Nervurile transparenței (IX) ▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 87 ● 11/2024 ▲▲▲

Noi mai credem încă în cultură!
Ajută-ne atât cât poți și DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
Vulcan, jud. Brașov, CIF 34237932
ING Bank, RO94INGB0000999916569535

Pentru cei ce-mi vor citi poemele mai târziu, prea târziu pentru mine…

Iubesc ninsoarea!
Ninge cu cuvintele mele
și încă nu le-am rostit.

Nu cred că poetul
visează
ca, mort fiind,
să se plimbe pe
strada care
îi poartă numele! În
lumea unde poți fi condamnat
pentru caracter, locul său
tradițional
e în altă parte.
Cartea sa, dezarmată
de secolul venal, îi e
primul, la îndemână,
refugiu și, cu voia
dumneavoastră, ultimul
mormânt. Omenirea,
care a renunțat
să mai citească, nu
pregetă
să expulzeze din
uter
fătul care
o deranjează!
 
Trăiesc mai mult
ierbivorele
în secolul 21.
Dar iarba
e mai puțină…
 
Dacă aceasta este selecția
cinstită
înseamnă că
evoluăm
prin căderea
cu parașuta.
 
Iubesc copiii
de care ne-am îndepărtat
atât de mult.
Numai ei nu au
obrazul
timpului nostru.
 
Sfânta nerușinare
dovedește utilitate
publică, doar
prin moarte
nu-i mai plătești
taxele, dar
și atunci
mult prea scump, fie
pentru
ultima dată!
 
Mersul pe sârmă
face parte
din bagajul genetic,
împreună cu arta
de a te sustrage
și frenezia
de a trăi
pe funia
suspendată
deasupra malaxorului
de trăit.
 
Lumea modernă,
o invazie a lăcustelor
dinăuntru…
 
Se anunță o răpăială
de strigăte și
de suspine expiate, regretele
au ieșit pe străzi,
locvace, ne vorbesc în
bubuituri de tunet. Ele
acuză, insultă, blasfemiază
ca și cum ar fi captivele
modului de a trăi;
ceea ce
nu pot corecta este doar regretul
de a nu le fi avut
la timp.
Omul nou nu
mai poartă cordonul
de comandor
al regretului irosit
de a fi ajuns aici
unde chiar el
însuși
își prisosește.
Nu există alt drum
decât cel care
a și fost parcurs.
Străjuit de bocetul
homeric
al tuturor celorlalte
regrete
defuncte.
 
Yes!
Parola
pentru viitor!
Formula
ce deschide
înzidirea
devenită istorie.
Prizonierul are,
în sfârșit, certitudini.
Concilierea
a avut loc. Prezervarea
dreptului prădătorului
nu va mai stârni
lupta de clasă.
Pax americana
este un protocol parafat.
Două mii de ani
după coborârea
Mântuitorului
de pe cruce,
cei  tari
au devenit
cei mai buni.
Leul
e un monument
hrănit
cu turme
de zebre.
Iar progresul e
groapa
cu oseminte.
Cât de cumințită e omenirea
în noul veac
se vede de la
o poștă.
 
Conștiința
în formă
de
gologan.

Metodic, urmăresc
zbaterea fluturelui
de molie care,
după ce s-a înfruptat
o iarnă întreagă din reverul
paltonului, se
oferă pradă
păianjenului
hămesit.
În casa mea, mică
menajerie
de tabieturi
desperecheate,
adăpostesc de-a valma
ordinea poeziei
și dezastrul
trăit.
Între Montale
și bucătărie
fac naveta
cotidiană,
întreruptă
din când în când
de soneria
poștașului
care, cu un plic
promițător
în mână, a greșit,
a câta oară,
adresa.
Adevărata
singurătate
este locuită
de umbre.
 
Dacă magistrul meu,
Montale,
pornește totdeauna
de la adevăr, eu nu
am întâlnit adevărul
de la care să pornesc. Îl
inventez,
în schimb, în
acord cu morala creștină
a întoarcerii Mântuitorului
pe pământ. De ce-ar
mai veni dacă
de 2000 de ani
doar noi ne întoarcem
la El, spășiți
și vinovați
de a fi rătăcit
adevărul?
De aceea nu-l cred
pe Montale, nici
atunci
când scria, nici acum
când îl citesc,
în valahă,
dintr-o carte
de ocazie.
Adevărul acesta
trebuie
continuu trăit.
 
Cu toții suntem
în centrul universului, numai
unii stau de-o parte,
se scarpină
în creștet și așteaptă ca
lumea să se învârtă
în jurul lor. Şi
mai simpatici
sunt democrații
care cred sincer
că Dumnezeu poate fi
împărțit
în părți egale. Prefer
autoritatea
ce oferă tuturor
borcanul de miere, cândva
plin, în care
bâzâie prizonieră
o albină captivă.
Reumatismul actual
pretinde
ca medicament veninul, și
ca seringă septică
exclusiv
acul!
 
Teribila menghină
cu care ne amenință
îmi amintește
risipa copilăriei
și larghețea
adolescenței, când
înotam goi, și
fără sfială,
în privirea
vieții prietene.
De la un moment dat însă,
acestei femei,
cu țâțe în belșug
și pântec mărinimos,
gura
i-a devenit
pungă.
Între naștere
și moarte
nu mai traversăm
o Siberie, ci
doar o punte îngustă
care, în
țara cea mai grăbită
din lumea leneșă,
a fost trecută,
într-o clipă,
la 11 septembrie!
Trăim prea puțin
într-o moarte
ce durează prea mult.
Menghina
de care aminteam la
început este
nu o invitație,
ci o constrângere
la esență!
 
Unul din motivele
pentru care a fost inventat
serialul
este
să trăim
o dată pe săptămână.
În restul timpului
gâfâim…

Unde se tot grăbește
omenirea?
Poate la întâlnirea cu
duhurile
ce veghează
în Insula Paștilor.
Graba s-a
născut
probabil
mult înaintea fenicienilor. Ei
au cutreierat
pe bărci de plută
marele ocean
și în clipele de răgaz
au ridicat piramide.
Astăzi, când
mai multul
a înlocuit
cât e nevoie,
când la masa terestră
gurile s-au înmulțit
exponențial,
când mitul îndestulării
pornește din nou
migrația, a te opri
să cugeți
cu netulburarea
celor ce,
urcați pe geometrii vremelnice,
au conversat cu
stelele…
 
Mă simt mai degrabă
contemporan
cu olmecii mexicani
decât cu vecinul de la cinci
care își întărâtă decibelii
împotriva mea
când nu mă inundă
cu apă!
Cu piatra
mai poți comunica,
nu-i așa,
cu lumea modernă,
nu!
Nu ne mai semănăm
decât, cel
mult,
în târgul de
transparențe.
Mă simt golit,
cu biciul,
spre ultima
impostură…
 
(Te Deum)
Simultaneitatea lumilor
e un fapt dovedit. Nu
le trăim la fel, și
nu ne trăiesc egal. Diversitatea
salvatoare ar fi
o ironie
într-un sistem monoton
care, prin reflexe
ordonate, ne
copleșește cu
mărinimia lui,
sfârșind viața
pentru a face loc
vieții.
Noroc
cu abaterea programată
de la umanitate.
Statele
cultivă cinismul
cu aerul că se îngrijesc
de niște căței derutați
care într-o bună zi
ar uita să muște. Şi
de aici până la mai
mult e un singur pas. Competiția
se iscă din
cuib, cel mai tare
își azvârle frații din scorbură.
Leii își
ucid odraslele
pentru a se
bucura mai repede
de grațiile femelei. Isteții
din spermă
dau buzna cu
milioanele
doar pentru ca unul să ajungă
erou
la televiziune. Lecția
e una singură. Stârpiți
religiile
și poeții!
Unele prea preaslăvesc
blândețea
fățarnică, toți ceilalți
iau din viciu
partea păguboasă
a victimei ghinioniste. Ar
fi putut fi
un winner, dar
n-a fost să iasă.
Pentru cuvântul
perdant a fost inventat
cuvântul revanșă!
Spectatori sanguinari,
luptători feroce
într-o civilizație
de gladiatori, unde,
tot una cu
visul american,
moartea este
unica stație.
Dacă spiritul
și-ar contabiliza
eșecurile
s-ar zbici! Existența
dovedește cum se poate construi
pe eroare. Triumful
ei îmblânzit
face legea
și noi
ne înclinăm
înaintea evidenței. Ca
și cum am trăi
doar ceea ce
ni se comandă.
Predestinarea e
la vedere.
Ne îmbrățișăm
cu ferocitate
când nu ne strivim,
ca și cum
mai slaba înmulțire
a speciei
ar putea însemna
un protest! Doamna
de la etaj
tocmai își conduce
amantul
la lift. Îl
mai dezmiardă
o dată, cu
capotul descoperit.
Miroase a parfum
răvășit. Ascensorul
îi răpește
bărbatul
și rămâne singură
pe palier. Cu
buzele vinete, ochii
înfometați,
ar lua-o de la capăt.
Şi parcă,
preț de o clipă,
am simțit că
mă privește
cu desfrânare
ea, moartea…

Când fiii
te pierdură, am
rămas să te caut,
fântână curată
la care își adapă bivolii
țiganii albi
ai vremurilor din urmă.
Cândva erai locuită
de suflete, arătai
altfel,
mamă-fecioară.
Astăzi
semeni celor
ce te-au spurcat.
Tu, patrie,
la ce bună dragostea
când bastarzii
te hulesc?
Nu-i mustri.
Dar nu cere unei mame
să-și vadă copiii altfel
decât cum a visat
să-i fie!
De aceea, o simt,
pieri nevăzută,
întorcând spre Dumnezeu
chipul tău
îndoliat
de rușine.
 
Între Pinochet și
Pablo Neruda,
voi, oameni,
deloc buni, deloc
răi, ce alegeți?
Îngerul exterminator
ori diavolul îmblânzit?
Tăietorul de capete – ce ar fi putut fi
ale voastre – ori
îmblânzitorul de
suflete, virtutea înfricoșătoare
cu pușca în mână
ori credința înarmată
cu o ramură de măslin?
Pinochet a
fost măsura calculată
a inumanului. Neruda
continuă să fie
o pasăre deszidită.
Primul a alimentat
moartea, altul
a îmblânzit-o. Pe
primul l-au iubit
armele, pe
ultimul, fluturii. Primul
a întunecat pe cer
soarele, ultimul
l-a desprins din neguri.
Ce idee
că un simplu vers poate
opri în loc glontele
ce se îndreaptă
spre tâmplă!
Și totuși,
versul lui Neruda, glontele
lui Pinochet
nu-l poate ucide…
 
Mai bine
să te fi născut
român basarabean
decât român din România!
Românul
basarabean nu și-a părăsit niciodată
țara, cum
românul român și-a părăsit
Basarabia!
Nedreapta soartă ce împarte inima
României în partea
care se răcește
și partea
care bate
pentru amândouă!
Până când Bunul Dumnezeu
se va îndura, din mila Lui,
de mamele orfane
și copiii care-și
cheamă istoria
rătăcită
cu numele nevinovat
al Fecioarei Maria.
 
Ce vă pasă? Nu
vedeți cum tac, cum
rabdă, cum pun mâna
pe lopată
la propria lor
îngropăciune?
Gata, băieți,
mai avem puțin
și terminăm treaba!
Le-am otrăvit pământul,
le-am spurcat
râurile, le-am
pârjolit ogoarele,
le-am vândut icoaele,
fecioarele, copiii
și
zestrea.
Le-am pus lichelele
în frunte,
i-am izgonit
din leagăne, i-am
scos din școli,
spitale, biserică,
i-am gonit
din fabrici
și am vârât vreo
două milioane
de ai lor
în mormânt.
I-am învățat cu lenea,
cu pizma, cu
prostia,
i-am transformat în oi
în țarcurile
de muncă.
Le exportăm
acum
rămășițele
în UE și NATO,
să se spele
pe mâini cu ele.
“Ne-am săturat
de România!”
Amin!
Suntem aici. Nu de ieri.
De la Dumnezeu citire.
Un fluviu ce apropie părți ale
sufletului unic, creștin,
ortodox, român.
Suntem aici. Nu
de mâine,
ci dintotdeauna.
În pofida dihoniilor
care vin dinspre
limba înghețată
a străinătății.
În scorbura
Europei,
părem singuri
în lumea lor. Dar,
de la o vreme, am
ajuns să
părem singuri
în lumea noastră.
 
România este o
singură iscălitură pe
un colț de inimă pleșuvă
a destinului!

Curând,
soarele se va acoperi
cu pleoapa de refugiu,
învelind în bandaje
murdare
rănile sufletelor, o
cerșetoare știrbă
ghicește
în palma vântului de
seară, întunericul
a și venit
din miezul amiezii,
ca un vierme care roade
pe dinăuntru. După
care coșmarul
chinuitor
al unei lumi
ce nu mai visează.
Pesimismul
mortal
este iarăși la
modă.
Lumea reală
își ascute săbiile
ca lupta de clasă.
Unde a greșit
Schiller cu al său
Freude
nu se mai poate repara
cu ușurință.
Aceeași muncă
o fac poeții
în dezastrul cuvintelor,
prizoniere
ale limbilor de plută,
rostite
de gura pungă
a unor rentieri
de ocazie.
Văd țesătorul acesta de
goluri
intonând,
ca Beethoven
la bătrânețe,
sunetele celeste
pentru o orchestră
de tălăngi
dezlănțuită
pe marile stadioane.
Secolul obez
e și surd, când nu suferă
de răgușeală. A
cântat adesea
la nunta nenorocirii,
dând la iveală,
încă atât de bine ascuns,
lăutarul
pe care omul nou,
destul de universal
aș spune,
îl invită
să bată în toba sa
desfundată.
De
aceea, omenirea
este o progresivă asurzire
ce survine imediat
după naștere.
Freude, schöner Götterfunken
e ca o voce
în vid
ce pansează
inutil
o moarte în
profunzime…
 
De ce ne-am teme
de discursurile
morale? Nu
am devenit decât
ceea ce
am fi putut fi!
Zoologia
nu cunoaște
ambiția, gloria
nu privește viciul
Genezei, ea
ne-a parvenit
mai târziu, ca
un mesaj otrăvit
al acestei premoniții
care altfel
nu s-ar satisface
pe sine. Nu
ne putem
imagina
lumea renunțând
la colții ei de babuin
înțelept
căci fără a fi
fost atent
la nuca de cocos,
n-ar fi devenit
om.
Discursurile morale
sunt simple
rugăciuni
de rostit pios
la căpătâiul victimelor.
Realitatea
bate
ficțiunea
atâtor
succedaneus
ale orgoliului năruit,
între care
și etica.
Altfel, Cicero l-ar
fi ucis pe Antonius
și nu Nero
pe Seneca!
Cum nu orice distih
imperial
este
starea de poezie.
 
Asupra sinelui
se abat furtunile
repezi, grindina
ori seceta. Dar unde
sunt depuse
cadavrele clipelor
altundeva
decât în
tactul tăcut
ce anunță că
existența
se hrănește
exclusiv
din ea însăși?
Vârstele
sunt mereu
asincrone. Prea
multă înțelepciune
sfidează
inocența. Tot
ce adâncim
e cicatricea, semnul gravat
că am trecut pe
aici, tăind
cu briceagul
pe scoarța copacilor
matusalemici
țipătul sinelui,
semnul urii
pentru Iuda din
fiecare
dintre noi.

Coboară timpul trepte
șlefuite
de ostași
fără ochi, știu
că e greu să trăiești
cu atâtea erori
deasupra capului.
Eșecul bântuie
prin venele
veacului
și încă nu se lasă
îndestulat. Iar
invenția motivului
ține de buna dispoziție
a strategului.
Am crezut că
vom defila
în noul mileniu
uitând definitiv
halta mohorâtă
unde au fost descărcate
stârvurile
umane, dar
nu ne întâmpină
decât „distracția”
din Afganistan
ce deschide noua ediție a
festivalului
morții
în lume.
Timpul patetic
e această litanie
papală
care
mustră
cu toiagul
spada halebardierului
helvet
învestmântat
în sutana cruciată
a trădării.
 
Unde sunt serbările
de altădată
ale bucolicelor
consimțiri,
botezându-și pasiunea
și patima
în templul valului
marin?
Astăzi ne întâmpină
tăișul existenței
și euforia chimică
a voluptății
neîmpărtășite. Altfel,
nimic
din ce a fost adeverit
nu a supraviețuit
revelionului
dintre două
milenii.
La malul Mării
Negre
Dunărea e o conductă
de gunoi.
Doar cerul mai poartă
un pic din smalțul
originar.
În văile străbătute
de ultimii cormorani,
un popor doborât
în tăcerea sa
sepulcrală.
Ca și cum ar fi consimțit.
Dacă nu a
și făcut-o deja.
Dies Irae.
 
Seară de seară
televizorul
revarsă în apartamentele
toropite
rumegușul universal. Hrana
dedicată animalelor
casnice
bine ascunse
în cutele ivirii
umane. Asta
ne face temători
când trebuie să părăsim
o viață întâmplătoare –
sordid spectacol în care
eroică nu e decât
nevoia de amăgire.
De-am putea urca
exemplarul
pe cântarul randamentelor sale
ar atârna cât ganga
din care a fost smuls
mineralul risipit
al unor opere
neîncheiate. Poate
că a împlini
e o prejudecată, a fi
un exercițiu naiv,
substituit de povara
lui a avea. Psihiatrii
au dat semnalul, tot
ce e cu putință omului
e permis, cu excepția
capodoperei, rezervată
anormalității
caustice
de care ne ferim
spălându-ne
cu acizi…
 
Înfometați
cât trăiesc,
uitați în posteritate, cercul
se închide, civilizația
e ultimul fard
al fiarei
cu chip de om, ce
a pus stăpânire
pe întregul pământ.
Şi poate singura
consolare este
că Dumnezeu
a lăsat să fie așa
și nu altfel.
Sau ar fi putut fi
altfel și cineva
din subordinea
Lui a împiedicat
să se facă.
Trăim, în deplină
falsitate,
buna credință
a Creatorului Nostru!
Sau poate că un
altfel de om
nu a fost cu putință!
 
Incastis omnia incasta!
Pentru cei impuri totul
este impur.
Timpurile se
modernizează. Zgura
urcă pe cer, râuri
de asfalt, plămâni
de gresie, noile clarinete
ale țevilor
de eșapament, sufletul
mineral,
cu balanța măsluită
în mână,
cântărește profitul, peste
oraș cerne
nisipul, norii
sunt zbiciți, ochiul
nu mai elimină
lacrima purificatoare,
câini pribegi
râcâind prin ciment
alături de copii
lepădați,
și bătrânul acesta
singur
în parcul fosilizat,
așteptând să moară
ziua ursuză.

Dacă lumea e
a jefuitorilor
de morminte
putem spera să ne ajungă
din urmă
blestemul tânărului Tutankhamon.
Violarea dreptului
la moarte
se pedepsește
cu moartea. Istoria
este Valea Regilor
în care piramidele încă
străjuiesc
Enigma. Viitorul
va dovedi dacă există
sau nu, dacă
nu cumva enigma e
omul însuși
ce-și îngroapă erorile
sub lespezi de piatră.
Cândva, o liniște ciudată
se va înstăpâni
pe pământ, dar
până atunci până
și cuvintele vor fi sigilate
cu ceara
tăcerii din urmă.
Certitudinea
pulberilor care vom fi
ar trebui să ne împace
cu lumea pe care astăzi
o jefuim
de secrete cu
aviditatea bolnavului incurabil
ce riscă tratamente
morbide. Mai
bine omenesc decât uman, mai
exact este omul
când nu știe
decât atunci când
află.
„Crede și nu cerceta!”
e piatra de temelie
peste care Dumnezeu înalță
Totul și
în care Nimicul
crede că se poate insinua,
fie și prin efracția
necesară.
Altfel, lumea e
țara ideală
din care va trebui
să învățăm
să ieșim…
 
Acolo unde luciditatea
rănește, pe malurile
fluviului unde
toate trec și lupii
pândesc cadavrele jucăușe, în
mireasma incendiilor
saturnale. Asta
trăim, universala
virtute înjosită, adevărul
scopit, momeala
la vedere și unica
recompensă e a progresului
halucinant al legii
ce segregă între fii
proprietatea asupra
viselor îngrădite.
Putrezește
în amiezi fără sfârșit
mâlul de pe pantele
radierelor
unde existența
este o flotă a bărcilor
scufundate.
Testată de candoarea
copiilor, lumea noastră
e o paranghelie
la limita inocenței.
Astfel, luciditatea
rănește, însingurați grăbim
spre chemările
cataractei.
Acceptarea, răzvrătirea,
poezia, puterea
sunt dulcegării
academice, om
e cel ce nu suportă
cât viața îi permite,
iar moartea – o vizită
ce poate fi amânată.
Nopți de felinare ude
spânzurate pe catargele
unei derive, ispitite
de o unică iluzie, acesta
e secolul
care ni se tot promite…
 
 
Revenim doar când nu
avem încotro, drumul
spre om e
anevoios, deși
doar o clipă durează
întoarcerea la
celălalt, la îmbrățișarea
tandră ori loială,
la sânul palpitând ori la
pieptul soldatului
împins să ne ucidă
în ceilalți; revenim
doar când nenorocirea
ne dă colțul
și somează inima să
tragă ori să se
lase fără murmur
străpunsă.
Revenim, prea puțin
într-o singură
viață,
ca și cum ne-am teme
de chipul
pe care-l purtăm
sub privirea scrutătoare
a ceea ce
nu suntem.
Urâm prea mult
ființa care ne refuză
pentru a nu o arde,
iubind-o. Cădem
adânc în păcat
dar uneori
e de ajuns
un țipăt,
când nu continuăm
să ne târâm
pentru a răzbuna
Diavolul!
Şi atunci când
nu mai e cale de
întoarcere
și drumul se frânge
în zid, de ajuns
un strigăt
care ne cheamă
și lacrimile ne țâșnesc
din obraji
ca bobocii de nufăr.
În absența
Dumnezeului fratern
moartea este
supremum vale.
Numai
această ură care
ne desfigurează
surâsul.

Europă, sanctuar
al exceselor,
rațiunea violentă
a înlocuit
asaltul instinctelor
domesticite, matcă
a atâtor triburi
fratricide, nici
un popor al său
nu se poate lăuda
că nu a ridicat
spada, dantelă
de seminții
ce exaltă nedreptatea
diferențelor, statele
unite ale unei idei
despre dumnezeire
care și-a exacerbat
contradicțiile.
Europa, fiică a grecilor,
zămislită
în Creta! La
Knossos, Europa este
un cocon
deschis. Astăzi, inelele
ei se scaldă în lacrimi
marine. Sub povara
ritmurilor despletite
limbile ei se sting, sigiliul
sângelui a fost deja violat,
inima sa turmentată
se zbicește,
sub astrul fără umbră
al ultimului ei
apus.
 
În lumile mărunte
se ivește câteodată
o femeie
cu suflet mare,
care ținând pruncii patriei
la piept
înfruntă de una singură
tunul
bărbatului laș
logodit
cu puterea!
Așa a fost și
în Basarabia.
S-a ivit o femeie
care a condus o
oștire de femei
împotriva
bolșevismului
masculin.
Așa a fost atunci…
Ţara căreia
îi vorbim doar
limba s-a
lăsat apoi
împărțită
în două inimi,
un blestem
care pedepsește
meritat
popoarele
prea cuminți
pentru menirea
lor.
Astăzi, femeia
cu suflet mare
s-a ascuns,
în poezie dar
și de
lume,
la București.
Cum spunea despre
ea, cândva,
filozoful
Ţuțea:
“Muierea valahă!”
Pe numele ei
pământean
Leonida!…
 
Asta este tendința, de
dimineața până
seara oamenii nu fac
istorie, ci
parale, și
în restul timpului
se bucură de ce au strâns.
La capătul excursiei,
chipul lor – o lividă
emisferă de riduri
greșite – va
aminti
maimuța originară.
Cursa e
irezistibilă.
Concurenții n-au
vreme să fie
altceva, în insule
paradisiace
năvălesc
vară de
vară
mamuții
matusalemici,
supraviețuitori
ai holocaustuluui
prosperității
mondiale,
care macină
caracterele
și din făina lor
gipsează
cariere!
Acesta e viitorul
în care funcționarul model
se grăbește,
pomădat,
la întâlnirea cu
cronometrul ucigaș.
Cine mai are timp
în metrou, cu ochii
pe moartea amânată
din privirea
celui
de lângă el,
să-i vorbească
de fericire?
 
În veacul șpe
plus unu, chiar și
defuncții
au cv-ul în buzunar,
chiar
și chiriașii cimitirelor
au cont la
bancă. Dacă
va mai
rezista
până la capăt,
Dumnezeu
va fi
un bancher!
 
Pentru că orașul meu
a obosit
în urna amiezii, mă
opresc
sub soarele
neclintit,
între remușcările marilor
țărăniști, și ascult,
cu Senatul în dreapta, clopotul
unde bate inima
țării
ca o zdreanță în vânt.
Aici, armele
au găurit
cândva,
cu andrele de foc,
conștiințele
răzvrătite, sângele
a curs bogat
precum dulcețurile și
pe cerul de bronz
au apărut căpușe
ucigașe.
Acum, pe câmpul
pietruit
zvâcnesc pulpele
fetelor și
câțiva puști bat
mingea.
E amiaza. Morții
tineri
vor veni abia
pe înserat
la taifas,
să contemple cu
orbitele avide
cum curge
prin ei
râul de lână
al vremii. Ei
își vor da coate,
icnind,
își vor arăta
unii altora
locurile unde
moartea de Crăciun
i-a prins ca
pe iepuri, ieșită,
flămândă,
la vânătoare
de năluci cuminți,
vor lăcrima
cu ceară
căutând zadarnic
printre trecătorii
străini
părinții, femeile,
pruncii.
Iar la noapte
se vor întoarce
iarăși în nucul
fără
noroc,
într-o noapte
unde luna
nu va veni…
Pentru că orașul meu
e o legendă
lepădată
din rușine
și trecutul
e opiumul care ține
clipa în
viață, mă
opresc lângă
falnicii țărăniști,
cu privirea rezemată
de zidul
Senatului, într-o
piață unde
o Românie
oacheșă, lepădându-și
fustele și
credințele,
face baie goală
în istoria
ca o gârlă…

Acesta este secolul
din care poetul a fost
exclus! Secol
vitreg
cu poezia – cântecul
lui Iisus –  răstignită
în locul gol!
Acum în sfârșit, omul
se scutură de om,
copilul
se naște cu
platfus, fecioara
se împreunează cu
dolarul obez. Sub
timpanul uriaș
care nu ne mai aude,
se va sinucide
Statuia Libertății
frânte, exilată
în America!
Acesta e secolul,
gâtlejul stadionului
global și biserica
pângărită.
Dumnezeu nu se mai
vine
aici
unde a fost hulit,
bomba cu ceas ce va
exploda
la timpul potrivit, acesta
e veacul întors
din drum
îndreptându-se
în pas de gâscă
îndopată
spre propriul trecut,
ciorba plumbuită
unde piaza rea
își trimite portavioanele
preventive
spre ceața
raiului năruit.
Nu știu dacă îngerul
va mai întârzia
între noi.
Homo posteritas
a
și sosit! Iată-l!
Urletul
său
a asurzit bătrâna Odă a
Bucuriei. Umbra sa
îmbracă în triumf
de dobitoace
combinezonul
cu stele carnivore
și se avântă
iarăși
în luptă!
 
O țară în care nu te simți
înfiat
niciodată, o
Constituție de drepturi refuzate, un
zeu efeminat
pe al cărui obraz smead
se pârguiesc
merele caste.
Ea este, dezbrăcată din
visul care o închide
în noapte
ca pe o statuie a
delirului, o
prezență virginală
ce, oricât i-ai poseda deliciile,
nu devine pe
de-a întregul
o femeie.
Un mister al facerii
pe care Dumnezeu
îl păstrează
doar pentru sine,
ascuns cu grijă
în specia cețoasă a
bărbatului misogin.

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței

Lumea

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: