Ultima Ducesă ▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 88 ● 12/2024 ▲▲▲

Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Pot spune că mult timp înseamnă o viață, așa este, dar una de pisică, care mai mereu se dovedește a fi mult prea scurtă…
Mi-aduc aminte cum mai stăteam noi de vorbă, și foloseam limba ei, nu doar limba română, o limbă pe care ea părea a o înțelege. Cum-necum, ne-nțelegeam!
Când vedea că am nevoie de ea, venea să se urce la pieptul meu, acolo pe unde probabil că inima nu-și făcea treaba prea bine și Ducesa vedea imediat că poate interveni pe loc.
La fel și eu, când ea avea nevoie de o dovadă în plus că o iubesc mai mult decât pe mine, o tratam ca pe o Ducesă.
Dar timpul trecea pe lângă noi, peste noi și mai ales peste ea, cea care trăia de câteva ori mai intens decât mine.
Fără a-mi da seama de limitele noastre, crezând că fericirea n-are sfârșit și că lumânarea vieții nu se stinge niciodată, nu vedeam cum flacăra devine din ce în ce mai mică…
Și atunci, deodată, au apărut cuvinte nefolosite până atunci, cum ar fi diabet, pancreatită și cumplitul renal.
Cu o zi înainte de asta, Ducky, motănelul nebun care se urca până pe tavan, s-a așezat în fața ei, s-o păzească.

Mă obișnuisem s-o văd slăbită și nu-mi mai dădeam seama că nu se vindecă, ci alunecă încet spre ultima poartă.

Ducesa nici nu mai putea ieși singură din geanta în care o plimbam degeaba la doctorii care voiau doar bani, cât mai mulți, și eutanasierea. Atât știau, atât puteau, dar nu recunoșteau care le sunt limitele…
Iar Ducky, simțind mai mult decât noi, plângea deja, dar noi nu vedeam.
A venit și noaptea cea grea…
Ducesa a plâns mai toată noaptea. Probabil avea dureri, probabil că știa că flacăra vieții se stinge.
Dimineața, cu puțin înainte de a pleca de tot, a tras, așa cum mai putea, cu gheruțele fără de puteri să vină și la mine în brațe.
Deodată, nu mai plângea, ci era fericită, respira regulat.
Peste vreo zece minute, în drum spre doctor, a plecat definitiv. Când am înmormântat-o după vreo două ore și jumătate, era rece, dar burtica mai era caldă.
Acasă, Ducky o căuta și o striga mereu.

Apoi, mai multe zile-am plâns aproape mereu, căci o vedeam în toate lucrurile din casă.
I-am pus o lumânare la geam, așa cum se face. Lângă ea, am pus și farfuria ei cu apă.
M-am uitat după miezul nopții să văd dacă i-a fost sete și-a venit să bea.
Farfuria era pe jumătate răsturnată.
M-am gândit că putea fi și Ducky, motanul prea nebun de felul său.
Sau chiar ea?…

Apoi, Cristiana a visat-o zburând prin spații cu mare viteză.
Mi-am amintit târziu de semnul care-ar fi trebuit să mă facă să-mi dau seama că i-a venit vremea. Se oprise ceasul primit de la fiica mea. După 15 ani! Și chiar atunci!
În noaptea următoare, Ducky m-a trezit, speriat de ceea ce vedea către ușa de la intrare. Poate că nici n-aș fi știut de asta dacă nu era el. Doar că așa trebuia să fie și m-am ridicat din pat, urmându-l pe el, cel care mă ducea spre ușa de la intrare, întorcându-se mereu spre mine, să vadă dacă vin.
Apropiindu-mă cu grijă și teamă, am văzut o umbră albă, înaltă, cât cadrul ușii de la intrare. Era ceva ca niște valuri pe o draperie care se trăgea către partea din stânga, către cuierul unde Ducesa se așeza de obicei de câte ori îi aduceam iarbă din curte.
Chiar înainte de a ajunge în hol, am auzit cum trosnește curierul iar Ducky cel speriat, pe care-l luasem în brațe, se uita doar spre tavan în toate părțile.
Și el, și eu, amândoi știam că era Ducesa…

Două zile mai târziu, am mers la Șinca Veche. Am reușit să învingem valurile de funcționari de stat care consideraseră că o zi de lucru era exact potrivită să vină chiar și de la Craiova!
Ne-am strecurat printre ei în mod ciudat fără probleme și am ajuns în peștera unde mereu e plin. Acum nu eram decât noi.
Cristiana avusese ideea de a pune într-o gaură din perete fotografia Ducesei. Așa am făcut și Ducesa a dispărut undeva în întunericul din peretele grotei.

De-atunci, ca o minune-n plus, n-am mai plâns mereu.

Apoi, la câteva luni mai târziu, Cristiana o visează pe Ducesa, așa cum o făcuse de atâtea ori de când ea plecase. S-a trezit brusc și a văzut-o la capul patului, ridicată cu labele pe marginea patului, uitându-se ca și cum ar căuta ceva, poate pe noi, poate altceva. Era ca și cum ar fi fost acolo, deși plecase de peste 100 de zile.
Apoi, mai târziu, la mormântul ei, a simțit nevoia de a-i spune: ”Ducesa, să vii să stai mereu cu noi!”
Aproape imediat după întoarcerea acasă, Ducky părea s-o cheme în dormitor, să-i arate ceva. Nu era prima oară când el ne anunța că a venit Ducesa, dar de data aceasta o căuta cu privirea în diferite locuri, ca și cum ar fi urmărit-o prin casă, ca și cum ea ar fi revenit de Dincolo.

N-a trecut mult și o fostă colegă de muncă i-a trimis Cristianei câteva poze cu Ducesa, doar că mult mai mică. Era o pisică venită la geamul ei de undeva de prin vecini, cuminte și afectuoasă.
Își căuta casa…
După atâtea semne într-o singură zi, ne-am dat seama că era chiar ea, Ducesa. Ne chema s-o luăm acasă la ea.
Nu ne-a trebuit mult să ne hotărâm și, așa, în acea seară de duminică, după orele zece, Ducesa era cu noi în mașină, în aceeași geantă în care o dusesem la mormânt.
Când am ajuns acasă, nici n-am pus bine geanta jos și Ducky s-a repezit să îi ureze bun venit, bucuros că o vede din nou după atâta timp. Nu știm ce-i spunea, dar Ducesa cea mică era liniștită, așa cum ești când ai revenit la tine acasă.

Și așa e și acum, acasă la ea…

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

De citit în limba română:

Readings in English