▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.104, 04/2026 ▲▲▲
Abstract
Title: Strolling Through Bucharest, and Through History (Excerpt from the book Under the Sign of 12)
Author: Ion Bogdan Martin
Overview
A leisurely spring stroll down Bucharest’s iconic Calea Victoriei becomes a profound journey through time, dissolving the boundaries between the present day and the city’s aristocratic past. Pausing in front of the historic Casa Vernescu (originally built in 1820 as Casa Lenș), the narrator experiences a vivid temporal slip—or a Tibetan tulpa—witnessing a romantic, 19th-century marriage proposal between the estate’s original owner, Valachian boyar Filip Lenș, and his beloved Lisavette.
Key Themes & Historical Vignettes
As the phantom vision vanishes into thin air, the narrator encounters a living archive of the city: Colonel Stamatesco, a witty, 97-year-old retired aviator. The venerable veteran unfurls a rich tapestry of forgotten lore and oral history, linking the mansion to monumental historical milestones:
– The Romantic Encounter: The colonel shares his grandmother’s firsthand account of meeting a young, dashing Count Leo Tolstoy at the mansion’s gates in the 1850s.
– Political Intrigues: The transition of the estate from the Lenș heirs to the prominent politician George D. Vernescu, and its later dark transformation into a communist protocol house.
– The Literary Ghost: The profound political shockwave caused by Romania’s national poet and fierce journalist, Mihai Eminescu, whose final explosive article in 1889 forced Vernescu’s resignation.
Conclusion
Weaving magical realism with authentic historical chronicles, this excerpt captures the eternal spirit of Bucharest as the „Little Paris” of yore. It portrays a city where the past never truly dies—it merely lingers in the air, waiting to be rediscovered at a wrought-iron garden table or over a cold beer at the famous Casa Capșa, under the ghostly, mocking gaze of playwright Ion Luca Caragiale.
2015… Ultima pâlpâire a lui aprilie, zi de joi, se prezentase frumos la apel… Călduroasă, cu miasme de liliac și cu flori de castan sălbatic cocoțate semeț, cu alúră de lumânărar de fast, pe coronamentul verzui-lăptos al arborilor înșirați simetric pe bulevardul Pache Protopopescu.
Voiam să pierd timpul și să mă rătăcesc, să nu mă mai gândesc că îmbătrânesc, așa că am luat-o pe jos, cu chef mare de plimbare… Era trecut de 12… De la Piața Rosetti, am trecut prin fața Teatrului Național, l-am salutat, cu o reverență adâncă, pe marele maestru din „Haimanele”, am făcut dreapta la Cercul Militar și m-am lăsat dus, de voie, în sus, pe Calea Victoriei…
Mergeam fără sens și puncte cardinale… Priveam dincolo de oamenii grăbiți și adulmecam aerul plăcut de primăvară! La un moment dat, nu știu ce resort interior m-a îndemnat să mă opresc în fața Casei Vernescu, denumire sub care este cunoscut astăzi stabilimentul de pe Calea Victoriei 133!
Poate că nu era chiar o coincidență faptul că mă oprisem în dreptul acelei case… Nu cu mult timp în urmă citisem, într-un ghid al orașului București, câte ceva despre celebrul așezământ. Un concurs de circumstanțe! Poate și pentru că sunt pasionat de istoria vechiului… Bucuresci! A micului Paris… de altădată.
Dar așa am aflat că renumita casă Vernescu s-a numit la început Casa Lenș… Lenș, derivat de la francezul Linche, mai precis de la contele Jean-Baptiste Linche, nobil francez din Marsilia, care, la un moment dat, devine secretarul de limba franceză al domnitorului Constantin Racoviță. Contele se îndrăgostește iremediabil de o frumoasă româncă, de viță nobilă și ea, cu care se căsătorește și cu care are un fiu, Filip. Cu timpul, numele franțuzesc Linche se volatilizează luându-i locul neaoșul românesc Lenș și, chiar mai mult decât atât, Filip Lenș, devine un vrednic boier valah. În această ipostază, el hotărăște în anul 1820 să construiască o casă boierească pe Podul Mogoșoaiei.
Zis și făcut.
Această nobilă clădire fusese construită în stilul eclectic pe care arhitecții francezi au reușit să-l impună într-o serie de țări europene, la acea vreme. Edificiul are doar două niveluri, iar centrul său este ocupat de un vast hol de formă eliptică, destul de rar întâlnit pentru timpurile acelea.
Potrivit mărturiilor epocii, acest imobil impunător a fost unul dintre cele mai de șic din Bucureștii primului sfert de veac XIX. Mulți se plimbau pe Podul Mogoșoaii doar pentru a-l admira ori din curiozitate sau… pentru a crăpa de invidie.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.104, 04/2026 ▲▲▲
Dar să revin pe Calea Victoriei din anul de grație 2026… În curtea imobilului, răsfirate ici-colo, se aflau câteva măsuțe albe din fier forjat, iar la una dintre ele, doi tineri, el și ea, îmbrăcați în ținută de epocă, se priveau cu nesaț. Domnișoara, distinsă și frumoasă, purta o rochie amplă, cu crinolină, de culoare roz-purpuriu și corset brodat cu dantelă ivoire, mănuși ivoire, pălărie cu dantelă și umbrelă, tot ivorii, își făcea „corent” cu un evantai din pene de lebădă, iar domnul… Heee…
Domnul, șarmant și zâmbitor, era îmbrăcat, la fel de elegant, într-un frac clasic cu revere cu bordură de satin alb, asezonat cu manuși albe din piele fină de căprioară, pe cap purtând o pălărie înaltă, în timp ce cu o mână sprijinea un baston cu mâner de argint, iar cu cealaltă își aranja „musteața”.
Am crezut că se turnează un film sau vreo reclamă într-o atmosferă idilică! O reclamă la un parfum cu arome de trandafiri de Damasc, iasomie, iris, cedru și lemn de santal… Dar nu!? Nu se vedea niciun spot, nicio cameră, nicio clachetă, nici măcar regizorul! Am intrat cu sfială în curte și l-am auzit pe tânărul domn graseind:
―Mademoiselle Lisavette…
―Oui, monseigneur Filip, răspunse aceasta îmbujorându-se, moment în care tânărul, pentru impresie probabil, lăsă bastonul să-i cadă cu zgomot, îi luă mâna stângă în mâinile sale și prinse a o fixa cu privirea, zâmbindu-i șăgalnic.
―Mademoiselle, catadixiți, prrrin vrrrerrrea și prrronia cerrrească și prrrin consimțământu’ sfânt al familiilorrr noaste, a-mi deveni pe veci „mon épouse ? „Mademoiselle”, rușinată și emoționată, coborî încet privirea, aranjându-și o cută imaginară la poalele rochiei. Eram eu martorul unui eveniment fantastic!? Oare trecusem printr-o nișă a timpului într-un univers paralel?! Sau… totul se petrecea doar în închipuirea mea!?
Și nu băusem nimic… Nu încă!
Tibetanii spun că puterea gândului este fără margini. Și, tot ei, mai cred în existența unui principiu spiritual capabil să creeze forme mentale vizibile, numite „tulpa”. Numai că oamenii de știință occidentali explică acest fenomen ca fiind, de fapt, halucinație…
Hm, halucinație?!
―Monseigneur Filip… Monseigneur Filip, dar inima mea vi-a fost ofrandă din prima clipită. Au, nu auziți cum ea bate și numele vă chiamă?!
―Așadarrr…
―Oui, monseigneur, consimț a vă fi consoartă pe veci. La auzul răspunsului, tânărul îi luă și cealaltă mână, într-ale sale, și începu a le săruta cu efuziune, acoperindu-și obrajii cu ele.
―Mademoiselle Lisavette, ca semn al prrrețuirrrii și drrragostii ce vi le porrrt, voiesc a vă dărrrui „ce petit palais” , și descrise cu mâna dreaptă un arc de cerc imens care se opri cu unul dintre capete pe acoperișul casei impunătoare.
„Ce petit palais” este, de astăzi, al domniei voastrrre! Aci vorrr crrrește prrruncuții noștrrri și va înflorrri iubirrrea noastă, întrrru îndelunga ferrricirrre a neamului nost!
―Oh, monseigneur Filip!…
Un curent straniu, apărut de nici-unde, răsfiră cele câteva inflorescențe de castan rătăcite pe trotuar, fugărindu-le printre mesele albe din fier forjat, până ce, acestea, obosite, se lipiră de caldarâm, desenând un covor alb cu motive în formă de evantai cu flori mici dechise la vârf .
M-am uitat din nou la casă, apoi către măsuța unde cei doi… Dar scaunele erau… goale!… Curtea… și ea goală!? Nimeni și nimic! Poate doar vânticelul cald…
Mă întorsesem în prezent!?
Calea Victoriei…
Mașini…
Oameni…
Zgomot asurzitor…
Secolul XXI.
Hm… Straniu și tainic, în același timp!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.104, 04/2026 ▲▲▲
Am ieșit din curtea casei, mă aflam în continuare pe Calea Victoriei și priveam cu luare aminte la imobilele din vecinătatea Casei Vernescu, când un bătrân, cu pas grăbit, se apropie de mine.
―Bună ziua, locuiți în zonă? îl întreb repede pentru a-l opri în dreptul meu.
―Bună ziua! îmi răspunse cu voce stinsă, îndreptându-și spatele și punându-și mâna dreaptă streașină la ochi.
―Vă întrebam dacă locuiți în zonă…
―Ba da, domnule. Aci, aproape, colț cu strada Moxa.
―Admiram Casa Vernescu și…
―Frumoasă casă! Restaurant select…
―De cât timp locuiți în cartier?
―Ai?
―De cât timp locuiți aici? strig tare spre urechea venerabilului.
―Domnule, să mă recomand: colonel în rezervă, aviator Stamatesco, spunând acestea, luă o poziție care lăsa să se întrevadă, fără putință de tăgadă, militarul ritos de altădată.
―Încântat! Mă recomand la rândul meu, bat din călcâie și îi strâng mâna cu efuziune.
―Am slujit regele și patria, în cel de-al doilea război mondial, rosti cu mândrie.
―Vă felicit, domnule colonel!…
―Tinere, de 97 de ani tot p-aci, cu mici întreruperi: războiu’, închisoarea, canalu’… Ce știi mata!?… O perioadă, am fost chiar coleg de închisoare, la odiosul penitenciar de la Râmnicu Sărat, cu marele patriot senioru’ Coposu. Dumnezeu să-l ierte!
―Dumnezeu să-l ierte! De 97 de ani!? Oho… Aproape un secol! Mulți înainte, dar nu-i arătați!
―Ei, mai trag și eu câte-o bere, dar pe șest, să nu afle bunicu’…
―Poftim?!
―Am glumit, bre domnule! Era un banc…
―Aha! Era cât p-aci să vă cred… Bun bancul! Deci, ca să revenim la subiectul nostru, despre Casa Vernescu…
―Mai demult nu să numea așa. Pe timpu’ comuniștilor a fost un fel de Casă de protocol… Cine știe ce parascovenii învârteau diavolii ăia p-acolo!?… Dracu’ să-i ia! Dar mai știu, de la bunica mea că, mult mai ’nainte, pe la omieoptsute cincizeci și ceva, acolo ființa, la un moment dat, Statul Major al Armatei Ruse…
―Deci și bunica dumneavoastră tot aici a locuit!?
―Păi, da! Bucureșteni de viță veche, ce credeai? Regățeni adevărați.
Stai să-ți spui! Și bunica, p-atunci o domnișoară în toată firea, ieșise să se plimbe cu alte fete pe Podul Mogoșoaii, era de bonton, deh! și, la un moment dat, se întrerupe din mers, la poarta casei acesteia, pentru a lăsa o trăsură să iasă, numa’ că vizitiu’ strunește bidivii să se oprească și… ce crezi?
―E?!
―Din trăsură, se dă jos un domn îmbrăcat într-o frumoasă uniformă militară cu mulți nasturi, cu epoleți mari rotunzi și cu multe fireturi, toate din aur… Da, da! Și, domnule dragă, acest tânăr, cu perciuni alungiți și mustăcioara subțire, cu ochii ca de tăciune stins în cerneală și cu fruntea înaltă – falnic berbant –, se duce la fata care vindea flori la poarta stabilimentului, ia din coșul înțesat de flori un buchețel de violete de Parma, se apropie de bunica mea, bate respectuos din călcâie, își scoate chipiul, apucă mâna bunicii i-o sărută prelung și, zâmbind galeș, îi oferă buchețelu’, recomandându-se: Conte Lev Nikolaevici Tolstoi… Bătrânul mă biciuia cu privirea așteptându-mi reacția.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.104, 04/2026 ▲▲▲
―Fantastic! Incredibil! Bunica dumneavoastră, fac eu repede, dar și un pic cam neîncrezător.
―Domnule, dacă ea m-a mințit, ceea ce eu nu cred, că era femeie cu frică de Dumnezeu, atunci și eu vă mint.
―Iertați-mă! Nu gândeam în veci că am să întâlnesc pe cineva care… Pe cineva care să-mi ofere o mărturisere atât de… importantă și de… de inedită!
―Dovada c-a fost aci? Într-o scrisoare adresata mătușii sale, contesa Ergolaskaia pare-mi-se că se numea!, tânărul ofițer descrie astfel Bucureștiul: „Sunt năucit. Un oraș mare și frumos, obligația de a te prezenta multora, opera italiană și teatrul francez…”. Sper să fi reprodus întocmai!
―Bucureștiul!?
―Grandoare cosmpolită! Viață culturală!… O adevărată capitală europeană, domnule… Micul Paris ! Atunci, nu acum!
Pot să vă mai spun că în ceasu’ când bunica mea a trecut în lumea celor drepți, ținea în mâini o carte…
―Da…
―Anna Karenina…
―De… Lev Tolstoi.
―Păi, de cine altu’?! Și-atuncea, eu cred că bunica mea chiar s-a întâlnit cu marele scriitor. Poate că s-a și îndrăgostit
―Fantastic! Astăzi, mi-a fost dat să am parte de una dintre cele mai plăcute întâlniri. O adevărată lecție din istoria neștiută sau mai puțin cunoscută a Bucureștiului. Mă bucur foarte mult că v-am întâlnit, domnule colonel…
―Doar în rezervă. Aviator Stamatesco. Dar să-ți spui de ce să numește acu’ Casa Vernescu… Poate nu știi!? Pe la 1886, moștenitorii lui Filip Lenș hotărăsc să o vândă lui Gheorghe sau George D. Vernescu, zis și Gună Vernescu, bucureștean get-beget, avocat și politician, fondator al Partidului Liberal…
―Domnule colonel…
―Și să-ți mai spui ceva ce nu mulți știu: în primăvara lui 1888, Mihai Eminescu, poetul nepereche, dar și marele jurnalist, adus la București de Veronica Micle, scrie o serie de articole critice anonime, tari dă tot… Azi, toată lumea pe net, dar asta, ce-ți spui eu dumitale, este din ființa poporului român… Ăsta cu o istorie chinuită… Nu e „fesbuc” d-ăla! Anșa! Deci, ultimu’ text jurnalistic, datat pe la 13 ianuarie 1889, va zgudui din temelii guvernu’ de la acea vreme, determinându-l, pentru o foarte scurtă perioadă, pe dom’ Vernescu să demisioneze rupând astfel o coaliție destul de debilă a conservatorilor cu liberalii. Ă? Parcă nu-i nimic nou sub soarele dâmbovițean!?
―Asta, așa e! Domnule colonel, a fost o adevărată încântare să vă întâlnesc și să vă ascult. Vă mulțumesc din suflet pentru că v-ați oprit să stăm de vorbă. A fost o întâlnire pe care nu o voi uita niciodată…
―Niciodată!…
―Vă doresc mulți ani de aici înainte!
―Mulțumesc! Câți o da Domnu’ și-o bere cu guler alb de satin, pe terasă, la Casa Vernescu! Ziua bună, tinere!
―S’trăiți, domnule colonel! Bătrânul, mi-a făcut un semn cu mâna la pălărie, s-a răsucit pe călcâie și a luat-o la pas, de parcă avea 20 de ani… Bine, hai 49!!! Rămăsesem bulversat în mijlocul drumului. Am întors încet privirea către celebra și încărcata de istorie casă Vernescu…
Am fost surprins ca, în curtea casei, la măsuța din fier forjat din grădină, să îi revăd pe cei doi tineri… Domnișoara își făcea „corent” cu evantaiul, în timp ce domnul o mângâia tandru pe umăr și o sorbea din priviri…
Am făcut stânga-mprejur și am luat-o repede înapoi pe Calea Victoriei. M-am oprit drept la Casa Capșa și m-am așezat cuminte într-unul dintre colțurile braseriei.
―Două berrri rrreci, vă rrrog!… Na, că se luase… graseiam și… Am cerrrut două și am băut patrrru… Trrrebuia cumva să mă liniștesc. Să-mi rrrevin… Am ieșit din berărie, brusc, după ce mi s-a părut că, de la una dintre mese, însuși stimabilul domn Caragiale mi-a făcut semn cu ochiul… „Curat murdar, nene Iancule”!
Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
