Nervurile transparenței (X) ▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 88 ● 12/2024 ▲▲▲

Noi încă mai credem în cultură!
Ajută-ne atât cât poți și DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
Vulcan, jud. Brașov, CIF 34237932
ING Bank, RO94INGB0000999916569535

Pentru cei ce-mi vor citi poemele mai târziu, prea târziu pentru mine…

Iubesc ninsoarea!
Ninge cu cuvintele mele
și încă nu le-am rostit.

N-am înțeles
de ce a râs atât
cu o zi înainte
de a o mierli!
Conviețuise
cu un neo-modern
vreo jumătate de an.
După care semnul discret
în fereastra dezgolită
de lumină.
Și ivirea nocturnă
a văduvei
în casă, la
venirea căreia
Poetul nu s-a
mai ridicat în
picioare.
Dar melodrama
continuă. Moartea
de mai multe vârste
se învârte, veselă,
în jurul cozii. Pe
un raft
de bibliotecă,
un vraf de cărți subțiratice
ca branhiile
unui pește scos
pe uscat – cât lama
ce i-a arat obrazul
câteva deșarte decenii.
Și un epitaf
smuls pietrei
din mușcătura daltei:
“Doamne! Ce-am râs!”
 

A mai trecut o zi,
sculptând picătura,
rumegușul a îngropat
marmora, sufocată
de ganga împrăștiată.
La oprirea spasmului
în pieptul care nu
mai palpită, trebuie
să ni-l închipuim pe Dumnezeu
obosit.
El, care privește mohorât
ultimul transport
aerian
al gunoiului omenesc…
 
 
Plinul urcă întotdeauna la
cer, golul se coboară
în pământ, ruptura se produce
în treimea
de sus
unde inima se desparte
de gândul de sine.
Și dacă, totuși, singura
importanță este a rumegușului
prețios peste care
calcă voinicește,
veșnic mută
și oarbă, speranța, în
căutarea solilocvială
a originii pure?
Pentru a înțelege viața
trebuie să trezești
moartea
ațipită în tine.
Până când ea
te va împlini…
 

Cei vii comunică adesea
cu prețioșii defuncți, îi invită
în casă, îi așteaptă cu masa
pusă și lumânarea
aprinsă, dar
ei întârzie adesea.
Cei vii imploră călăuzirea lor prin
ziua gri în care
se grăbesc
să ajungă
din urmă
pe cei mai norocoși
decât ei. Lacrimile
nu s-au zbicit, în casa
îndoliată,
îngerul a îmbrăcat
aripi albe pentru a-l conduce
pe noul său drum. Dar cei vii, acolo jos, ori
sus, în depresiunea memoriei,
îi cheamă, se
tânguie,
pentru a-i aduce înapoi
pe trimișii dumnezeiești.
Cei vii, așa cum cândva
copilul scâncind
o lua pe urma
mamei lui
fără lapte
ca să o o ajungă din
urmă.
De abia acum,
morții cu morții și
viii cu viii, am cunoscut
un poet care,
înainte de a-și fi sfârșit
povestea la timp,
a lăsat cu limbă de moarte
urmașului său
văcăresc:
„Degeaba te bucuri,
tot mă voi întoarce
la tine!”
 

Nu m-au întrebat când
m-au plâns.
Ar fi trebuit să știe
că singurul obstacol de care
se teme moartea
e dragostea, ca
o sentinelă între
absurd și neant, ca un
fluviu între două deșerturi, ca
o revoltă de lumină
într-o prăpastie de
întuneric.
Cu toții ne părăsim
într-o zi
în sufletul altora,
lăsându-ne datoria
să crească.
Dacă am murit înseamnă
că a trebuit să mor
pentru ca uitarea
să-mi continue munca.
Neîncetată e căderea
stelelor
peste leagănul
copilului nenăscut.
 
 
Mă privesc din fotografia
ofilită. Puștiul
în pantaloni scurți
îl iscodește pe gârbovul
patriarh. Un arc
peste o prăpastie
de decenii,
o colecție de ponoase.
Mă caut în ființa
străină
pe care nu o aud.
Iarba ce-i acoperă glezna
a pierit
fără urmă. Vrabia care
și-a luat
zborul
ca și cum n-ar fi fost.
Senzația
că am putut fi
e definitiv
risipită.
Fac bilanțul unei curse
în care am rămas
singur. Sunt
ultimul. Rând pe
rând, i-am
lăsat în urmă
pe băieții aceștia
în care am fost,
prin care am trecut.
Până într-o zi
când ei vor rămâne
și eu nu voi mai
fi aici, să-i privesc
cu uluirea din urmă.
Copilul omului
este
un zeu
ce urmează a fi
părăsit.

Înainte de a muri
– un sentiment precumpănitor –
am aranjat să pot muri.
Mi-am pus hârtiile
în ordine, mi-am
făcut testamentul,
am ascuns în plicuri
scrisorile intime,
după care,
mulțumit de decizia
luată, m-am închis
cu șapte lacăte
în tăcerea
din urmă.
La șapte dimineața
mi-a sunat la ușă
poștașul. La
zece, în apartamentul
de deasupra
s-a spart o
țeavă de apă caldă.
Pe la amiază, mirosul
de plăcintă
ce venea
de la o vecină
m-a făcut să mă
îndoiesc de mine.
Pe la asfințit, pe
fereastră s-a
ivit,
de după un nor,
o lună palidă
drept medalie
de favoare.
Îmi era parcă oferită
pentru eroismul de a fi
trăit încă
o zi. Zorile
m-au prins cu lumina
aprinsă, stingând
scrumul
care-mi ronțăise
precaut,
ori preventiv,
manuscrisele…
Puține morminte s-au
vindecat,
în pofida florilor
consolatoare.
Ochiul în care
se îmbăia cândva
strălucirea soarelui
s-a stins.
A mai rămas
o fisură
prin care curge
lumina râncedă.
Cerul a devenit
mai mic.
Nimeni nu mai
plânge nimic,
iar nașterea
suprasolicită
numărul existenței.
Doar calitatea
de a nu uita
lipsește mărfurilor noastre
industriale,
printre care
și poezia.
Altfel, viața
unui poet, niscaiva
cenușă și egală
glorie, urmele
zațului pe masa
pe care și-a depus
mâinile
ca niște
tacâmuri ruginite,
un dram uitare, o
încețoșare de murmure
încoronând tăcerea
cu un regret.
Și această biată
jertfă
a scrisului
în tăcerea
austeră
a timpului.
Viața unui poet,
doar două elemente
de umbră și foc,
doar radiul
sub care a crescut, doar
amintirea
cuvintelor
pe care le-a plătit
prea mult.
 
 
La Timișoara
sângele morților
nu mai are nevoie
de lumină, de
căldură, de
pâine, biata
Românie tace
și luptă.
Și în urma ei
Dumnezeu își deschide o
venă și primește
sângele morților.
La Timișoara
sângele morților
ne luminează camerele,
ne încălzește
caloriferul,
ne pune pâinea
pe masă.
Sângele morților
face ca oamenii
să se audă
trăind.
Cine, oare, va mai îndrăzni
să tulbure
în România
sângele morților?
    (18 decembrie 1989)
 
 
În următorii zece ani
voi muri
pentru ceea ce nu
merita trăit!
Dar voi veni la
fiecare chemare
a vocii tale, când,
iubito,
sângele tău
va avea nevoie de mine.
Voi scrie corect
despre lucruri corecte:
apusul soarelui, ușoara
ironie a luminii
obosite,
creșterea nopții
în sângele nostru,
întunecând încet
imaginea lumii
pe dinăuntrul ochilor.
Și aceleași două mâini
ce se caută
în numele a două
suflete care
se resping. Voi
scrie corect
că am iubit
și că mi-am trăit viața
așa cum vacile
ling sarea
în staul,
cu o liniște demnă.
Voi scrie corect
despre dreptele
biografii oarecare.
Și voi recunoaște
în pata amenințătoare,
ce-mi acoperă
privirea
ca o albeață,
imaginea soarelui în decembrie.
Apoi mă voi opri
și voi aștepta
ca secolul să-și facă
datoria.
Cu visul alături
să închidem rănile
acestor porți, să
aprindem candele
sub cerul
spre care toți
nădăjduim.
Căci Dumnezeu e mort
și avem ulei puțin.
 
 
Ajuns acolo
a început să calculeze:
“nu în martie, măcar
să mai prind un Paște,
nici până în august, să
mai fac o baie
în mare, nici
în decembrie, un
Revelion în plus
nu mi-ar strica!”
Cu calendarul ortodox
în față
a trecut noaptea. A
ațipit în zori
și până dimineața
l-a luat moartea.
Cum nu avea moștenitori,
de ultima lui
excursie
s-a ocupat societatea.
Primăria a dat
casa
unor tineri
cu mulți copii
și fără noroc.
Intrând acolo
noii proprietari,
în muzeul
mișunând de
suspine și umbre,
primul lucru care
i-a întâmpinat,
foșnind orfan
pe biroul prăfuit,
a fost
calendarul!
 
 
Într-o dimineață,
trezindu-se devreme,
a aprins lumina
și nu a mai văzut
nimic.
Așa sfârșește orice
fabulă
despre sobolul
care a orbit,
în sfârșit.
Nu există recurs,
rația se termină,
galeria se surpă
iar afară soarele
e o umbră.
În urmă, modestul
ambalaj de celuloză
ronțăit în grabă,
cofrajul unei existențe
de gaz
ce s-a prelins sub
povara nevăzută
a inutilului.
Și nici un semn că ofranda
a fost primită.
Când lumina
extinctoarelor
nu mai stinge întunericul
e semn că
Dumnezeu și-a întors fața
de la piromanul
totdeauna cruțat,
niciodată
iubit.
Astfel și divinitatea,
iată,
are fisuri.

Toată viața a scris
fără a afla
vreodată
că micii săi zurgălăi
de la tichia bufonului
(prea serios,
după gustul meu),
nu vor putea trezi
lumea,
surprinsă
în somn
de atacul curativ
al barbarilor.
Și alături,
tăcute,
gâștele ghiftuite
ale Capitoliului.
Care, de prea mult
sațiu,
s-au plictisit
să mai trăiască
gâgâind zadarnic.
Prețios exemplu
uman,
prea arar
de urmat.
Singur, bradul captiv
alături. Împreună, împărțim
sihăstria, compasiunea
ne privește deopotrivă.
O clipă, o oră. O zi.
O săptămână, mereu
ultima, îmi
ascult inima
pe care nu o voi vedea
niciodată, semnalizându-mi
dezordonată. În
casa mea, vor veni să mă ia
cu tălpile înainte. Acesta
e adevărul. Cărți, manuscrise, biroul
uzat, plăcile patefonului,
actele de pensionar
pe un raft, fotografiile viilor mei dragi,
geamantanul deschis,
singurătatea,
ultima confidență, chemarea surdă
la biserica unde mă vor logodi
cu moartea. Ca pe vremuri
când fecioara, la nuntă,
era violată.
Aud scrâșnind zădărnicia,
nisipul amar
depus pe limba
umflată. Afară ninge cu
febre. Bradul mă sprijină sfios,
murmurând povești de
Crăciun. Și, într-un târziu, o
voce străină îmi
strigă peste umăr: „Ajunge!
Prea târziu. Nu plânge.
Este sfârșitul.”
 

Pentru că dispar
atâția în jurul meu
și nu se stinge focul, pentru
că moartea e
un tăietor
de vreascuri și
un executor la
vedere, ea adulmecă
hoitul viu și debarasează
locul
de stăruitoarea
viață. Fără moarte
Dumnezeu n-ar fi schimbat
izvoarele
de la care
se adapă o omenire
îngrădită. Moartea
e vizitatorul nepoftit
ce nu bate
la poartă decât
o singură dată,
și totdeauna cu folos,
mai puțin pentru ea.
În căderea
care își continuă,
clipa
este o suspendare
în cataractă.
Cât încă nu
se oprește
în dreptul casei
tale,
experiența este
totdeauna
a altora.
 
 
De ce ne-am teme
de ce e scris?
Când cere creditul, debitorul
nu se gândește la
restituire? Pământul
i-a oferit o viață
de trăit
pe împrumut. Ogorul
a fost arat, semănat, cules,
până într-o primăvară
când la poarta firii
va bate, cu
un surâs de
salcie înflorită,
copilul
cu o o săbiuță
în mână.
Femeia nu știe
că în timp ce
un sân al ei e pus la dispoziția fiului,
la celălalt suge nevăzută
moartea,
parazitul clandestin
al unei lumi
ce își multiplică
erorile
în neștire…
 
 
Las cărțile
viilor mei,
să le amintească
de mine însumi.
De-ar fi să
o iau de la capăt
m-aș însoți din nou
cu norocul
până când moartea
ne va lua
împreună.
Mi-am iubit nevasta,
i-am iubit copiii,
dar viața e o afacere
privată, ea nu
se lasă absorbită
de tampoanele
ficțiunii, ea
rezistă lacrimilor
în timp ce-și tocește
creta de
rugosul zid
al plângerii,
scriind,
doar pentru sine,
imnul
tăcut al inimii.
Și dacă într-o zi
va conteni, atunci
va spune:
“Am ajuns!”
Doar cartea
cârtitoare,
părăsită de autor,
scrutând în ceața
timpului care vine
răgazul irosit
pentru a o scrie. Mai
bine faci zece
copii decât
o sută de cărți,
mai bine fericirea
frivolă
decât șlefuitul prezumpțios
al oglinzilor în
care nu mai e
nimic
de trăit.
Altfel spus,
mai
rău nu poate fi!


Nu ne putem apăra
de viață dormind,
fie și cu ochii deschiși, fie
și consimțind, lumea
nu poate fi altfel
dacă nu ne împotrivim
avântului în care
este. Ea înaintează
din eșafod în
eșafod, din sacrificiu
în sacrificiu, din
exercitarea dreptului
la rezistență, cum
i se mai spune
felului
în care Giordano Bruno
a urcat pe rug, iar
Arhimede
nu a plecat ochii
înaintea omenirii
cu spada!
Cât e mit în
atotputernicia antropomorfă?
Eu cred că viața este o urnă
a slăbiciunilor ei. După
chipul și asemănarea Lui
nu a fost cu putință.
Dumnezeu nu poate avea
pe chipul Său
căutătura noastră, cum
nu poate exporta sub fruntea noastră
privirea divină,
și nici reacția întârziată
a perfectitudinii
ca mod de existență. Meditând
mai atent la acest subiect,
n-am simțit când
un hoț
mi-a călcat casa.
Aveam să aflu mai
târziu
că individul fusese prins
și lucrurile restituite. Între
care o biblie veche, de
la bunica, și ultimul manuscris
neîncheiat
pe care schițasem, a
câta oară, ideea
de poezie…
 

Cel de Sus
continuă să fie
mereu
în cealaltă parte. Fie și
numai pentru a ne deruta
ori a ne întoarce
mereu la căutările Lui
microscopice…

Copiilor mei le las
o lume știrbită, cu armonia
în vacarm, saltimbancă
a ambiției
în care moartea,
de la o vreme,
a făcut mai mult loc
pentru viață.
Cu ce folos?
Dumnezeu
știe că păcatul
este în progresie. Dar
unde, cui
îi pasă
ce lăsăm copiilor
noștri? O
moștenire epuizată
de un rentierat fără
răspunderi, și chiar
mai rău, dacă privim nonșalanța
cu care modernitatea își aruncă țigara aprinsă
pe trotuar.
Copiilor mei le las
viitorul
în care nu vom mai bâjbâi împreună
prin noua lor ceață, mai
multă noapte,
mai puțină zi. Cine știe?
Dacă n-aș fi scris
prea mult! Ei, în schimb,
vor alege, sper,
să fie mai mult.
Ceea ce am împrăștiat eu,
ei vor restitui.
În succesiunea sângelui,
durata risipei
fără ofrandă
e o hemoragie.
 
 
Dincolo de noapte
este lumina continuă
spre care ne îndreptăm,
totdeauna singuri,
pe drumul de întoarcere
de atâtea ori
amânat. Fără alt
însoțitor.
Și în clipa următoare,
inuman de ușor
se va dovedi
pentru cel plecat.
Dacă nu ar răni
moartea
sufletul
nepieritor, dacă,
o, păunule alb,
nu te-ai transforma
în zăpadă…
(Elenei, bunica mea)
 
 
 
La 30 de ani, Mozart
scria: “Nu
mă culc niciodată
în patul meu
fără a cugeta că
poate
nu voi mai fi
a doua zi!”
La o sută de ani, un
cioban
din creierii
munților
nu știa
că există
Mozart.
 

Multe lucruri
n-am reușit
să înțeleg
într-o viață
de om. Plec
nedumerit
de pe lumea
asta. Poate că
dacă m-aș fi străduit
aș fi aflat
mai devreme
că
trebuie să fim
ceva anume,
astrul scund
care luminează
împrejurările, fie
el un felinar
înnoptat
la margine de drum
înfundat.
 
 
Astăzi sunt în noiembrie.
A fost o vreme când mai speram
că versurile mele
vor zgudui
lumea.
Astăzi sunt bătrân
deși mă port
tinerește
alergând cu bluza deschisă
la piept
prin anotimpul
geliv,
făcând semne
de pace și clipind inocent
din poemele mele
ca niște gene
de fată.
Am ajuns un
sceptic, cuvintele
mi s-au închegat,
furculițele de ospăț
au coclit, acum
scriu orb
dar zâmbesc
în largul lumii
neîngrădite
de margini de pâclă
care nu se mai termină.
Dacă, într-o bună zi, voi
reuși să mă ajung din
urmă
și să cânt
până când oamenii
își vor demola majusculele,
până când
pe strada asfaltată
a universului
oamenii se vor întâlni
cu oameni
ca și cum s-ar privi
în oglinzi
nenumăratele chipuri
ale sângelui…
Astăzi sunt
în noiembrie.
Ploaia întinde toamna din urmă
pe deasupra acoperișurilor
visurilor mele rebele
și curând
ceva va înceta,
nu-i așa,
pentru totdeauna…
 
 
Cât vor mai bate
tunurile
marea se va scălda
în oseminte,
vechi vâsle
frânte
plutind printre alge
la țărmul
insulei
unde vin bătrânii
cu bani peșin
în palme
și încep negoțul
de pace
între atâtea arme
ce argintesc
nisipul.
Și te întrebi
de unde atâtea trupuri
care s-au străpuns
între ele?
În nopțile
cu lună
melcii marini
adună grăunțele
de fosfor
risipite
pe cer
iar biete femei
cernite sapă
cu unghii de cretă
în malul valului
în care le dorm
mormintele.
 
 
Tu, moarte
care nu ne înveți
să murim, ți-am
sfidat
tăcerile
cu îmbrățișări
furioase, am
aprins cerneala
pe filele tale, am
scris cu lacrimi, am
scrutat
prin lunete
cutele
tale
adâncite
în marmoră
neagră, am
întâmpinat
diminețile
cu modesta
recunoștință
a celui ce
absoarbe
seve din
absența ta,
ca  o omidă
urcată
pe o ramură
a verdelui tău
înflorit.
 

O, noapte de
care fugim
mânați de spaimă,
poeți, îndrăgostiți
și bețivi, tu,
ce ne ajungi din urmă
pentru a trage
uitarea
peste visele noastre
diurne, odihnindu-ne,
împăcându-ne,
pregătindu-ne
pentru ultima clipă,
cea în care
până și rostirea
cuvintelor
va pieri
lângă
sacul
cu manuscrise.
De unde atâta
teamă,
tu,
care naști un
strop
de lumină
doar pentru
a te scufunda
și mai adânc
în valea de umbre?

Mai bine
dragoste, trupuri
împăcate
în zbaterea unuia
singur, sărutul
încins
al nălucii
și aceeași revoltată
împreunare a
sufletelor care
cândva vor pieri.
Ce va rămâne, noapte,
în urma trupurilor
istovite?
Doar o toamnă
stinsă
la capătul primăverii
ce nu va mai
veni. O,
noapte, femeie
a febrelor împăcate!
Cu tine mă
voi însoți
în paturile
amurgului,
fără trecut,
fără remușcări,
și poate că
doar așa,
nevindecată
logodnă a
împăcării
cu surâsul
și sărutul stins,
dăruindu-ți viața
poate mă vei iubi!
 
 
Moartea lui
Mozart
l-a smuls, geloasă, cu
mormânt
cu tot, invidiilor
grăbite să-l
uite.
Mormântul lui
Mozart
a fost săpat
în grădina funerară
unde moartea
își păstrează
bijuteriile îngropate.
Mozart este
un inel strălucitor
pe mâna
înghețată
a
vieții
cu coasa!
Iar
în lumea
care va veni,
Mozart este
numai al ei!
 
 
La capătul vieții
poetul
se oprește
și versurile scrise
vin
să își ia
rămas bun!
De aici înainte
vor rămâne singure,
rostite de respirații
străine,
respinse, uitate ori
iubite,
suflete
de abur
ale trăirilor
trecute,
epuizate
pe rând.
La capătul vieții
poetul
se oprește
și așteaptă,
surâzând
tăcerii
care
l-a și ajuns
din urmă.
 
 
Actele de divorț
dintre lume și geniu
au fost depuse
în groapa comună a cimitirului
din Viena
unde, spre
gloria ei, lumea
l-a aruncat pe Mozart
sub varul septic
al uitării din urmă.
Și de atunci scena
se tot repetă.
 
 
Doamne, de ce te-ai ascuns în creația ta?
În odihna morții ajungem
cândva,
când larma va înceta
și odată cu ea și
roiul
amintirilor
voioase,
lacrimi, îmbrățisări, surâsuri
și strigăte
șoptite, împreună, rostind
cu frenezie:
trăiesc!
până când Dumnezeu
va îmblânzi
cuvântul
și ne vom întoarce,
împăcați,
în vis,
în cel din urmă
vis,
în care vom uita
cu totul
ce-a fost o dată:
copiii-fluturi
ce zburdă veseli
printre
morminte.
Doamne!
de aș putea alege
locul
uitării,
aș vrea să fiu
aproape
de
respirația
zăpezii
stinse
la gura
Îngerului ce
veghează,
tăcut,
somnul
fără margini
al dragului nostru
Mozart!
 
 
Toată viața lui
a trudit
pentru ceva
ce n-a avut
toată viața. Abia că
și-a putut cumpăra
o căsuță, unde și-a adus
o nevastă
care i-a făcut doi copii.
A lucrat
pe la curțile altora, a spart lemne, a săpat, a reparat, a
vidanajat, a făcut curățenie, a dat zăpada.
Într-o zi, nevasta l-a părăsit
și a plecat cu copiii după
ea. Nimeni
nu l-a văzut vreodată
decât în salopetă.
Până când
a murit
la fel de modest
cum a trăit. I-au găsit
în dulapul gol
un costum
nou-nouț de haine, o cămașă
albă, o batistă cu broderie
și o pereche de pantofi
de lac.
Pentru prima dată
în viața lui a ieșit
în lume
îmbrăcat ca un
ginerică.
Mireasa
l-a așteptat
la poartă,
și l-a dus
până
la cimitir
ținându-l
de mână.
 

Atrocea cunoaștere,
extenuanta
expectativă, marșul
cel lung, toate
laolaltă
conduc la
ultima expresie
a deliciilor
tristeții. Nu
ai fost înțeles,
n-ai folosit, adiere
întâmplătoare, goluri
fără ecou, ca și cum
pietricica
n-ar fi lovit
apa lacului
fără amintiri, ca
și cum
numele
tău
de împrumut
n-ar fi trezit
pe nimeni,
ca
și cum fărâmitura de
pâine
dusă
la gură
nu a fost
înghițită. Ca și cum
biografia
e o pată de benzină,
iar
copiii tăi
îți vor lua cândva
urma!
Miracolul ține
o singură
clipă, y compris
acela de a fi atras
în cursa de anduranță
vârsta de nuc
a unui secol
de întuneric
perfect etanș,
în care s-a rătăcit,
zburând bezmetic,
o biată rândunică…

Scriind pentru lume
a sfârșit
prin a scrie
pentru îngeri.
Ca să înspăimânți
mediocritatea
e destul să
rostești: „Mozart!”
Copilul umanității,
căreia i-a grăbit
maturitatea,
linia de interferență
între Creator
și ființa Sa
ce nu-i seamănă
decât
atunci
când Îl amintește.
Între dionisiac
și apolinic, Flautul
și Recviemul,
ultimul ou
depus în coșul
culegătorului.
Viața alege
dintotdeauna
parfumul
opusului ei.
Raiul îndoliat
la care bate Mozart
tânăr
ținând în
mâna sa de dantele
tremurânde
ultima operă…
 
 
Dacă
mi-aș dori s-o șterg,
acum aș face-o,
lăsând
în urmă,
cu sufletul
împăcat,
grădina incendiată.
Inimă crispată, blocată,
exoftalmică,
numai tu m-ai ajutat
să rezist
sub clopotul
în care
bubuie lumea.
Nu te-am văzut
și nu te voi privi
niciodată,
floare de sânge
ce palpită
ca o planetă
în oceanul interior
în care cândva
ne vom îneca
Împreună…
 
 
Datorăm vieții
coroana
regală a
morții.
Vindecată
rană a sfâșierii
hăituite
din care se
prefiră, ca
de ceară, sufletul
ce-a
apucat să zboare
cu aripi de mătase
în văzduhul ars
de funingini.
Ne-a surprins viața
în vis. A urmat
trezia întunecată. Și
ultimul
descânt cu care
ne deschidem
calea spre
uitarea bogată
din care toate
vor apărea
din nou. Ori
bocetul
ce se revarsă,
murmurându-ți
numele răcit,
în pământul ce se
închide treptat
în tine?…
Mi-e dor de
Tine,
Doamne!
 

Viața este cea care
m-a dat, viața e cea
care mă ia, paj
de ceară în lumina
de polenuri
risipite, dar
de taină străjuită
de blândețea lui
Dumnezeu.
A o trăi înseamnă a
o istovi, a fi sculptura
cenușii năclăite
în miere. În
neînduplecarea
călătoriei
ce se epuizează
în hemoragia curgerii,
viața este
corabia!
 

Numai cel care
se va dezbrăca
de viață va
cunoaște,
amar,
gustul
zădărniciei.
Raiul
ca o ultimă
felie de
pâine…
 

Nu numai ea
ne îndepărtează
de noi, poarta
poate fi închisă
și dinăuntru
când asaltul
timpului
sfărâmat
face din inimă
flautul fisurat
din care vântul
își împroșcă
notele dezvrăjite.
Cât
vom mai căuta
fericirea
în
viața
neputincioasă?
Grecii acopereau
cu sulimanuri
grosolane
marmura
zeilor.
Existența
ascunde sub portrete
de ispite
imaginea destinului
împlinit
ca perpetuă
devastare.
Oricât ne-am amăgi,
nici măcar
poesia
nu e morfina
necesară.
Trebuie să ne
resemnăm.
A trăi înseamnă
a consimți
să mori
un pic
mai departe.
Și puțina recompensă
a suferinței
e
iluzia
că, odată ajuns,
cineva
ne
va lua de mâna
împietrită
și ne va
conduce,
lăsând în urmă
pentru totdeauna
valea eucalipților
doborâți.
 
Ultima zi,
nevăzută
absență,
simț
imprudent cu care
vizităm
muzeele năruite,
Sau trecerea anonimă
prin clipe
moi. Ultima
zi
poate fi aceasta.
Cine știe
când vine
și de ce
și ce aduce, poate
ultima cumpărătură
la un chioșc
cu lebede
de vânzare,
ultima întâlnire
cu privirea umedă
a unei generații
vesele
de a fi părăsit
la timp
secolul
în care încă
s-a
citit,
ultimul surâs,
ultima cină
sub astrul firav
al flăcării
de ceară.
Ultima zi
e ultimul
descânt,
ultima
vacanță
care nu se sperie
de trecut,
ultimul
film,
de nu s-ar sfârși
prea repede!
Și, în final,
epuizarea dreptului
la scadență,
sub efluviile formolului,
cântecul
surd
al trecutului.
Ultima zi.
Când ziua aceasta
va sosi, vreau
să simt
în sfârșit
moartea
din care sufletul
despovărat
cu forța
învie. Doamne,
de ce
înfricoșezi?
Ultima zi
este doar prima
zi…

Este duminică. Vântul
se perpelește. Florile grele
tânjesc a somn, albinele
cad ca bombardierele
pe aeroporturi de iarbă și
roata clipei s-a oprit pe cer.
Orașul horcăie
în bătrânul său
coșmar de siestă. Dâmbovița
pare neclintită. Din
când în
când un pește
plonjează stingher
după o musculiță
de fosfor. Din
balconul meu
lumea e un
tablou de Brueghel revărsat
pe apus. Stacojiul declin
al curcubeelor
epuizate, tăcerea
lipicioasă, asfaltul
de mlaștină, rare
pălării asudate ce aleargă
spre adăposturi, mirosul
de friptură
în univers și
șprițul rece
pe mese
copleșite de otrăvuri
dulci.
Nișă a stagnării
amiezii
în cimitirele lichide
ale anticului
Bărăgan. Dacă
mi-aș dori să mor,
acum
aș face-o,
când chelnerul
sforăie în
bucătărie!
Pe cer, văpaia e
o fântână
unde privirile
însetate
se scaldă, goale,
deasupra
unui oraș
turnat în plumbul
vastului său amurg.
Și umbra aceea cu
coada bifurcată, care
a întins gheara,
a smuls un suflet
din lume
și a plecat cu el,
bufniță a infernului
flămând din care
vara
aceasta
se scurge
printr-o rigolă!
 
 
(Rex tremendae)
Adio, prin draperia
de umbre
neîntrerupte
sosesc veștile înserării.
Clamori
zgomotoase,
desprinderea
stolurilor de grauri
din corola
arborilor cenușii,
Foșnetul lunii
pe cer, un
cocoș
antediluvian
vestind scufundarea
Atlantidei
cu mii de ani
întârziere,
foșnetul
concretului
cu aripi de liliac
flămând.
Și peste toate
semnul
că omenirea
se întoarce în patul
de salahor.
Aceasta mi-e toată
averea, de ce
m-aș teme
s-o pierd, câtă vreme
nu m-a convins
să regret
că o părăsesc!
De ce n-aș trage draperia
peste chipul
care îmi privește
insipid
oglinda?
 
 
Dulce, binefăcătoare
moarte, tu, ce
știi să alini
ca nimeni alta
suferința
inexplicabilă,
care mă conduci
atât de blândă
prin țara
ce mi-a mai rămas,
hotelier
stilat
pătrunzând în camera
de
împrumut
și cerând
cheile
pentru o singură
noapte.
De mâine, în
viața mea
va locui un altul,
chiriaș și
el. Cunosc
un colț
de parc
unde biografia
se leapădă
la garderobă
și omul
gol-goluț
se întoarce printre
ai săi,
în timp ce
iarba
murmură
învierea.
 
 
Ne-am așezat la masă.
Noaptea e o catifea
de presimțiri.
O lumânare
pâlpâie între noi.
Și vidul timpului
trecut
pe care l-am însuflețit
împreună.
Doar privirea ta,
oglindă care
mă mustră, și
pentru prima dată
simt că moartea
e un păcat, un
viciu, o nemeritată
rană a timpului
celui rămas. Deasupra
noastră o ceață
fără stele
peste o fortăreață de
creneluri. În acest
oraș traversat
de vise,
ferestrele
în jurul tău
își aprind
nuferii negri.
De ne-am putea
întoarce,
de-am putea traversa
din nou
consimțirile,
grădinile,
îmbrățișările,
nașterile, câte
aurore ale
bunei-vestiri, câți
luceferi
am ars împreună?
Dar fericirea
are totdeauna
o frontieră. Întind
spre tine
mâinile
și lacrimile
plătesc primele.
Cum să îmi împac
inima
cu Maria
sprijinită
în toiagul înflorit
al copiilor ei, albină
rămasă
singură
în închisoarea
de ceară obosită?
Abia respiră acum,
ritmează
moartea, sau
o dă din
calea mea
la o parte?
 
 
Dragostea
este uluirea
morții
întoarsă
din drum.
 
 
Dragostea e
înaintea
și în urma morții,
lumânarea sălașului
de Crăciun
unde nașterea
este încă o înviere…
 
 
Trăim amurgul țării
vaste. Podiș de bocete
și de vieți secerate
într-o toamnă
a bilanțurilor.
Melancolie,
ceea ce nu s-a vrut
poezie
a devenit istorie, prozaică
încoronare
în catedrala redundantă
a celui ce a ieșit
din spirit.
Pustiul
ori grădina
fericirilor
veștede
în care ignoranța
maimuțărește inocența.
Lumânările atâtor
vieți se sting
în întunericul
din care ne vin
copiii. Sâmburi
zemoși
lovind puternic
destinul
de sub pământ!

Știind
că fiecare dintre noi
va trece cândva
prin încercarea
aceasta!
Să nu destrămăm bucuria,
dragostea, prietenia, dăruirea
în secolul hulpav
care ne siluiește, să
nu destrămăm fibra
ce se
rupe prima
și sentimentul care
contează ultimul,
omul
e doar ivirea
care-și continuă, să
nu destrămăm
avântul de a deschide
primitoarele brațe,
sărutul, dorul, viața
atât de scurtă
încât să nu o lași
degeaba, să
nu destrămăm chemarea
cuvintelor,
privirea inspirată
de lacrimi, sângele, același
din trupul de cristal
pângărit al
umanității.
Să nu
destrămăm
omul
care a strâns din dinți,
mutilat de erorile lui,
răstignit
pe crucile sale, în
căutarea aceluiași
Dumnezeu
mult prea îndepărtat, să
nu destrămăm
ființa din care
scrutăm neliniștea
sfâșietoare
de a fi și în
care certitudinea
este clipa aceea
care va veni
pentru
a numi sfârșitul.
Să nu
destrămăm
încă de pe acum
refuzul morții
adevărate. Dacă
am întemeiat
o civilizație,
a vieții și a
morții, ea
nu poate fi decât
o blândă înlănțuire
a omului de om
în destinul identic.
Prea neînsemnat
pământul pentru sufletul uriaș
ce a înflorit
în grădinile lui, fructul și
mierea  desprinderii
din lumea oarbă
a privirii
ce străbate până la
Dumnezeu!
Oameni biciuiți
din urmă
de ambiția, interesele, lăcomia, puterea și
posesia și interesele
mereu altele
cu adevărat
ale voastre,
ați fost născuți
pentru a dărui!
Să nu destrămăm
emoția, surâsul, suspinul,
nașterea și chiar moartea
împlinită.
Undeva
în univers
o nălucă rotitoare
va pieri la timpul
cuvenit, dar
în răgazul dăruit
omul
pe care îl urâm
pentru că nu a reușit
să fie om,
pe
care-l iubim
pentru că va reuși
înainte de a fi
prea târziu
pentru el,
cuvântul
universului, să
nu-l destrămăm.
El
este
miza, să n-o
destrămăm
când drumețul obosit
va fi ajuns din urmă
de noaptea
cu aripi de fluture.
Se va opri atunci
să se roage
la ceea a fost
și la ceea ce n-a putut
fi. După
care va ațipi,
va ațipi…
 
 
O mireasmă
pe pleoapele
coborâte
în veșnicie..
Dincolo de om,
Cel de Sus
este o idee
care îi continuă…
 
 
Într-o zi va trebui
să abandonez
toate astea.
Dar cel mai greu
îmi va fi
să-mi închid pleoapa
avidă
peste imaginea ta, ființă
protectoare
care, crescându-mi
la piept copiii,
mi-ai hrănit cu lapte
dragostea ta de neînțeles.
Se va prăbuși trecutul
tăiat cu lama subțire
a umbrei ce desparte viața
de întuneric, ca o criptă,
și anii vor împietri
în crivățul veșniciei.
Ce cumplită fericire este
viața
pe care totdeauna
o părăsești
alungat
de frumusețea ei!
Ce simplu e să mori
când
nu ai scris
poesia,
când nu ai copii, când
iubita ta
nu ți-a îmblânzit
ascuțimile; cum
de s-au scurs
fulgerele
în clipe atât de lungi, cum
de s-a spart
clarobscurul de faianță
însuflețit de mângâieri,
unde sunt zilele
în care s-au ivit, pe
rând, coconii
cu nume de prinți.
Iar deznădejdea mea
din urmă
o risipă
pe care am împărțit-o
cu tine…
 

Cât de puțin contează
ce am scris!
Ce-am trăit contează
și mai puțin. Contează
ce am adăugat ființei
care nu-mi seamănă. Dacă
și ea va simți
cândva asta,
va fi cu atât mai bine.
În rest, poemele
sunt învăluiri, în
care goliciunea inimii
mi s-a ascuns
rușinată de sine.
De-aș fi știut
toate astea
înainte de a mă atinge
de lira foșnitoare
a hârtiei
pe care umbra mea
aplecată, scrie,
scrie, scrie…
Fie ce-o fi!
Iubita mea, ramură
înflorită de cireș
pe vâscul gros
al timpului de trăit!
 

Moarte, când vei
veni,
nu-mi aminti că ai
sosit, doar
deschide ușa și
ieși,
și eu, înlăcrimat,
privindu-mi
soția și fiii
ce se întorc singuri
spre casa lor, care
nu mai e
și a mea, voi
veni după tine!
 
 
De la un moment dat
nu m-a mai atins
viața! Își vedea de
ale ei și
mă închisese
într-un sarcofag de cristal
din care puteam
privi
cum se îndepărtează.
Și ultimul meu
gând
a fost că
nu poate fi și cel
de pe urmă.
După care am
ațipit
cu senzația că
încă mă mai respira
lumea…

Norul își curmă blestemul,
luminează
un chip
sub care m-am
adăpostit,
dar ploaia zorilor
va conteni, și
voi pleca udat
până la piele
de un soare tânăr
care cândva
se stinge…
 

Trecutul foșnește lângă
mine, frig ars
cu miros de funingine.
Mă întreb dacă sunt
neapărat
fiul insomniilor mele,
dacă voi fi ars, sau
dacă voi mai arde
în focul unde vremea
își fumează
molcom
descântecele…
 
 
Priveam lumea pentru
a nu o mai vedea,
o ascultam
pentru a nu o mai
auzi, o simțeam
numai pentru a mă pierde
de simțurile ei.
Viața e
moartea sensibilă,
întreruptă în clipă,
înăuntrul neantului
înghețat
pe care
Dumnezeu
îl traversează
de unul singur.
 
 
Timpul s-a stins. Noaptea e o marmură neagră. Doar îmbrățișarea buzelor și palmele ce se caută în căușul melcilor sidefii, perle pe cerul aprins înăuntru.
 
 
Tandră, gingașă,
tiranică
zeiță, tu,
care tot ce atingi
e surâs, este
muzică!
Când
voi putea
să te cunosc
și altfel,
precum peanul
ce dezmiardă
strunele
transparenței
tale?
Tu, murmur
blând, suspin
ori chiot războinic,
adiere tulburătoare
ori tumult
care vine
dinăuntru,
însoțitoare a
copilului
ce-și stinge setea
buzelor
la sânul tău,
întâia
promisiune
și ultimul surâs
de bun rămas
al vieții
pe sfârșite.
Tu, fugară,
despletită
fiică
a necunoscutului…
 
 
Bucuria e
Muzica…
Negru e vântul.
Bate cu cerneala
pe zbaterea rândunicii.
Obosită, s-a oprit
sub cer
și așteaptă capătul zilei.
Doar privind-o acolo
sus, răstignită
pe furtună, captivă
în plasa
tumultului, simt
că mă voi pierde
sub arsura rece
a poeziei
spre care sufletul
însetat
se îndreaptă.
Spre casă mă întorc
sfios
cu aripi de fluturi.
Doamne, de-ar reuși măcar
să ajungă
prima la rostul ei, de-aș
reuși
atingându-mi
degetele de părul despletit
al unui ultim
promis anotimp!
Inspirația înspinată
este totdeauna
o bucurie
rănită de presimțiri.
O, pasăre fugară, o
rândunică
din inima mea…
Cu tine
sunt!
Cu
tine
am înfruntat
viscolele
tăcerii,
când
eu nu ți-am putut rosti
surâsurile
iar tu
ai te-ai depărtat de
sărutările mele
livide.
Cu tine
am învins
patul în
care adesea
am urcat
singur,
și lumea stearpă
care m-a
înecat de iluzii.
Cu tine
am înaintat în
trecut și
am plâns după
viitor,
am sădit o floare
la căpătâiul
descântului
care ne-a logodit
cândva.
Cu tine sunt!
O frumoasă
singurătate
în doi
când
Dumnezeu
ne-a lăsat
să șoptim
cuvintele Lui.
Cu tine am
fost și, iată,
voi fi
până
când
ne va împodobi
tăcerea
cu podoabele sale
iar viața
ne va adăposti
la sânul ei
ostenit.
Cu tine sunt
ca să întâmpinăm
noaptea
care a venit
doar
pentru a cere
stelelor
să ne întâmpine
regal
ca pe niște
luceferi.
Cu tine sunt,
femeie
ce porți gingaș
numele
bucuriilor mele.
Și să nu uiți,
când viscolul
va bate din nou,
cu pumni de gheață,
la ușa fericirii
noastre,
cu tine sunt!
 
 
În ce clipă voi
afla că viața
a și încetat
pentru mine, ori
că ultima datorie
este de ara
deșertul?
Am trăit fără a fi
înțeles de ce o fac,
acum știu că
nu mai am
de trăit. Viitorul
e o candelă
în care se îneacă
un fitil. O
biată adiere
și în urma mea
absența
va exploda. Voi
ajunge la
Dumnezeu
ținând în
mână
umil
sipetul cu
oseminte.
Nu-i poți
plânge
decât pe
cei vii, pe
cei morți
laudă-i că au
trecut și
că nu le mai
pasă!

De-ar fi să
fii iubit, dar
și atunci
te va părăsi,
într-o bună zi,
mireasa
cu lacrimi!
Doar două clipe
contează,
în care ai sosit, în
care pleci.
De a-ți fi
alături
și de a părăsi
ce ești, carnea
unui nufăr
strivit de vâsla
bătrânului
Caron, ce
duce,
sufletele fără
înviere,
în barca-i
putrezită,
într-un sac
rărit de
ovăz!
 
 
Haide, Cristina, să
ne logodim cu
clipa viitoare,
drumul
e același,
între mine
și tine,
cărarea înflorită
a sângelui
dezbinat
de ritmuri diferite.
A fost odată
ca niciodată, dar
nu vom ști
cum va fi
decât atunci
când, privind
în urmă, vom putea
spune: „Și
atunci când
ne-am iubit, și
atunci când
ni s-au desprins
de suflet
copiii și atunci
când
inimile ni
s-au atins
de ghimpii
înspinați și
atunci când
am trăit
în ierni diferite și
atunci când
ne-am
înstrăinat
privirile
tulburate și
atunci când
ne-am revărsat
disperarea
în incendiul care
apoi
s-a stins,
am fost
împreună,
o
pasăre,
ivită din
dragostea
a două
aripi.
 
 
Cu petale
împreunate
și înfiorată
de presimțiri
e dragostea
ce ne cheamă,
ne caută
din nou.
Visul ei
e chiar
acest
râu care,
despărțindu-ne
încă,
este tot mai
subțire.
 

Fie-vom noi
până la
urmă, acestei
tainice
însoțiri, nu
numai
prima
dar și
ultima
ei
respirație?
Sau poate
viața noastră
și-a scris,
pe rând,
poveștile
de iubire?
Sau poate
cântecul nostru,
ațipit
în zbor,
și-a găsit un
adăpost
în caliciul
unui trandafir
de foc
înflorit
în oglindă?
 
 
O verighetă, singura pe
care fecioara o depune
pe inelarul poetului ce o
contemplă, floare a
visului secret ce
se deschide când privirea
o atinge cu timiditatea
melcului nocturn.
Totul e o chemare
interzisă și o explorare
dezabuzată.
 
 
Așa cum dospește trupul femeii
și cere dragostea,
așa dospește
duhul vieții
doritor
să-și primească
moartea. Oh!
Nu vă temeți! Spaima
e doar o piedică
în calea fericirii rare
de a nu mai fi.
 
 
Doamne, 70 de ani
de viață
este abia o idee…
 
Și mai știu că o să-mi fie tare dor de
voi, că o să-mi fie tare dor de tine
când n-o să mai fiu…
 
 
Viața își extinde
pustiul,
longevivii mătură
podelele secolului,
doar poetul rămâne
tânăr, are
grijă moartea
care îi îngrijește
grădina…
 

Poetul,
noul evreu,
supus pogromului
prin indiferență,
înainte și după
Eichmann!

Altfel, omul poate
să comită
orice mârșăvie.

Întrebați-i Îngerul!
 

Un motto al
vieții mele.
Nu pot să
scriu
pentru că n-am
din ce să trăiesc!
Voi avea, în schimb,
destul
ca să mor
la capătul experienței.
Și acum am
ajuns. Îmi iau
rămas bun. La
poartă, bate vântul
în jurul sufletului,
soarele e o umbră și nu mai simt
pe gură sărutul
clipei. Un
moment de încremenire.
Pe ceas timpul
se zbate prins pe o pânză
de iluzii. Ca și cum ar fi. Trupul
meu nu îl mai ascultă. Se sustrage încet. Lui?
Mie?
Probabil ultimei
chemări,
ultimului surâs, ultimei adieri,
de ceață. E ultimul
adio nescris
pe care i-l ofer, umil,
poeziei.
Ori zeului împlinitor
ce a desenat
cu umbre atât de adânci
pe pânze
nervurile transparenței?
 
Dar poate că
deja, Doamne,
iartă-mă,
nu mai știu,
nu mai simt,
ultimele straie
cad și mă aud curgând
ca un gol
lichid în brațele negurii,
într-o ultimă crispare
ușoară
a neființei…
 
A sosit noaptea,
Mozart!
 
3 noiembrie 2012

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței

Viața

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: