Îți place și poți ajuta?
DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota
–Ce mai știm noi despre arabii din această zonă?, întrebă o domnișoară cu sânii mari și cu nasul în vânt. Ştim că viața economico-socială, politică și religioasă a evoluat diferențiat în funcție de aceste condiții. În Yemen și în Hedjaz, agricultura și creșterea sedentară a animalelor, meșteșugurile, negoțul și cămătăria au determinat o varietate mai mare de ocupații. În aceste regiuni s-a format un fel de aristocrație tribală care deținea turme mari de animale, precum și pământuri…
„Oligarhi, avant la lettre, frate.”
Chiar nu mai puteam să ascult, ăștia ar fi ținut-o langa până dimineață. Moni observă gestul de lehamite și faptul că închisesem reportofonul… Îmi aruncă un zâmbet plin de compasiune, dar și de aprobare.
–Gata, mai avem și mâine o zi, spuse Moni. Imediat ceilalți se ridicară, pentru a se pregăti de culcare.
–Noapte bună și… mulțumesc, i-am șoptit Monei.
–De data asta. Data viitoare nu mai tragi chiulul, mi-a făcut cu ochiul, iar Adam i-a atins umărul… Cu dreapta. Făcusem o obsesie din a folosi numai mâna dreaptă, chiar și atunci când nu era cazul. Ajunsesem de țineam mâna stângă ca pe un obiect fără valoare, ca pe ceva ce refuzi să crezi că îți aparține. Inertă. O nebunie!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 84 ● 8/2024 ▲▲▲
Dar gândurile îmi fugeau în altă parte. Mă urmărea acea privire din noapte. Acei ochi… de un albastru inexplicabil!
În noaptea asta nu aveam să dorm, m-am gândit să stau de veghe să nu ne fure ăștia pe aici. Uitasem de Sharia, de copți, uitasem că eram oaspeții șefului de trib și oază… Un sentiment de teamă totuși mi se cuibărise în suflet. Ciudat sau nu, acesta era adevărul.
Ochii aceia… Să fi fost vreun animal? Poate!
Şi-am pus capul peste cot și… ațipisem. M-am trezit brusc, simțeam că de undeva… Ceva… Ceva mă ardea teribil!
M-am răsucit în sacul de dormit, timp în care prietenul meu necuvântător, arămiul, s-a lipit de umărul meu, dând vesel și energic din coadă… Energic pentru că venise însoțit de tânăra cu ochii de culoarea oceanului din adâncuri…
Am a sărit speriat în picioare. Somnul îmi pierise instantaneu. M-am apropiat de ea… Privea luna. Şi-a întors încet privirea către mine, m-a bătut pe umăr și mi-a făcut semn să o urmez… Cred că asta voia! Eu… De ce!?
Era. total bulversat!!!
Ne-am depărtat de așezare, mergând către interiorul oazei… Tot mai adânc. La un moment dat, ne-am oprit lângă o tufă cu mănunchiuri de flori mici violacee. În față era lacul, deasupra luna… O noapte feerică!… Dar ce căutam… aici?! Ce voia această tânără…
Domnișoara coptă a rupt un băț și a început să se învârtă în jurul axei sale, descriind un cerc cu raza de aproximativ un metru și jumătate.
O vrea să jucăm șotronul sau ce?!, am gândit încurcat. Sigur aveam fața elevului din ultima bancă, tâmpitul clasei. O priveam și aveam senzația că văd, ca-ntr-o oglindă, jucând rolul unui personaj dintr-un film prost… De serie B… „Prostul clasei, doar ce-am spus!?”
Tânăra s-a apropiat de mine, mi-a luat mâna dreaptă și, împreună cu ea, am redesenat conturul cercului, după care mi-a făcut semn să o urmez în centrul său, sărind cu grijă peste linii. Am pășit, la rândul meu, cu grijă, cu dreptul, zâmbeam… S-a așezat, trăgându-mă după ea. Stăteam, spate în spate, în centrul cercului și priveam luna. Nimeni nu vorbea. Priveam o lună mare și albă care lumina întreaga oază, clipind șăgalnic în luciul negricios al apei. Stăteau lipiți, în continuare, fără să scoatem nici cel mai mic zgomot! Nu spuneam nimic… Ce am și ce aș fi avut de spus?!… Eram bulversat de ineditul situației. Mă simțeam… „Prostul clasei.”
Povestea asta cu cercul!?… Cum de… Cum de i-am câștigat încrederea atât de repede?! Ce a determinat-o să… Întrebările îmi veneau sute, de-a valma! Era oare un fel de cerc al încrederii?! Eram considerat demn de a fi alături de ea în înfrățirea cu mirificul astru al nopții… Cine știe ce tradiții, obiceiuri… Dar dacă… Nu!
Cert este că, deși bulversat, în același timp, mă simțeam al naibii de bine… Masculul din mine… Orgoliul nemăsurat.
Fata s-a ridicat, s-a înclinat în fața mea, ducând mâna dreaptă la frunte și… brusc a rupt-o la fugă… Abia dezmeticit, priveam prostit în urma ei!
Eram singur în mijlocul cercului. Doar eu și luna.
Oare ce a însemnat tot acest ritual?!
Oare pătrunsesem în cercul încrederii… Şi la ce-mi servea chestia asta!?
M-am ridicat, am mai privit o dată cercul și, însoțit de câine, am făcut cale întoarsă, reluând-mi locul călduț din sacul de dormit… Cercul! Cu ochii minții, redesenam întruna cercul… Eu în mijlocul clasei… pardon!, cercului. Eu în cercul…
Greu am adormit… Am adormit cu gândul la fata din cerc. Visam că…
–Hai, scularea! Moni cu body-guarzii după ea la „ușa“ cortului. De unde atâta energie la fata asta, Doamne!?
–Gata, gata! Acum sunt în picioare, cu greu m-am extras din sacul de dormit.
Cortul sub care dormiserăm noi, băieții, deși impropriu se putea numi cort, era, de fapt, un acoperiș alcătuit din mai multe piei de cămilă, iar la bază, de jur împrejur, era împrejmuit de un gard din frunze de palmier împletite, pentru adăpost. Câinele roșcat adormise la picioarele mele. Primul meu prieten dintr-o țară arabă. L-a mângâiat și i-am întins doi biscuiți cu cremă de vanilie care se rătăciseră prin geanta de mână, în care îmi țineam reportofonul și jurnalul de bord. Mai întâi mi-a lins mâna și abia mai apoi a început să mănânce… Mi s-au umezit ochii.
M-am ridicat repede să nu mă apuce plânsul de-a binelea.
Ce înseamnă recunoștința la animale!
Dimineață.
Mi-am spus că până se pregătesc ceilalți am timp să reflectez. M-am îndepărtat de tabără și am mers spre malul micului lac care bucura oaza. Ceva mă atrăgea înspre acea oază, iar inima începuse să-mi bată cu putere!
Am căutat locul din seara trecută… cercul se ștersese… M-am apucat să notez câteva cuvinte în jurnal, dar imediat m-am oprit cu mâna tremurândă desupra foii… Simțeam că pixul îmi frigea degetele. Aveam o stare ciudată! Apoi, o revelație!
Gata, știam! Ştiam a cui era privirea din prima seară. A ridicat încet capul și de pe malul celălalt aceiași ochi din noapte mă priveau insistent… Era puștoaica de șaisprezece-șaptesprezece ani. Puștoaica, fata cu ochii albaștri ca oceanul din adâncuri… Era fata din cerc. Zâmbea. Eram încurcat… Am scăpat pixul din mână fără măcar să realizez acest lucru… Am privit-o și i-am întors zâmbetul, mai reținut la început, după care am început să râd cu tot chipul…
Lângă mine, era tufa cu inflorescențe violacee, am rupt o crenguță, i-am arătat-o puștoaicei și am depus-o între foile jurnalului. Zâmbetul ei s-a destins și mai tare, făcând ca albastrul apei să pară rama unui tablou extrem de reușit. Operă a unui mare maestru.
„Doamne, ce-i cu mine?”, mi-am spus speriat, coborând privirea. M-am scuturat, am ridicat din nou privirea, dar modelul, din opera unui mare maestru nu mai era acolo… Fusese înghițit de peisaj… De tainicile lui luciri albăstrii…
Am început să scriu din nou în jurnal, încercând să uit… Să scriu despre altceva… Încercând să uit… Încercând…
În scurta trecere prin Sana’a, altceva mă uimise și despre asta mă apucasem să scriu… Despre parapetele grădinilor de pe acoperișuri, despre stucaturile fațadelor și mai ales despre forma ferestrelor care erau atât de diferite, nici măcar vag neaducând una cu cealaltă. Unicate. Se vede că maeștrii zidari moșteniseră meșteșugul din generație în generație, perfecționându-l continuu. Încercam să descrii grilajele filigranate, să le schițez imaginar, accentuând culoarea roșietic-maronie a clădirilor. Era evident faptul că aceste adevărate realizări artistice au reușit să mențină nealterat aerul medieval al orașului. Îi confereau o notă aparte… De poveste!
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 84 ● 8/2024 ▲▲▲
Aflasem, tot de la Moni, că Sana’a se află sub protecție UNESCO. Ceea ce era foarte bine. Recunoșteam că Sana’a, atât cât am reușit să văd, în goana mașinilor, avea ceva special, îmi inspira exuberanță, șarm, întâmplări de basm… O mie și una de nopți… Sheherezada. Orașul ăsta are pe vino-ncoa’, te îmbie să-i vizitezi vechile monumente: castelul Al-Kasar, antrepozitele, caravanseraiul, morile de susan acționate de… cămile sau de cămiloi!, apoi Palatul Imamului, care găzduiește Muzeul Național… Orașul modern are, ca toate capitalele lumii, Universitate, aeroport, că doar acolo aterizaserăm și tot felul de alte edificii importante pentru o metropolă. Frumusețea lui o dau însă cele 3999 (!) de case din orașul vechi, fiecare constituind o adevărată bijuterie.
–Şi unde mergem, Moni? întreb odată ajuns în tabără.
–Așteptăm să vină profesorul care studiază de ani buni acest sit, mergem la un sit din zona deșertică a Yemenului, unde un grup de arheologi au descoperit o nouă dovadă, datând de aproximativ 5200 de ani, a tranziției de la vânătoare și creșterea animalelor la agricultura bazată pe irigații artificiale…
–Irigații?! Acum 5200 de ani!?
–Ca să vezi! Iar profesorul canadian, colaborator al Universității din Sana’a…
–Deci nu este american?
–Nu.
–Așa auzisem.
–Şi eu, dar a fost o greșeală de traducere. Are vreo importanță?
–Absolut niciuna. Uite că ne cheamă. Moni o luă înaintea mea pentru a-l întâmpina pe eminentul profesor canadian care purta o pălărie haioasă… pe cap, unde altundeva?!
În fine, ne pregăteam de îmbarcare, eu, împreună cu ochelaristul, rămăseserăm mai în spate, fiind chiar ultimul din șirul indian format ad-hoc, îmi verificam ținuta, reportofonul, baterii, apă și… când simt… Simt ceva ce mă reținea, ceva se opunea avansului meu pentru a lua startul de pe loc! M-am la 180 de grade… Să cad din picioare!… Puștoaica…. Am rămas siderat.
Stătea cuminte cu palmele întinse către mine, iar în căușul lor ținea un buchet de banane proaspăt culese, iar între ele, la mijloc, o floare mare, alb-portocalie, de bananier.
Am a întrebat, din priviri, dacă sunt pentru… mine.
„Sigur că erau pentru mine… Idiotule! Prostul clasei!”
Le-am luat și i-am mulțumit, înclinându-mă și trecându-i mâna dreaptă prin păr, cred că a zis și ceva despre Alah, oricum, speram să fi înțeles faptul că eram foarte recunoscător pentru darul oferit. Şi floarea… Dar foarea?!
Fata și-a aranjat o șuviță, s-a întors și a luat-o la fugă, înapoi către oază.
Mă se simțeam straniu… Rău de tot. Nu știam cum să interpretez acest gest! Acest dar! Era darul unui copil către un străin sau era darul unei adolescente către un bărbat!? Ceea ce era… ca dracu’! Sau cum îi spun musulmanii: Shaitan ori Ibliss. Tot un diavol. Nu știam ce reprezentare să dau, dar cert era că nu mă simțeam prea confortabil, chiar dacă prin subconștient masculinitatea mea fusese, pe undeva, satisfăcută… Gâdilată. „Of, bărbații ăștia!” ar exclama o femeie.
După un drum nu ușor am ajuns la situl cu irigațiile de acum mai bine de 5200 de ani. Se țineau bine. La cum arăta, dacă nu era un sit arheologic atât de valoros, puteau foarte bine să se pună la treabă. Să ude deșertul!
Era ceva ce nu puteai gândi că la acea vreme s-ar fi putut construi așa ceva. Dar oare ce și cât știm noi despre acele vremuri, despre acele civilizații!? Nu cumva erau mult mai avansate decât cea a noastră de astăzi!?
Sigur că eram uimit. Cum mă uimiseră și desenele rupestre din peștera Altamira. Una dintre pasiunile mele. Doar citisem și văzusem la televizor… Visam ca într-o zi să o pot vizita și pentru asta colecționasem tot ce s-a scris despre ea… Despre această peșteră minunată, acest hrisov milenar, căreia i se mai spune și „Capela sixtină a artei paleolitice“.
Desenele din peștera Altamira reprezintă comoara istorică și artistică cea mai importanta a Cantabriei și nu numai. Poate chiar pentru întreaga umanitate.
Cum nu reușisem să vizitez Altamira, vizionasem la Tele-enciclopedia toate documentarele posibile dedicate acelor picturi superbe. Adevărate opere de artă care reprezentau bizoni, cerbi, cai și urși, pictate, sigur, de către un talentat artist primitiv, sau de către mai mulți, acum circa 14.000 de ani. 14.000 de ani!? Oho!
Într-unul dintre filmele documentare, mi-am dusese aminte, se făcuse vorbire despre așa numitul „mare tavan al încăperii policrom“, care se afla la circa 37 de pași de intrarea peșterii, lungă cam de 270 de metri, unde pe un spațiu destul de restrâns, erau pictate circa treizeci de animale. Calitatea pictorică ale acestor desene dovedea un nivel de sensibilitate și de capacitate intelectuală atât de înalte încât atunci când au fost descoperite, nu părea verosimil ca autorul să fi fost un om primitiv și din această cauză desenele nu au fost considerate autentice multă vreme… cam până în anul 1902. În anul 1924, peștera a fost proclamată Monument național, iar în anul 1988 UNESCO a proclamat-o și Patrimoniu mondial. Iar Altamira nu era singura mea uimire de pe pământ.
Mai erau multe altele și, ca să se întoarcă în prezentul istoric, era și această adolescentă care… Marea mea nouă uimire! Dar acest lucru nu l-am trecut în jurnalul expediției. Ceva nu mă lăsa să notez detalii despre schimbul de priviri dintre mine și acea copilă.
Care copilă, ce-i drept, arăta demențial: ochi albaștri cum nu cred să fi văzut vreodată, sâni în expansiune, ten curat, ușor măsliniu, cam un metru șaptezeci, păr lung până sub omoplați și un mers ca de felină. Uneori aveai senzația că levitează… Că gravitația nu acționează și asupra acestei făpturi… dar, gata! Ea aparține altei lumi, altei culturi, pe când eu… „Dar cât de frumoasă! Ar fi putut defila oricând pe un cat-walk din marile capitale al modei”, îmi spuneam.
Of!
Pășind cu grijă printre șănțulețele și dreptunghiurile trasate acum mai bine de 5200 de ani și privind la perfecțiunea lucrării, ascultam cu atenție prelegerea profesorului Michael Harrower, specialist în cadrul Departamentului de Antropologie al Universității din Toronto.
– „Agricultura în Yemen a apărut relativ târziu, comparativ cu alte zone din Orientului Mijlociu, acolo unde o astfel de activitate are o vechime de aproape 12.000 de ani. Dar este evident, continuă profesorul, că primii fermieri din această zonă geografică au întâlnit un mediu unic, propice dezvoltării agriculturii. Descoperirile de aici arată, însă, că acei oameni au adaptat sisteme de irigații avansate pentru timpul în care trăiau, cu scopul de a extinde suprafețele cultivate chiar și în zone relativ aride“.
–Ai înregistrat, mă interpelă Moni. I-am arătat reportofonul deschis. Chiar era interesant ceea ce auzeam.
–„Cercetătorii yemeniți, continuă profesorul, împreună cu alți specialiști de la prestigioase universități din lumea întreagă, au topografiat situl arheologic pentru a înțelege mai bine cum primii fermieri din Yemen au dezvoltat o asemenea tehnologie avansată, folosită pentru a iriga terenurile agricole și cum a influențat aceasta dezvoltarea ulterioară a primelor comunități umane. Aceștia sunt unanim de acord că dreptul la apă, pe care îl avea orice trib, a schimbat în vreme ideologia și cultura primitivă ducând la o dezvoltare puternică a comunităților tribale. În timp, schimbările au dus la apariția puternicelor orașe-cetăți care au modificat deșertul, transformându-l într-un loc propice vieții, în sine și, nu în ultimul rând, dezvoltării comunicării în plan social”.
După prelegerea aceasta și celelalte care au mai urmat, am înțeles că acest colț de lume este unul de luat în seamă de către cei interesați de cunoaștere, pentru că trecutul este cel care ne dă puterea de a înfrunta necunoscutul, adică viitorul. Ne pregătește. Sigur, nu de tot și pentru tot.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 84 ● 8/2024 ▲▲▲
Moni profită de pauza pe care ne-o dădu profesorul și se apropie de mine zâmbind, oarecum, complice. Se așeză foarte aproape de mine și începu să mă mângâie ușor pe umărul stâng, plimbându-și degetele în sus și în jos…
–Deși ești cu noi, îmi pare că nu te-ai integrat… Parcă nu ești în apele tale teritoriale!
–Moni, eu nu am specialitatea voastră, aud lucruri extraordinare aici, dar nu pot să mă bag în discuții cu voi, să enunț păreri, chestie de bun simț, totuși. Scriu, înregistrez și vă dau materialele la București. Trebuie să-mi plătesc și eu, cumva, locul din această expediție.
–Să-ți spun că ești rău, își întrerupse mângâiatul.
–Eu, rău?! Asta-i culmea! Dar aș dori să-mi înțelegi postura…
–Dar ești cu mine. Crezi că dacă nu mi-ai fi plăcut sau nu aș fi nutrit ceva pentru tine, îmi băteam capul să te aduc până aici? Crezi că ăsta e doar un capriciu de fetiță? De copil râzgâiat și unic la părinți?! Te înșeli amarnic, dragule… Ce ai vrea să fac pentru a-ți demonstra că te înșeli?
–Îmi cer iertare! Cred că ai demonstrat și ai făcut destul.
–Nu! Nu despre asta e vorba acum. Că am făcut dragoste… nu are nicio valoare pentru mine. Poți să faci sex douăzeci de ani, non-stop și în toate pozițiile și să nu-ți găsești sufletul pereche. Eu cred că sunt pe aproape și, până la proba contrarie, merg înainte… Nu, nu te gândi că aspir la căsătorie, sunt mult prea independentă. Deocamdată am tot ce îmi doresc, dar voi vrea să dau și peste un bărbat care să mă respecte, să mă iubească pentru ceea ce sunt, pentru modul cum gândesc și pentru cum arăt, nu pentru că tatăl meu este bogat și cu funcție.
–E bogat? făcui pe naivul.
–Du-te-n pisici!
–Mai zi-mi ceva despre lumea asta în care m-ai adus! Şi în care mă porți cu atâta nonșalanță.
–Chiar te interesează?
–Cum le spui tu, da. Cam cum erau pe timpuri, de exemplu, yemeniții, triburile în care trăiau? Intenția mea era, de fapt, de a schimba subiectul discuției…. Atât i-a trebuit lui Moni. Neinspirat, ca de obicei!
–Nucleul de bază al unui trib, „de exemplu“, era gradul de rubedenie între mai multe familii nomade… În cadrul tribului, familiile își duceau viața la comun. Împreună au realizat că sunt mai puternici și că pot să-și asigure cele necesare vieții mult mai ușor. Împreună se deplasau prin deșert, împreună alegeau locurile pentru popas, împreună căutau și foloseau resursele de apă.
–Până acum am înțeles că totul se făcea împreună. Întrebare! Schimbau și femeile? „Swingeri”, cum li se spune!!!
–Răutate! Deși în ambianța nomadă simțul proprietății era foarte limitat, erau anumite cutume, dar chestia cu femeile nu era clar statuată. Nu există date arheologice și nici etnografice, transmise prin viu grai, care să ateste irefutabil că bărbații deșertului își înșelau nevestele și invers… Dar… tot ce este posibil!
–Deci, nu știi!?
–Nu știu, e bine?! Asta ca să nu-ți dau satisfacție. Dar, ca sa te fac să zâmbești, scriitorul englez Cook i-a catalogat pe beduini drept „comuniști aristocrați“… Sintagma nu e departe de adevăr pentru caracteristicile specifice vieții sociale cu un pronunțat caracter al comunității în contrapartidă cu absența proprietății…
–Ce să împartă? Nisipul!? Auzi, Moni, și cum se conduceau, atunci, aveau un lider, vreun… șerif!?
–Şerif, pe dracu’! De obicei autoritatea tribală era arogată de un fel de consiliu al bătrânilor care își alegea un conducător, cel mai adesea unul dotat cu ceva virtuți, unul care să aibă autoritate în fața celorlalți, cum ar fi fost înțeleptul satului de pe la noi.
–Divanele ad-hoc. Sau un tribunal… într-o cameră de apartament, de exemplu?! Unde judecata se ținea doar duminica pentru că în restul săptămânii erau la muncă!
–Poftim?! Ai luat-o razna rău de tot!
–Glumeam, scuze! nu știu ce-mi venise cu… Și de unde?
–Trebuie să înțelegi că, datorită mediului de viață, al condițiilor și privațiunilor, al luptelor cu natura descătușată și al războaielor tribale, acești oameni erau dârzi și neînfricați. Nu erau prea mulți bătrâni, dar aveau de unde alege.
–Vezi, că ne face semn profesorul, are un artefact… ceva în mână! Moni alergă repede să nu piardă momentul.
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
