Noi mai credem încă în cultură!
Ajută-ne atât cât poți și DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 84 ● 8/2024 ▲▲▲
Seara se lăsă pe nesimțite…
Amurgul din acest colț de lume, din imensitatea aceasta pierdută printre morganaticele năluci născute din fierbințeala de peste zi a întinderii de nisip fără de sfârșit, avea ceva… ceva care mp înfricoșa. Nu-mi plăcea deloc. Era ca o ceață sau ca un joc de umbre maronii-roșietice care-mi creau un fior de deznădejde în suflet. Ceva ce nu puteam cuprinde… Comensura. Da, îmi era teamă de acel amurg.
De acel amurg trist cu umbre roșietice, parcă rău prevestitor.
Aveam senzația, ce senzație sinistră pentru un tânăr, că așa va fi să fie când… Când ce?!
–Hei! Deșteptarea!
–Ce e? Ce vrei?, era Moni, ațipisem.
–Te-ai speriat? Ațipisei, șmecherule. Noi ne strofocăm, facem măsurători, luăm mostre, înaintăm supoziții, iar „domnia“ voastră trage la aghioase! N-ai mai scris nici în jurnal. Te dau pe mâna beduinilor!
–Poate găsești vreo beduină care să nu fie fiică de șef de trib, căci am mai venit cu una din România și nu mă lasă să dorm, să visez…
–Frate, dar ai venit până aici ca să dormi?!
–Glumeam! Ştiu, trebuie să ne întoarcem la oază!
–Îmbarcarea!
–S’trăiți!, aruncăi în glumă și m-am grăbit către zona unde erau parcate jeep-urile.
Am descins în așezare cu alai de câini și de copii care țineau în mână nuiele cu care rostogoleau cercuri de la butoaiele de petrol.
Mult praf…
Undeva, în planul îndepărtat aceiași ochi verzi-albăstrui.
Fata din cerc.
Un bubuit greu îmi suna în urechi… „Ce, Doamne iartă-mă?!” Mă emoționasem…
Îi aruncai un zâmbet, moment în care, fata scoase la vedere o rămurea cu inflorescențe violacee, care semăna foarte tare cu cea pe care o rupsesem eu și pe care i-o fluturasem de pe malul apei… O trecu pe sub bărbie cu un gest lasciv… Doamne, de unde a învățat fata asta să fie atât de… atât de senzuală! De persuasivă! Sigur că nu a văzut niciun film de la Hollywood și nici măcar unul de la Bollywood!!!
Intrasem într-o stare catatonică. Aveam senzația că dacă mă atingea careva riscam să mă sparg în mii de bucăți…
Fugisem cu gândul și nici măcar nu observasem când puștoaica se volatilizase.
Am servit masa sub clar de lună, amestecând glumele cu observațiile de antropologie și paleogenetică. Eu cu glumele, ei cu paleo…
Şi-a am mai notat câte ceva în jurnal, la lumina unui opaiț cu seu de capră, după care m-am băgat în sacul de dormit și m-am întors pe spate să privesc cerul. „Midnight blue!” Așa înstelat… era departe, departe și frumos. Amurgul roșietic, cel care urâțise cerul, necuprinsul, nu se lăsa dus în uitare… Amurgul acela! Amintirea sa încă mai stăruia.
Era spre miezul nopții și mă tot chinuiam să adorm… Sunete ciudate, probabil de animale care stăteau la pândă, îmi dădeau fiori. Dar știind că prietenul meu arab sau copt, mă rog, patrupedul roșcat, doarme la picioarele mele, mă simțema oarecum în siguranță.
Ochelaristul silphidic, cu care împărțeam cortul, sforăia silențios, dar enervant. Somnul, parcă, îmi pierise. Mă zvârcoleam când pe o parte, când pe alta, negăsindu-mi locul.
Un mârâit scurt… Mi-am privit prietenul, stătea pe jumătate ridicat și dădea din coadă. Mi-am spus: probabil că a visat un os asezonat cu multă carne… Dar nu… un fâșâit, urmat de un zgomot înfundat de pași pe nisip… Acum chiar că mă speriasem de-a binelea!
Simțeam cum îmi arde ceafa, m-am întors… Puștoaica! Şi-a dus repede degetul arătător la buze și-mi făcu semn să nu scot niciun sunet. Rămăsesem mut de mult…. „Prostul clasei.” Şi simțeam cum mi se făcuseră testiculele cât un bob de mazăre (!)…
Copila s-a lăsat în genunchi și mișca arătătorul împingându-l căre sacul de dormit… Nu înțelegeam sau nu-mi venea să creadă ce ar fi putut cu adevărat să creadă… Or voia și un sac de dormit ca ale noastre?! Devenisem brusc cel mai prost traducător sau interpret al „limbii gimnastice”!!!
M-am ridicat pe un cot…
Puștoaica a venit lângă mine, a mărit ochii ei verzi-albaștri și cu o mină întrebătoare aștepta… Ce?!
Dacă a văzut ea că nu înțeleg, a preluat inițiativa și… s-a strecurat în sac, lângă mine! Ei poftim! Acum, poate apar și zece flăcăi cu șeful de trib în frunte, mă pun între patru cămile și… Hii, bălana! Mă și vedeam sfârtecat în cele patru zări!!!
Aerul mi se terminase, iar pe pământ nu mai rămăsese nicio moleculă de oxigen. Cataclism intergalactic.
Inima îmi bătea atât de tare încât îmi era teamă să nu trezesc tot Orientul… Şi p-ăla îndepărat.
O priveam și încercam să fac o mină întrebătoare…
Dar vai, ochelaristul tușește, puștoaica se sperie, se face mică și-și trage sacul peste cap.
Stăteam precum un exponat dintr-un muzeu din Cairo… Cel mai nereușit dintre ele!
Habar nu aveam cum să procedez. Dacă se trezește careva! „Ăștia mă omoară și fără flagelare… Cum am mai gândit: tras de patru cămile înspre cele patru zări. Turbo. Că ăștia n-au mintea crudă, doar sunt copți!”
Puștoiaca se cuibărise la pieptul meu și privea în sus către mine. Tremura toată. Iar eu eam piftie!!!
Oare de ce făcea asta? Ce resort a împins-o pe ea, o tânără neprihănită, o membră a unei comunități cu destule tabuuri și cutume, să facă asta?!
Derutat și confuz, dârdâiam surprins de inefabilul și, parțial, de comicul situației.
Stăteam cu mâinile inerte pe lângă corp. Căzuse și dreapta la datorie!!!
Ne priveam ca doi copii care se trezesc unul în brațele celuilalt și, deși au văzut ei ceva pe undeva sau au auzit de la copiii mai mari, nu știu de unde să înceapă…
Mi-am luat inima între dinți și, tremurând ca o piftie pomenită mai devreme, cu mult șorici de data aceasta, a început să-i trec degetele mâinii drepte – obsesia cu folosirea mânii drepte – prin părul ei negru și aspru. Simțeam că ochii mi se injectează, iar fața mi se aprinde…
Copila mă fixa cu obstinație. Avea un zâmbet… dumnezeiesc! Iar eu mă simțeam din ce în ce mai jenat. Mi se întâmpla ceva ce nu credeam vreodată că am să trăiesc.
Mă privea cu-atâta candoare încât, în cap, că unde-n altă parte?, mi se rostogoleau de-a valma mii de gânduri… Contradictorii, cu siguranță!
Mă privea fără să clipească măcar. Cred că aveam, în acele momente, fața unei victime ale celui mai mare și monstruos dezastru natural.
Copila mă privea fără încetare iar eu nu știam cum să reacționez… La un moment dat, mi-a venit în gând să ies din sac și s-o rup la fugă… de nebun! Înapoi. Unde… înapoi? În viitor? În trecut?
Grele și apăsătoare clipe. În acele momente, gândeam că nu aș dorit nici celui mai crunt dușman al meu să treacă prin ceea ce treceam acum! Sau nu?!
Puștoaica nu-și dezlipea privirea…
I-am prins bărbia ușor, m-am lăsat la nivelul umerilor ei și mi-am lipit buzele de fruntea ei caldă și luminoasă.
Nu spunea nimic, continua să mă săgeteze cu privirea. În fond chiar dacă ar fi spus, ce aș fi înțeles!? Deși, acolo, se petrecea un body-language care nu avea nevoie de nicio interpretare!
De pe frunte mi-am coborât buzele peste obraji… Obrajii îi frigeau și se făcuseră de culoarea chinovarului. Nu încerca nici cel mai mic gest de opoziție! Eram, din ce în ce mai încurcat, dar mă lăsasem în voia sorții. „Fie ce-o fi!” M-am oprit în dreptul buzelor și am sărutat-o… Îndelung. Și cu poftă!
Nu mă mai privea. A fost mai mult un… pupat decât un sărut. Ţinea ochii strâns închiși. Ca și buzele, de altfel.
I-am mângâiat pleoapele ușor, făcând-o astfel să întredeschidă ochii, doream să avem măcar un dialog al surzilor, i-am pus arătătorul pe buza inferioară și i-am deschis gura, dorind astfel să o inițiez în tainele sărutului.
de Ion Bogdan Martin
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 85 ● 9/2024 ▲▲▲
O luasem razna, asta era clar… Nu puteam să se mă mai opresc. Şi mai simțeam cum între propriile-mi coapse interesul pentru ea îmi crescuse de-a binelea.
I-am strecurat ușor arătătorul printre dinți și i-am dat de înțeles să stea cu gura deschisă, m-am apropiat cu limba în rol de antemergător și… A închis din nou ochii. O sărutam, iar ea și-a încolăcit brațele în jurul taliei mele… Fierbinte. Din ce în ce mai fierbinte. O mângâiam și o sărutam de parcă acela ar fi fost sărutul de pe urmă, pentru ca în clipa imediat următoare un cataclism să distrugă întreg pământul!. Cu o poftă nestăvilită… Nebună!
„Stai, dementule!”, mi-am spus și m-am oprit brusc. Rațiunea învinsese. „Oare ce fac eu aici?!” I-am luat mâinile de pe mijlocul meu și am început să dau din cap în semn „că nu-i a bună“, copila mă privea și zâmbea, fără ca să schițeze nici cel mai mic gest!
Mi-am dus palmele în dreptul pieptului, în semn de pietate, după care, cu palma mâinii drepre ridicate, i-am arătat drumul. Să plece.
Nu mai zâmbea. I-am repetat gestul, după care și-a pus palma sub cap și a închis ochii…. Poate îmi dădea de înțeles că vrea să doarmă… Să nu se întâmple ceva care…
A dat din cap, semn că a înțeles și… nimic!
S-a lipit din nou de mine, a închis ochii și cu limba întinsă s-a apropiat de buzele mele. Am zâmbit, dar n-am putut să abțin și am început o nouă rundă de sărutări, că dacă eram cu fața la pământ, mă rog, la nisip, sigur eram în aer… Levitam!!!
Cu greu m-am desprins din dulcea ei strânsoare. Din prea dulcea-i strânsoare… I-am făcut din nou semnul cu palma… A scuturat din cap și a zâmbit din nou. „Doamne, ce ochi frumoși avea încăpățânata asta coptă! Superbă!”
–Eva, rosti, după care mi-a luat mâna dreaptă, și-a dus-o la buze, apoi la frunte, s-a ridicat brusc și, înainte ca eu să apuc să fac vreun gest, cu o agilitate extraordinară, copila dispăru în noapte…
Stomacul îmi fierbea și încă mai tremuram.
Eva! Aoleu! O chema Eva, asta a vrut să spună. Eva, ce nume frumos! Un nume creștin. Nu am avut prezență de spirit absolut de loc. Ea era Eva, iar eu… Cine? Un no name… „Prostul clasei..”. Un neica-nimeni! Ba nu, era Bogdan, campionul tâmpiților… din Asia Mică, Mare și din Orientele depărtate sau mai apropiate, precum și din Europa!
M-am extras din sac, am făcut cam cincizeci de pași, mai mult legănându-mă, încă eram amețit, și excitat, iar după ce am îndepărtat câinele, am intrat în primul tufiș unde, sub un clar de lună superb, am scăpat de toate angoasele… Poate și de eventualii moștenitori (!).
Mă simțeam straniu, puțin spus! Mă gândeam, încă o dată, la „simpaticii” mei dușmani, cărora nu le-aș fi dorit să treacă prin ceea ce am trecut eu. În tufiș, am vrut să spun! Pentru că, exact când era satisfacția mai mare, o șopârlă gecko mi s-a strecurat printre picioare, ceea ce… mai aveam un pic și făceam și pe mine!!!
În fine… Eram încă destul de nedumerit! Treceam printr-o suită de stări sufletești contrariante.
Într-un fel, mă felicitam că m-am oprit la timp, cine știe ce traume ar fi putut declanșa în căpșorul acestei frumoase copte.
Eva! Eu Bogdan. „Jane and Tarzan”!!!
Eva!
Moni!
Eva…
Moni…
M-am trezit cu greu în acea dimineață.
Arătam ca un om care avea ceva pe suflet. Mă simțeam cel mai vinovat om de pe pământ. Mă gândeam întruna la copilă. Nu mi-o puteam scoate din minte.
„Eva!”
Ne pregăteam de îmbarcare, Nu mai avea chef de nimic. Nu aș mai fi dorit să merg cu ceilalți la sit, dar nu se cuvenea, făcuserăm atâta drum până aici, se cheltuiseră atâția bani cu mine… Ş-apoi, Moni!
„Eva…”
Da, în fața mea era chiar Eva.
–Eva, rostii surprins și speriat. Puștoaica mi-a întins un săculeț din piele, a dus mâna la frunte și a luat-o la fugă către sat, înainte ca eu să pot spune sau să fac ceva…
–Haide, grăbiți-vă! se auzi Moni. Am ascuns săculețul în buzunar și m-am agățat de unul dintre jeep-urile aflate în rulare. Oare ce se afla în acel săculeț?
În niciun caz nu era un săculeț cu banane… Era prea mic.
Pipăiam întruna buzunarul cu săculețul și îl simțeam din ce în ce mai fierbinte. „O fi ceva prăjit proaspăt și… Dar nu, nu avea cum!”
Îmi era teamă totuși, să nu-mi provoace vreo arsură!!!
Odată ajunși la sit, am găsit o clipă de liniște și de singurătate ca să-mi ostoiesc arzătoarea curiozitate…
Am scos cu grijă săculețul din buzunar și, cu mare precauție, am desfăcut legătura care îi strângea gura. L-am răsturnat în palmă și… nimic. L-am mai scuturat o dată și, de data aceasta, în palmă îmi căzu o bucată albastră… intens albastră, ca de sticlă! Sticlă?! „Ce tâmpit eram!” Era o piatră scumpă neșlefuită. O piatră prețioasă.
De ce mi-a dăruit-o? „Tâmpitule“, „s-a îndrăgostit de tine“. Şi, emoționat, am continuat, „aiurea, i-a plăcut cum am sărutat-o“.
Cât de ipocrit eram. Eram?!
Bărbații ăștia!
Am privit îndelung pietricica albăstrie cu irizații violacee, întocmai ca inflorescențele plantei de pe malul lacului, o aruncam în sus și o pipăiam la fiecare nouă prindere. Nu avea mai mult de patru-cinci grame.
„Doamne, dar ce semnificație poate avea?!”
„Sper că niciuna!”
Prietenii trebăluiau pe lângă profesorul canadian, iar el îi privea cât de serioși erau în tot ceea ce făceau. „Uite, mi-am spus cu spirit critic, așa trebuie să arate niște cercetători, nu ca mine“!
L-a pândit pe profesor și, într-una dintre pauze, când am văzut că a rămas singur, m-am apropiat de domnia sa. Stătea pe un scăunel cu trei picioare la umbra unei adăpost făcut din pânză de cort. Am tușit puțin pentru a-mi anunța prezența…
–Iertați-mă! Dacă se poate, știu că este pauză, dar aș avea o întrebare, dacă ați avea amabilitatea…
–Zi, tinere! Poate spui ceva interesant!
–Am auzit de la ghidul nostru, inventai eu pe loc povestea, și aș dori să-mi spuneți dacă este adevărată!
–Dragul meu, păi, dacă este poveste…
–Nu, nu, ghidul ne-a povestit despre niște obiceiuri și tradiții ale copților. Un obicei al acestor oameni m-a frapat în mod special…
–S-auzim!
–Dacă o fată place un băiat, conform cutumelor, i se interzice să i se adreseze direct…
–În general, familiile hotărăsc pe cine „iubește” fata. Iubește, între ghilimele, desigur. Aici nu sunt acele băi publice numite hamam-uri, unde mamele băieților să poată evalua potențialele nurori. Pur și simplu, băieții își pot exprima doleanța părinților, iar părinții se duc la părinții fetei cu cadouri, animale, fructe și dulciuri să se trateze și să se-nțeleagă.
de Ion Bogdan Martin
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 85 ● 9/2024 ▲▲▲
–Obicei preluat de la musulmani.
–Aproximativ, dar pentru că ei sunt, totuși creștini, aici fetele au o portiță. De exemplu, când o fată se îndrăgostește de un băiat aceasta îi dăruiește un obiect de preț. Unul cu o însemnătate aparte…
–Poate să fie și o piatră prețioasă?
–Cel mai adesea, da. O piatră de lapis lazuli…
–De lapis…
–Da, piatra de Lapis Lazuli poate provoca unor persoane amețeli și stări de apăsare atunci când este purtată. Iar acest lucru se datorează faptului că este o piatră cu puteri excepționale care acționează asupra laturii psihice și spirituale. Ea are un rol protector împotriva tuturor lucrurilor și vibrațiilor negative. Însă puterea sa este aceea de stimulare pentru atingerea perfecțiunii, pentru iluminare spirituală, pentru dobândirea înțelepciunii și pentru înțelegerea adevărului. Cu alte cuvinte, Lapis Lazuli conferă noroc, pace interioară, prietenie, curaj, optimism, fericire, și entuziasm…
–Auci! „Fericire”…
–Şi entuziasm. Deși în ultimul timp, aici, în tribul sau clanul care ne găzduiește, acest lucru nu s-a mai întâmplat de peste douăzeci de ani… Poate în Egipt, că acolo sunt mai mulți. Oricum, acest obicei este pe cale de dispariție.
–Şi ce se întâmplă mai departe, întreb stârnit, doream să aud totul și pe timp ce auzeam mai multe pielea mi se făcea precum pielea de găină. Profesorul privi în zare, tăcu preț de o clipă, întoarse privirea către mine, vrând a spune parcă „tot aici ești?“
–Ce se întâmplă? Se întâmpla, tinere, la timpul trecut vorbind, se întâmpla că atunci când tânărul primea cadoul, avea la dispoziție trei zile pentru a i-l înapoia, dacă nu o făcea în acest termen, fata mergea la părinți și le spunea că și-a găsit alesul. Părinții ei mergeau atunci la familia băiatului cu cadouri și stabileau…
–Foarte interesant, făcui, parând preocupat de caracterul științific al informației. Şi dacă băiatul îi întorcea cadoul?
–Cei doi țineau secret acest lucru toată viața, dar dacă băiatul, peste ani, se îndrăgostea cumva de fata care a fost refuzată , nu mai avea dreptul să o ceară de soție.
–Vă mulțumesc foarte mult pentru aceste lucruri interesante! A fost o plăcere să vă ascult.
–Ești bine venit oricând! Cum ziceai că te numești… Dar n-am mai răspuns și m-am îndepărtat cât am putut de repede.
O băgasem pe mânecă. Să mă însor în Yemen, atât îmi mai trebuia că în rest avusesem parte de toate! Poate serveam și o porție de Sharia, cine știe!? Cu seu de cămiloi.
„Şi mama! Ce-o să spună mama?
Mi-am copt-o! O să fiu mort-copt!
Doamne, ce mă fac?”
Eva!
Sharia!!!
Lapis Lazuli!
Cine m-o fi pus să vină în expediția asta?!…
Luat de val, uitasem cu desăvârșire să mai scriu în jurnal.
Mintea îmi era doar la întâmplarea de azi-noapte și la ceea ce-mi povestise profesorul în dimineața aceasta.
Ajuns în oază, nu m-am mai dus la masă!
–Ce ai, iubitule? Moni îmi spunea pentru prima oară „iubitule“!
–Am o stare generală proastă, o să-mi treacă, nu cred ca e grav.
–Avem o trusă medicală cu noi, să-ți dau ceva. Se așeză lângă mine și începu să mă maseze ușor pe frunte. Să iei un calmant.
–Nu iau pastile de obicei, cred că este o mică indigestie. Carnea de cămiloi…
–Să nu te joci cu asta, mai ales în deșert, spitalul e la 300 de kilometri distanță.
–Iubito, îi spuneam și eu pentru întâia dată „iubito“, o să-mi treacă, stai liniștită! O să mă culc, iar mâine o să mă trezesc ca nou.
–Bine, te las, dar cu inima îndoită.
–Îți mulțumesc pentru grija ce mi-o porți! O să vezi că mâine nu o să mai am nimic! Noapte bună!
Nici măcar nu m-am mai spălat pe dinți, i-am aruncat câțiva biscuiți cu cacao prietenului meu arab, arămiului cu patru picioare, și m-am băgat în sacul de dormit.
Cu greu, am ațipit! Când, la un moment dat, am simțit căldură puternică în ceafă, deschid ochii și… Inevitabilul s-a produs. Eva?!
–Eva, tu?
–Ssst!… „Doamne, cu ce-am păcătuit?” Oare de când se băgase în sac lângă mine? Mă ținea strâns în brațe și zâmbea. Zâmbea, iar ochii ei albaștri, precum lucirea pietrei de Lapis Lazuli, erau și mai frumoși văzuți de atât de aproape.
Mă mângâia cu arătătorul mâinii drepte pe sprâncene, într-un du-te-vino cald și suav. Am a dat din cap amenințător. A schițat un nou zâmbet, a închis ochii și, cu sfială, s-a apropiat de buzele m ele cu limba scoasă! Să râd? Dar nu era nimic de râs. „Blestemată fie ziua când am hotărât să plec în expediția asta! Doamne, în ce încurcătură intrasem! Ce mă fac?!”
Mă simțeam precum Dedal, victima propriei creații. Numai că el se rătăcise într-un labirint al dragostei! Un labirint fără ieșire… Iar eu…
I-am luat căpșorul cu mâna dreaptă, iar cu stânga am strâns-o în brațe și am început să o sărut… Era atât de senzuală! Amândoi oftam prelung… Am stat așa, îmbrățișați, mai mult de o oră. Serotonina și endorfinele stăteau să-mi țâșnească prin toți porii. Eva era fierbinte și mirosea așa de plăcut… când și când, ne mai întrerupeam din sărut, iar Eva bolborosea ceva în arabă… Sau în coptă! Descântece? Cuvinte de dragoste? Doar ea știa. Mi-era frică să fie auzită și să se trezească ochelaristul.
De câte ori îi atingea sânii, copila făcea ochii mari.
Eram excitat la maximum. Îmi retrăsesem trupul pentru a nu o stânjeni cumva cu… bărbăția mea.
La un moment dat, am oprit șirul sărutărilor pentru a putea respira. Numai bine că m-am dezmeticit, am căutat repede prin buzunar și am scos săculețul din piele cu piatra prețioasă… I l-am poziționat în dreptul ochilor și i-am dat de înțeles, prin repetate mișcări ale capului, că nu primesc darul, că nu mi se cuvine. Adică, nu voiam să o iau de soție, mai pe înțelesul ei. Dar, mai nou, și pe al meu.
I-am luat mâinile, i le-a făcut căuș și i-am înmânat săculețul cu piatra de Lapis Lazuli.
Eva mă privea insistent, fix. Niciun mușchi nu i se mișca de pe față! Nu mai zâmbea. Mă privea fără să clipească măcar, fără nici cea mai mică undă de reproș. Privirea ei, fără să fie dură, avea ceva care te făcea să devii mic. De fapt, în acea clipă, cred că privea dincolo de mine.
Am a mângâiat-o, nu s-a opus deloc și am sărutat-o pe frunte.
Copila mi-a luat mâna dreaptă, a dus-o la inimă, mi-a sărutat-o, și-a pus-o pe frunte, s-a ridicat încet, încet de tot, „au relanti”, de parcă și-ar fi dorit ca despărțirea să nu se producă niciodată… Niciodată. Mâinile noastre încă se mai atingeau…
S-a extras cu delicatețe din sac, m-a mai privit o dată și a dispărut în noapte. În urma ei rămânând o mireasmă de flori proaspete de vanilie, precum o învăluire cald-plăcută ca atingerea unui șal fin de cașmir. O lacrimă mi s-a desprins din colțul ochiului… Apoi am început să plâng de-a binelea!
–Eva! am mai apucat să șoptesc și un nod mi s-a pus instant în gât. Liniște, nici măcar animalele deșertului nu se mai auzeau. Mă luase durerea de cap și mai tare.
Mă gândeam la ce-o fi în mintea și sufletul acelei copile!
Măcar a rămas cu piatra, iar eu mă felicitasem, din nou, că nu am atentat la pudoarea ei.
„Eva!”
Ce întâmplare!?
Un român și o coptă s-au îndrăgostit în deșertul Yemenit. Titlu de roman: „Bogdan și Eva. O iubire neîmplinită.“ Ce Romeo și Julieta!? Ce Tristan și Isolda!? Ce Eloisa și Abelard!? Ce Perceval și Blanchefleur sau Lancelot și Ginevra!?…
(VA URMA)
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
