Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!
– fragment –
DUMNEZEU SCRIE
TOCMAI
PE LINII STRÂMBE
Traducere și prezentare:
EUGEN D. POPIN
Scriitorul Erik Maria Ritter von Kuehnelt-Leddihn (1909 – 1999), probabil „ultimul cărturar universalist”( cf. Georg Alois Oblinger în PUR-Magazin, ediția iulie/august 2009), nobil austriac catolic și teoretician socio-politic. Descriindu-se ca fiind un „extrem conservator arhi-liberal” sau „extrem liberal”, Kuehnelt-Leddihn a afirmat adesea: conducerea majorității în democrații este o amenințare la adresa libertăților individuale și s-a declarat monarhist și dușman al tuturor formelor de totalitarism, deși a susținut ceea ce el a definit drept „republici nedemocratice”, cum ar fi Elveția și Statele Unite ale Americii timpurii, așa cum se prevedea inițial în constituția lor.
Conservator cu mintea deschisă, Erik Maria Ritter von Kuehnelt-Leddihn a fost un om de obiecție pasională, atunci când compromisurile erau formulate în banalități de dragul păcii. Afirmația că extremele stânga și dreapta se ating una pe cealaltă, a fost comentată cu pasiune: „Dreapta reprezintă personalitate, verticalitate, transcendență, libertate, subsidiaritate și diversitate, stânga reprezintă colectivism, orizontalism, materialism, egalitate, centralism și simplitate (în ambele sensuri ale cuvântului).” În consecință, Credo-ul gânditorului a fost: „Right is right and left is wrong!“; și reprezintă literalmente orientarea dreptei intelectuale până în zilele noastre.
Acest roman, scris în germană, a apărut inițial în anul 1940, cu titlul Moscow 1979, în traducere engleză la editura Sheed & Ward din Londra, apoi în anul 1949 cu titlul Moskau 1997, ( rom. Moscova 1997) la editura Thomas-Verlag, din Zürich, iar în anul 1961, la editura Herder din Freiburg, Narațiunea este plasată de autor, temporal, în preajma anilor 1997-2000. O lume nouă lua naștere în Europa și Asia de Vest. Liderii de la Moscova, plănuiesc și realizează lucruri grandioase. Dar, mai mult decât oricând, Uniunea Sovietică oferă imaginea unei civilizații radicale, atee și a unei tiranii totale. Cu toate astea, în Rusia trăiește în secret un grup mic de creștini, câțiva preoți și liderul lor spiritual, episcopul Uljan Karlovitsch Krassnosnamjev, în viața publică director de fabrică și producătorul numărul 1 în Uniunea Sovietică, iar mai târziu chiar secretar prezidențial și cel mai apropiat colaborator al președintelui sovietic Novák.
Uljan Karlovitsch se numea, cu douăzeci de ani în urmă, Owen A. Boynton. El astudiat chimia la Universitatea John Hopkins. Aversiunea sa față de constrângerea unei biserici americane atotputernice și puritane i-au serbezit viața în țara natală. Evadarea sa din America, foarte scurta sa căsnicie cu soția sa rusoaică Barrikadka, (nume impropriu pentru l.rusă – n. trad.), hirotonisirea sa ca preot într-un subsol din Moscova, primirea inelului de episcop, lupta pentru sufletul fiului său: toate acestea sunt puncte de referință pe drumul vieții sale. Timp de douăzeci de ani, Uljan Karlovitsch trăiește sub masca cetățeanului loial și continuă misunea, din ce în ce mai laborioasă, de a împărtăși mesajul creștin în secret, conștient de mediocritatea și de insuficiența sa, în singurătate extremă și frică de moarte, până ce, în cele din urmă, cade în rețeaua diabolică a informatorilor…
Uljan Krassnosnamjev examină obosit tabelele, apoi își mută liniștit ochelarii pe frunte, masându-și ușor ochii obosiți și privind tăcut în gol. Afară se lăsa treptat, peste clădirile fabricii, un întuneric albastru-verzui, o ploaie măruntă umezea cărbunii care se înălțau ca o piramidă boantă în fața Obiectivului C, doar ticăitul unui ceas era singurul zgomot real care tulbura imensa liniște din jurul lui Uljan Krassnosnamjev, directorul general al fabricii figurilor de gips din Kirow.
În camera spațioasă era agreabil de cald, iar pe pereți, în afară de portretele lui Lenin și Moses Uritykijs, erau atârnate doar diagrame și schițe în rame simple. Directorul, de când decedase Barrikadka Pjetrovna, căzu ca de obicei într-o reverie, din care își revenea cu greu, căci ea îl îndepărta în timp și spațiu din mediul său, astfel că îi era aproape imposibil să scape din ispititorul și viul tărâm al imaginației sale. Uneori, în fața sa, de cealaltă parte a biroului, stătea, înaltă și suplă, Tschresvytschanka Aleksandrovna, secretara sa, însă deseori trecea destul timp până când el realiza prezența ei și începea să vorbească, întâi foarte atent, anevoios, de parcă trebuia să parcurgă bâjbâind drumul înapoi pe pământ. Dar astăzi Tschresvytschanka Aleksandrovna nu venise. Cu ajutorul ei discutase și lucrase neîntrerupt întreaga după-amiază de ieri la marele plan al Comisiei Centrale de creștere a producției; iar apoi, când soarele a apus dincolo de pădurile nesfârșite de-a lungul râului, când, departe de fabrici, amurgul nesfârșit al nordului Rusiei a început, el a trimis-o pe neașteptate acasă. Îl durea capul, gândurile i s-au răvășit și, din moment ce lucrarea principală era făcută, a vrut iarăși să fie singur. Secretara ezitase când el i-a spus să plece. L-a privit îndelung și întrebătoare, în timp ce el a împins hârtiile deoparte și s-a lăsat pe spate în fotoliu, după care ea a plecat șovăind și aproape tristă, el auzind încă o vreme pașii ei pe coridoarele înguste și pe casa pustie a scărilor, chiar și după ce el „evadase”, iar trecutul îl copleși cu toată puterea și îl purtă în mirajul trecutului.
Era iarăși cu gândurile sale de cealaltă parte a oceanului, dincolo, în America, pe malul liniștit al golfului Chesapeake (Virginia), pe care îl părăsise acum două decenii, când greața și aversiunea față de opresiunea unei biserici atotputernice, cu cutume austere și stânjenitoare, i-au amărât viața în patria sa. De când comuniștii au devenit domnii Europei, cu excepția Angliei și a peninsulei Iberice, părea că accentul creștinismului a trecut dincolo în zona Pacificului; Papa (capul Bisericii romano-catolice – n. tr.) se afla de acum la San Francisco, înconjurat de cardinali canadieni uscățivi, de ceremoniale japoneze minuscule și de câțiva întâi stătători sărăcăcioși ai congregației. Pentru mulți tineri, viața de atunci în State era prea anostă, prea dojenitoare. Dincolo, în Europa și în vestul Asiei apăruse o lume nouă. Milioane de oameni și-au găsit moartea, sute de orașe au fost transformate în cenușă și ruine. De lucru și spațiu se găsea doar dincolo, în Europa, iar liderii de la Moscova au plănuit și realizat lucruri grandioase. Pe versanții Carpaților au apărut uzine electrice, iar lava incandescentă a Vezuviului, a Stromboliului și a Etnei era de mult folosită pentru producerea energiei atât de folositoare. Pe ruinele Vienei s-a construit iarăși un oraș mare, în ai cărui zgârie-nori erau adăpostiți cinci milioane de locuitori, iar după ce s-a dezinfectat temeinic Tirolul (Land din vestul Austriei –n. tr.) cu clor, iperită și cianură, pentru a-i distruge pe băștinașii individualiști, au putut să facă acolo o regiune-sanatoriu pentru bolnavii sovietici de tuberculoză și astm.
Firește, despre așa ceva nu se știa nimic în America. Reporteri n-au mai fost admiși deja din 1976. Chiar și când Uljan Krassnosnamjev (pe atunci îl chema Owen A. Boynton, și studia Chimia la Johns–Hopkins–University, însușindu-și cunoștințe profunde și exacte) ar fi plecat totuși acolo, căci el voia să evadeze din corsetul strâmt al familiei, afară din acest pat cald al fățărniciei, așa-i părea America pe atunci; o țară în care însăși „Comic Strips”, în ziarele locale, puteau să apară doar cu aprobare. Nu putea să rămână; el voia să se miște, să realizeze ceva nou, care să fie dincolo de clișee.
La început a crezut că a ajuns în țara făgăduinței, atunci când a coborât la Brest (oraș port din Bretagne în NV Franței –n. tr.) de pe iahtul lui Tim Gowerns. Tatăl lui Tim Gowerns, fost secretar de stat la Washington, mare capitalist, proprietar de mină de zinc, prefect de onoare a unei congregații marianice din Alexandria (Virginia) și președinte adjunct al asociației pentru prevenirea celui de al șaselea război mondial. A fost un om harnic, înrăit de muncă, uitând de fiicele fugite cu saxofoniști și fiii cu casierițe de cinematograf. Unul dintre ei, un tip tare șmecher, a escrocat cu relicve pe piața neagră o avere frumușică. Fapta asta a considerat-o Uljan în ordine, chiar și faptul ca acel fiu să-i răpească iahtul, căci încă alți șase tineri voiau să ajungă dincolo, în Europa, iar în cazul ăsta prioritate avea necesitatea, față de ce este drept. Fără mult bagaj, doar cu buncărele pline de motorină și cunoștințe nautice sumare, au pornit-o ei peste ocean, furișându-se cu succes prin blocada navelor poliției din insulele Azore. Uljan și camarazii săi au jubilat zgomotos când au intrat, pentru prima oară, pe pământul Europei, la Brest. Nici chiar interogatoriul șicanator și dur, la care au fost supuși imediat ce au pus piciorul pe chei, nu le-a putut afecta buna dispoziție. Soarele a răsărit strălucitor peste clădirile portului încă umede de ploaie, de la nord-vest bătea un vânt rece și puternic, iar iahtul se legăna ușor pe apa vălurită.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.90 ● 2/2025 ▲▲▲
Uljan se vedea încă dinaintea Comisarilor portului încuviințând, ori dând din cap negativ, iar alături de el, Tim, Joe Crayfish, Hamilton Blaire și Madison Kvapil cu pulover de lână, curios, nebărbierit, emoționat. Comisarii puneau întrebări peste întrebări. Și erau tare aproape să-i bage pe norocoși la închisoare, dar, până la urmă, i-au lăsat să plece în oraș, care nu era ca Philadelphia, colcăind de preoți, unde străzile nu aveau nume de sfinți, iar des întâlnita inscripție în America, „Catolicilor, vineri pește!”, lipsea la colțurile caselor. Bisericile erau aici la fel de puține, precum și clopotele bisericilor, iar seara, Uljan și camarazii săi s-au împrietenit deja cu câteva fete. Fetele aveau fuste scurte, genunchi zdraveni și bluze subțiri, râdeau mult, nu se împopoțonau și făceau pe oricine să uite păpușile americane, ofensate pe loc, dacă, la dans, le strângeai un pic mai tare în brațe.
Nu peste multă vreme cei șase s-au despărțit. Owen A. Boynton, care, la schimbarea cetățeniei, a luat numele de Uljan Krassnosnamjev, a fost angajat la Moscova. Abia mult mai târziu a fost trimis la Kirow. Mai presus de toate, avea o carieră de succes în urma sa. Zâmbi cu buzele sale subțiri la acest gând. Nimeni nu l-a imitat. Totuși, zâmbetu-i era amar, iar privirea, pierdută în depărtare, revenea încet înapoi, căzând pe mâinile sale și rămânând fixată pe inelul său. Era un inel simplu din crom, cu o piatră ieftină. Acest inel îi aduceau în minte nenumărate amintiri, amintiri care se refereau la evenimente esențiale din viața sa.
Pentru o secundă închise ochii, apoi se sculă brusc în picioare. O asprime teribilă se reflecta în trăsăturile feței. America reveni iarăși în amintiri, revăzu iarăși plantațiile de tutun, zgârie-norii, câmpurile agitate de grâu și apele liniștite ale golfului Chesapeake. Își refuză însă aceste amintiri. Aproape că se clătină, iar când se privi în oglinda cu ramă netedă de oțel, care era dincolo de ușă, își ridică protector brațul. Apoi îmbrăcă pardesiul, îndesă în buzunar cartea cu logaritmi, se grăbi pe scări în jos și trecu fără să salute pe lângă portar, ieșind în noaptea ploioasă. Întunecimea îl învălui protector.
Nu a mers pe strada înspre Kirov, ci a ales o potecă prin pădure. Acolo, ce-i drept, te împiedicai de rădăcinile care ies de sub acele de pin putrezite, dar freamătul nopții printre brazi era seducător. Iar mirosul crengilor uscate era ispititor. Totul era plăcut acolo. Lui i se părea că, în întunericul pădurii, o lumină strălucitoare, o lumină albă, se lărgește, lumină care îi amintea de trupul Barrikadkăi Pjetrovna. Șapca din mână o strângea încă în pumn; stropi de ploaie îi cădeau pe frunte, stele nu se vedeau pe cer, luna licărea fără nădejde din spatele norilor de ploaie, dar Barrikadka era totuși cu el, mereu cu el, cu toate că avea pe deget inelul din crom. Moartea ei trupească nu a îndepărtat-o de el. Amintirea Barriadkăi, de la momentul în care a cunoscut-o în întunecime și în păcat, până la ultima bătaie a inimii ei, a fost mereu trează și l-a însoțit pe toate drumurile sale. S-a hrănit din această amintire, iar în cele mai sinistre momente în care s-a aflat, asta și gândul la misiunea și credința sa, care îl sihăstrea între ceilalți oameni, au fost singura lui consolare.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.90 ● 2/2025 ▲▲▲
Întunericul acestei nopți îl îndemnă la o și mai atentă reținere, mai abitir decât atunci, cu douăzeci de ani în urmă, când a vizitat la Moscova lupanarul „Gosnravst”, din Leontievsky Pereulok (una dintre cele mai prestigioase zone din centrul Moscovei, la mică distanță de Piața Roșie și Kremlin–n.tr.). Acolo puteai, după o consultație medicală sumară și o baie, să întâlnești, într-o cameră caldă, capitonată și complet întunecoasă, o femeie. Uljan a mers deseori acolo, căci era străin în acest oraș imens și, fiind implicat într-o muncă de mare anvergură, nu voia nicio relație personală în fabrică. În diagonală, peste drum de „Gosnravst”, era un bufet unde găseai cârnați, borș și must. Bărbații stăteau în jurul mesei, cot la cot și, cu un pahar în mână, povesteau despre femeile pe care le-au avut vis-a-vis, vorbeau despre avantaje și se lăudau cu erotismul lor. Uljan mergea de obicei acolo și asculta, dar el însuși rămânea tăcut, căci, într-un colț al sufletului său, era de cele mai multe ori o fărâmă de tristețe, pe care n-o putea înăbuși pe de-a-ntregul.
La celelalte îmbrățișări nu se mai gândi, ci doar la prima întâlnire cu Barrikadka, în după amiaza aceea caldă de iulie a anului 1989. Nici nu avusese intenția să meargă la „Gosnravst”, dar, când a trecut pe strada Gorki și și-a cumpărat țigări, a găsit, spre mirarea sa, o bancnotă de trei ruble uitată în buzunar. Atâta costa plăcerea în lupanarul de stat. Un sfert de oră mai târziu, doctorul stabilimentului semna, cu ochelarii alunecând pe nas, o adeverință violetă, iar un salariat cu halat alb îi deschidea un vestibul. Așa a întâlnit-o el, în beznă deplină, pentru prima dată pe Barrikadka. Inițial, spre mirarea sa, ea s-a împotrivit, mai apoi însă, chiar dacă tăcut și cu mâhnire, ușor de recunoscut și pe întuneric, a capitulat și a acceptat voia lui. Curând însă, el și-a dat seama că a plâns și că obrajii ei erau înlăcrimați. O neliniște profundă îl cuprinse și se simțea dărâmat cum nu mai fusese vreodată în viață. Iar pe deasupra bănuia, fără tăgadă, că el a fost primul bărbat al acestei necunoscute. Îi era neclar cum de această ființă fragedă, plină de repulsie, dar cu toate astea conștientă, venise în acest loc rău famat. Nu putea dezlega misterul prezenței ei în acest loc și nici refuzul primelor sale mângâieri, provocări ale plăcerii și nu ale inimii. Toate i-au mărit nesiguranța în lămurirea acestei întrebări, care începea să-l frământe deodată vehement. În confuzia sa, simțea chiar o anume responsabilitate pentru fapta sa. A trebuit să ia o decizie dură ca să vorbească, dar, mai apoi, i se dezlegă deodată limba; și înainte de a voi cu adevărat, el i s-a adresat.
„Cine sunteți dumneavoastră?”, a întrebat-o el, „de ce ați venit aici?” Cuvintele sale au fost spuse și înghițite de întuneric, fără ca să primească răspuns. Era groaznic de liniște și tenebros în acest spațiu strâmt, iar lui Uljan Karlowitsch i s-a părut că femeia de lângă el se va ridica și va pluti în afară. Sări în picioare și repetă încă o dată întrebarea, care ieși aspru și sacadat din gâtlej. Apoi ascultă cu atenție.
„Ce mai vreți dumneavoastră?”, îl întrebă o voce.
„Vreau să știu cine sunteți”, spuse el precipitat. „Cine sunteți dumneavoastră?
Spuneți totuși! Și de ce… de ce sunteți dumneavoastră…”
Era atât de întuneric. El lăsă întrebarea neterminată.
O vreme femeia a tăcut. „Comisia nașterilor m-a trimis aici!” i-a dat de înțeles ea. Suna trist și abătut.
El nu spunea nimic și stătea acolo, consternat.
„Sunt sănătoasă” spuse amar femeia. „Până în iulie anul viitor trebuie să nasc. Ce vreți dumneavoastră? Eu am douăzecișipatru de ani. Nu cunosc pe nimeni. De aceea am venit aici. Dacă nu dau ascultare, voi fi lichidată ori, dacă am noroc, fecundată forțat.”
El n-a replicat nimic. Despre chestiile astea auzea deseori, iar uneori citea despre asta în ziare. Ce să facă și statul? După ce s-a abrogat căsătoria, numărul nașterilor a scăzut continuu.
„Și de ce sunteți dumneavoastră aici?” îl întrebă femeia.
El privi fix în direcția din care venea vocea. Ce să răspundă ? Era, totuși, un american și avea reținerile sale. Însă femeia gândea altceva.
„Dumneavoastră sunteți un străin – nu-i așa? Un englez?”
Nu răspunse imediat. Cugetă la altceva. Opinia sa despre viață s-a schimbat și s-a distorsionat. El a căutat relaxare, a făcut o virgină femeie și probabil a procreat un om. Asta i s-a părut deodată prea mult, prea grav. Un nou individ – era mai mult decât o fabrică nouă pentru figuri din gips.
„Da”, spuse el, „eu sunt din America.”
I s-a părut că ea n-a auzit răspunsul său. „Trebuie să plec”, spuse ea pe neașteptate, „trebuie să plec spre casă.”
Atunci s-a întâmplat ceva straniu. Încă pierdut în gânduri, el întinse mâna spre ea și degetele lor s-au întâlnit. Amândoi au vrut simultan același lucru. El apăsă mâna ei cu căldură și fermitate, iar ea răspunse în același mod.
„Eu vreau să vă revăd”, îi spuse el, asta spre mirarea sa. „ Eu vreau să ne mai întâlnim!”
„De ce?” întrebă ea.
Nu știa ce să răspundă. „Eu vreau să vă mai văd odată!” repetă el stăruitor.
„Bine!” răspunse ea cu voce scăzută, aproape deprimată. „Dacă trebuie, atunci veniți dumneavoastră mâine la Bucătăria populară 128 din Mosselprom. La ora 7 seara.” Iar după o vreme a adăugat. „Voi purta o bluză albastră!”
Apoi a plecat, iar el a rămas singur în întuneric.
Uljan Karlovitsch Krassnosnamjev își strânse pumnii și merse mai departe, împleticindu-se, pe poteca spre Kirov. Simți inelul pe deget și se gândi la marea diversitate a destinului uman în lume. Drumul său trecea peste un pod șubred, dar, ca un somnambul, se grăbi orbește într-acolo. De acum îi era clar că nu din cauza după amiezii în cămăruța întunecoasă, ci altul era motivul pentru care în seara următoare Barrikadka Pjetrovna s-a apropiat de el, că relația sa și sentimentele sale pentru ea au influențat toată viața sa ulterioară.
Stolovaja 128 din Mosselprom avea o grădină mică, unde atârnau câteva becuri roșii și un difuzor care făcea hărmălaie deasupra meselor pe jumătate goale. Când el, un pic șovăitor, păși peste pietrișul acelui restaurant și privi căutător în jur, nu era încă întuneric, seara era doar gri, și un vânt rece mătura de-a valma câteva frunze și bilete de metrou. În fața Stolovajnei mirosea a borș, a bere stătută și a supe călduțe, iar din difuzor se auzeau acordurile „Marșului ofițerilor”. N-a mers prea departe, că a și observat femeia, cu care ieri se împreunase. Femeia, care stătea într-un colț, singură la o masă, purta incontestabil o bluză albastră, detaliu după care a recunoscut-o. Apoi s-a apropiat de ea, trăsăturile ei, pe care el le-a intuit doar atingând-o cu degetele. Era totuși altfel decât și-o închipuia în reveriile lui efemere, căci o vedea blondă, cu fața îngustă, însă această imagine se spulberă, acum apăruse cea care era în realitate, Barrikadka Pjetrovna cea adevărată.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.90 ● 2/2025 ▲▲▲
El s-a așezat lângă ea și o vreme între ei n-a fost decât vântul moscovit de iulie, o masă de lemn și zbieretele radioului. Apoi a fost ea cea care a început să vorbească, plină de amărăciune și mâhnire despre constrângerea la care era supusă. El aproape că nici nu auzea cuvintele ei, căuta ceva în chipul de ceară al acestei femei, care ascundea doi ochi strălucitori sub pleoapele pe jumătate închise; iar această ființă îi plăcea, era genul lui. Colțul gurii ușor curbat, vag conturat sub obrazul mic și rotund, îi amintea de fetișcana de dincolo, din Lumea Nouă, pe care o iubise cu ani în urmă, apoi el văzu brațele ei, subțiri și goale, care ieșeau din mânecile scurte așezate destins pe fața de masă murdară. Între timp, ultimele acorduri ale „Marșului ofițerilor” s-au stins, iar cei doi măscărici oficiali Bim și Bom, pălăvrăgeau iarăși bancurile lor. De jur împrejur se râdea pe-nfundate. Domnea, pe atunci, orientarea spre amuzament din orice. A închis ochii și deodată l-a năpădit un dor năvalnic de America.
Apoi au plecat împreună în Parcul culturii și au vorbit încă mult unul cu altul. El era obosit de utilaje și de planuri, de munca cu gips, de curbele de vânzări și instalații de uscare, iar acum descoperea un om, a cărui linie a vieții se intersectase cu a sa. Barrikadka Pjetrovna nu era mult diferită față de celelalte femei și fete ale Uniunii Sovietice, nici mai înțeleaptă și nici mai bună, dar Uljan Karlovitsch simți deodată o bucurie profundă, care îi lipsise multă vreme, anume să poată vedea înlăuntrul unui om. Chiar ce erau halele luminoase și nesfârșite cu pereții din oțel și sticlă, benzile de producție, generatoarele și turbinele, cazanele emanând aburi fierbinți și urletul stătut al sirenelor față de Barrikadka Pjetrovna; mașinile și produsele, mărfurile și cifrele, diagramele și programele – totul era mort, mai mort decât cadavrele vitelor din depozitele fabricilor de prelucrare, căci aceste trupuri au trăit și respirat cândva. Mașinile aveau manetă, curea de transmisie și volantă, iar dacă le-ai pus în mișcare, ai știut exact cum se vor mișca, dar Barrikadka Pjetrovna era un om și de aceea enigmatic și imprevizibil ca valurile mării….
Uljan Karlovitsch se întâlnea acum tot mai des cu Barrikadka. Îi puteai vedea la teatrul de operetă, ori la circ, dar de cele mai multe ori ei fugeau de Moscova vesel-agitată cu a ei hilaritate impusă și afișele cu glume la toate colțurile de stradă, de măscăricii ambulanți și procesiunile bufonilor. Fiecare a doua zi avea, ori Uljan, ori Barrikadka, un automobil la dispoziție și atunci plecau afară din oraș, departe, în păduri. Știau amândoi că se iubeau, dar nu vorbeau despre asta, căci nu voiau să pună iubirea lor în umbra cuvintelor, ci să lase afecțiunea unuia față de celălalt să crească, până ce ea va fi învăluită de dorul unuia pentru celălalt. Barrikadka Pjetrovnaura falsa fericire a vieții într-un cuplu, o bucată bună de tristețe estică era în ea, iar această tristețe era un pic îmbinată cu iubirea ei pentru Uljan. El știa despre melancolia ei, care era încă dulce și neprihănită; sensibilitatea din ochii ei l-a atras, probabil tocmai de aceea, pentru că era exigent, nu numai în învelișul său protector, ci și în firea sa, foarte aproape de miezul ființei. De aceea a putut să se despartă de patria sa.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE Nr.90 ● 2/2025 ▲▲▲
Au trecut câteva săptămâni până când s-au găsit irevocabil. Într-o marți după amiază, pe când soarele apunea deja dincolo de Munții lui Lenin, ei mergeau împreună pe strada Beton, înspre strada Gorki iar apoi au cotit, nu departe de gurile Moscovei, în Oka, în direcția pădurii. Ea era la volan și cânta, ca de obicei, cântece căzăcești de la granițele chirchize, mai apoi însă, când din stânga și din dreapta străzii arborii i-au întunecat și redus vizibilitatea, ea a tăcut, și doar zumzetul motorului a însoțit-o în singurătate. După care au mers peste lăstăriș trosnitor și luminișuri acoperite cu iarbă, vorbind doar în șoaptă, au intrat mai adânc în pădure. El nu i-a mai amintit despre ce au vorbit, căci i-a cercetat mereu chipul, i-a privit jocul buzelor, iar când ea întreba ceva și se întorcea spre el, privirile lor aproape că nu se mai puteau despărți. Era un aspect neimportant despre ce vorbeau și devenea din ce în ce mai neimportant cu cât se adânceau mai mult umbrele iubirii lor. Un trunchi de copac era culcat de-a curmezișul pe drumul lor. O clipă, au ezitat. Ea îl privi întrebătoare, iar tot ceea ce știa ea și tristețea ei s-au contopit în privirea ei, care încă se putea zări în lumina amurgului. Iar apoi, dintr-odată, fără vreo prevenire și fără cuvinte, în vraja sentimentelor și deznădejdii s-au îmbrățișat, îmbrățișare care a umbrit tot ce însemna viață. Uitând lumea, au îngenunchiat încet. Tăcerea lor și întunericul a cuprins totul în jur și doar vântul se mai auzea în liniștea pădurii.
La fel de tăcuți s-au întors iarăși la automobilul lor, iar acum părea că nu se pot decide să pornească motorul și, cu vehiculul zumzăind, să gonească pe asfalt. Indeciși, stăteau îmbrățișați, în vreme ce amurgul devenea tot mai întunecos. Fața ei părea o pată luminoasă în întunericul automobilului. „Eu te iubesc!” rosti sinele ei. „Eu te iubesc!” Buzele ei au format apoi cuvintele și le-au rostit. „ Noi ne vom iubi întotdeauna! Nu doar acum – ci întotdeauna!” Au proclamat amândoi, privindu-se apoi oarecum mirați și nesiguri. „Chiar și după mulți ani?”, l-a întrebat ea, iar el a dat aprobator din cap. „Chiar și când voi fi bătrână? Tare bătrână? Cu un trup gras și ofilit?”
„Chiar și atunci!”
„Cât timp ai să mă iubești?” l-a întrebat ea iarăși.
„Până la moarte, până dincolo de moarte!”
Apoi au zâmbit amândoi speriați și dureros – căci în Uniunea Sovietelor era interzis să vorbești despre moarte – și s-au sărutat.
VA URMA
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
