până ce acest decalaj o să se remedieze.
Eu, Celălalt, sau mai bine zis, Eu însumi, Celălalt Eu și Celălalt, cel ce fusese uimit de precaritatea vieții editoriale spaniole din ultimele decade ale perioadei franchiste, încearcă acum să treacă în revistă felul în care alteritatea fusese oglindită în literatura spaniola de după războiul civil. Adevărul este că a trebuit să așteptăm mai bine de trei decenii pentru ca unii scriitori, cei mai curajoși, desigur, să introducă acest concept în operele lor literare. Concept, de altfel, greu de definit în contextul existenței unui sistem autocratic, unde cu greu își puteau face loc astfel de identități diferite și evident stingheritoare, ca de exemplu, săraci și învinși, republicani sau străini înclinați să răspândească ciudate idei liberale. Aveai nevoie de mult curaj pentru a aborda astfel de teme fără a cădea în mâinile cenzurii, o cenzură literară implacabilă, pe care puțini scriitori au știut s-o eschiveze în primii ani ai franchismului.
Unul din primii scriitori ce s-a încumetat să încalce regulile a fost Camilo José Cela, el însuși provenind din Sfânta Cenzură, și care ne descrie în romanul său “La Colmena” o lume puțin obișnuită pentru literatura acelei epoci. Trebuie să amintim, de asemenea, excepționalul roman al lui Rafael Sánchez Ferlosio, “El Jarama”, romanul “Ultimas tardes con Teresa” de Juan Marsé sau “Tiempo de Silencio” de Luis Martín Santos. Este vorba de opere distanțate în timp ca publicare, dar care au stârnit mare vâlvă în cadrul establishment-ului politic: erau cărți ce lăsau să se întrevadă primele semne ale unei deschiderii, destul de timidă, ce-i drept, în care începeau să-și facă loc alte păreri. Chiar și așa, romanele menționate mai sus păreau mai degrabă piese exotice într-un context în care domneau teama, mutismul și servilismul, mutism ce s-a impus până la sfârșitul anilor 60, moment în care tehnocrații din Opus Dei încearcă să schimbe făgașul politicii spaniole și, în consecință, și al pseudoculturii oficiale total sclerozată și închistată în sine însăși.
Cu toate acestea, conceptul de alteritate va pătrunde mult mai târziu, spre sfârșitul anilor 80, grație unei noi generații de scriitori, printre care se remarcau Andrés Sorel sau Antonio Gómez Rufo. Ei aveau să dezvăluie pentru prima oară cealaltă față a societății spaniole, acea față ascunsă, interzisă despre care nu se putuse sau nu se dorise să se vorbească la momentul potrivit. În opera acestor scriitori se întrevedea o altă realitate, realitatea lagărelor de concentrare și de muncă forțată, a prigoniților războiului civil, lumea exclușilor și a exilaților. Este o activitate ce se încadra în dinamica generală a tranziției democratice, într-un proces ce căuta să evite deschiderea vechilor răni ale celor „două Spanii”. De aceea este vorba de o activitate încă neterminată. Celălalt continuă să existe, în așteptarea de a fi descoperit. Topicul după care “rufele murdare se spală în familie” a reușit să supraviețuiască până în anii 90, moment în care literatura spaniolă, în plin avânt creator, începe să abordeze teme până atunci tabu, interzise de dictatură. Cu toate acestea, mulți scriitori spanioli cred că va trebui să mai treacă încă mult timp până ce societatea spaniolă va putea, în sfârșit, să-l descopere pe “Celălalt” cu ajutorul cărților. Într-adevăr, există părerea că operele recente ale unor scriitori cum ar fi Javier Cercas, Emilio Silva, Santiago Macías, Mirta Núñez, Mariano Sánchez Soler sau Miguel Ángel Almodóvar sunt doar primele încercări ale unei literaturi cu adevărat sociale, ale unei literaturi capabile să abordeze toate realitățile societății spaniole, oricât de complexe ar fi ele, inclusiv rasismul și xenofobia, născute în urma recentului fenomen al imigrației, consumul de droguri, criminalitatea, șomajul, sărăcia și excluderea socială. Oricum, astăzi acest proces pare cu neputință de oprit .
Pe lângă această alteritate ascunsă cu grijă, publicul spaniol descoperă în anii 90 o altă latură a problemei de care vorbim astăzi: Eu, Celălalt. Într-adevăr, după prăbușirea zidului de la Berlin și reunificarea nu numai a Germaniei dar și a Europei, privirea tuturor politicienilor, politologilor și strategilor occidentali se îndreaptă spre Sud. Dar nu pentru a căuta noi prieteni, ci pentru a descoperi găsi noi dușmani. Astfel, la începutul anilor 90, în 1990-91, politicienii spanioli își descoperă noul adversar. “Inamicul se află la Sud, inamicul are un nume, inamicul este Islamul”, afirmă cu tărie Narcís Serra, vicepreședintele guvernului lui Felipe González. În mod curios, afirmațiile socialistului coincid cu sosirea în Peninsula Iberică a primului mare val de imigranți din nord-vestul Africii, pentru care noua Spanie, proaspăt membru al Uniunii Europene, devine un adevărat El Dorado.
Simultan cu noul fenomen migratoriu, spaniolii descoperă cu mare întârziere, la fel ca și Europa de Răsărit, cealaltă față a interculturalității mediteraneene, oglindită în operele lui Nagib Mahfouz, Amin Maalouf, Tajar Ben Jelloun, opere care au un numitor comun, și anume cunoașterea profundă de către literații arabi a Celuilalt, a occidentalului, a acelui cu care va trebui să împartă moștenirea istorică a țărmurilor lui Mare Nostrum, ale Mediteranei. Maalouf ne amintește într-o franceză fără cusur percepția diferită pe care ei, arabii, o au despre noi, occidentalii, despre propria lor cultura și cultura noastră, interacțiunea acestor două culturi, care se caută și se resping deopotrivă. Tahar Ben Jelloun insistă, la rândul său, asupra faptului că idealurile umaniste nu cunosc granițe, iar umanismul se trăiește la fel la Paris, la Roma sau în Tunis.
În Spania, Juan Goytisolo este unul din ctitorii alterității mediteraneene, apărător al culturii arabe, al peceții islamice de netăgăduit asupra civilizației iberice. Alți scriitori vor continua să caute paralelisme cu lumea musulmană de pe celălalt mal al Mediteranei, similitudini cu cultura iudaică, cultură care la rândul său încearcă să perpetueze amintirea miticului Sefarad, a Grădinilor Hesperidelor, acolo unde Cabala, tradiția mistică a iudaismului au văzut lumina zilei.
De fapt, nimeni nu-și caută… dușmanul, nimeni nu crede că el există. Vă rog să-mi permiteți să vă amintesc acum, în încheiere, gândurile despre “Celălalt” ale unui locuitor al bazinului septentrional al Mediteranei, și anume sociologului algerian Sliman Sghidur:
“Nu o să mă faceți să cred nicicând că Occidentul este personificarea dușmanului meu. Cum aș putea să-i consider dușmani pe Góngora, pe Erasmus, pe Montaigne sau pe Dante? Cum aș putea să-mi îndepărtez privirea de la fațadele lui Gaudí, să închid ochii în fața unui tablou de Picasso, sau să-mi astup urechile la auzul muzicii lui Debussy? Așa ceva este de neconceput, pentru simplul motiv că frumosul, dreptatea și adevărul aparțin întregii umanități. Recunosc Occidentul ca ceva ce îmi este familiar pentru că și el mă cunoaște. Tentaculele Imperiului Roman au unit sub același sceptru și aceleași legi pământul meu natal, astăzi Argelia, Peninsula Iberică, Galia, Palestina și Creta. Aș putea chiar să cad în ispita de a vă aminti că la începuturile ei Biserica și-a găsit cei mai buni misionari pe aceste meleaguri: „Sângele martirilor este sămânța Bisericii”, striga Tertulian, care astăzi ar fi tunisian. Și ce să mai spunem de Sfântul Ciprian din Cartagina, de Septimiu Sever, berberul libian care a ajuns împărat, sau de Caracala, fiul ce i-a urmat la tron, și care a acordat cetățenia romană tuturor locuitorilor imperiului, și, în sfârșit, Sfântul Augustin, compatriotul meu și făclie a Bisericii. Și ce să mai spunem de bizantini și de vandali, care și-au ales drept sălaș țara mea? Sau de strămoșii mei care s-au stabilit în țara vandalilor, în neuitatul Al Andalus?. Și așa aș putea să răsfoiesc la nesfârșit paginile istoriei din unul și același album al familiei noastre: vizigoți, latini, bizantini supraviețuiesc cu toții în sufletul meu”.
Celălalt Eu, născut pe alte latitudini, crescut pe alte meleaguri, îndrăgostit de Eminescu și smerit ucenic al limbii lui Cervantes, se întrebă: „Oare la ce ne folosesc dușmanii?”