Noi încă mai credem în cultură!
Poți ajuta imediat prin PayPal, REVOLUT
sau pe contul asociației ECOULTOUR!

Furtuna din suflete

Fragment din ”Fascinația Diavolului”
de Eugen Matzota

Furtuna măturase încă de cu seară coastele stâncoase cu valuri mari ce ajungeau aproape până la jumătatea farului. Lumina lui abia se mai zărea printre norii de stropi de apă sărată. Niciun vas nu s-ar fi aventurat pe o asemenea vreme, poate doar Dragonul Roșu, care avea o imensă velatură neagră, dar și această corabie abia venise din Liverpool.

Dar, așa cum spunea un cunoscut umorist englez, pe noi aceste lucruri n-au de ce să ne intereseze.

Să punem de la început lucrurile în ordine: acțiunea noastră nu se petrece noaptea, ci dimineața devreme. Apoi, ce să căutăm pe coastele Angliei, când totul se petrece-n România, într-un sat aflat la vreo 25 de kilometri nord de Dunăre.

E adevărat că avem și noi acum ceva ce se cheamă tot Dragonul Roșu, dar acesta este un exemplu practic lipsit de orice umbră de eroism.

Să-i lăsăm pe englezi cu-ale lor, să ne vedem de oile noastre, așa cum facem de când cu marele nostru viteaz din Miorița…

Gil cobora dealul de la casa bunicilor spre centrul satului a nu știu câta oară. Poate că asta se întâmpla chiar în aceeași zi, iar și iar, fără ca el să-și dea seama.

Dar acesta e un lucru pe care Gil chiar nu avea cum să-l știe, nici nu putea să afle vreodată, chiar dacă adunase ceva fire albe de păr, cam așa cum îi stătea lui bine până-n 40 de ani.

Asta părea a fi una dintre bucățelele lui de viață pe care le trăia repetat, ca și cum ar fi trebuit să exerseze până reușește să înțeleagă ceva.
Nu-i prea venea să coboare din lumea de sus, dar trebuia neapărat să afle un răspuns la cele petrecute noaptea. Dacă nu visase, din nou, desigur…

Visul Dragonului Roșu

De cu seară i se păruse lui Gil că era mult prea mare liniștea din jur. Nu se auzeau nici greierii de vară, nici câinii de toate zilele, care lătrau cu perseverență unul la altul din deal în vale și apoi invers. Niciodată toți deodată.

Camera avea un geam spre intrarea în curtea plină de roșii, atât de roșii de ziceai că-s căpșuni, păzită de Zorel, un câine simpatic pe care-l știa de mic ascuns sub lemnele ce-i serveau drept cușcă.

Cealaltă fereastră dădea spre lumea din vale, drept care era mereu mai luminoasă.

În acea noapte, însă, lumina era ori prea mare, ori prea roșie, nu știa nici Gil ce putea fi, dar simți că nu e de bine. Se ridică cu teama de a nu fi uitat cumva ceva nestins pe-afară.

Vântul ăsta ce îndoia dudul mare din mijlocul curții putea aprinde vreun tăciune și cocenii erau doar la câțiva metri mai încolo.

”Așa, așa, bine faci,” părea a-i spune luminița roșie pe care o întrezări printre perdea și perete, așa că Gil țâșni imediat afară, drept în cerdac.
Acolo, un alt câine, nu Zorel, care doar se auzea clar schelălăind cu teamă dinspre poartă, stătea pe cele două trepte, cu spatele la Gil.

Asta nu l-ar fi mirat prea mult, poate, dar câinele nu avea o culoare normală, ci era un câine incredibil de roșu. Nici asta n-ar fi fost poate prea mult, dar, de fapt, nu era roșu, ci răspândea o lumină roșiatică, așa cum face focul când se stinge.

Și nici asta n-ar fi fost peste poate, dar, de fapt, nu era câine, căci avea o coadă mare cât el, plină de țepi. ”Ăsta-i dragon. Și roșu, pe deasupra!”
Animalul se-ntoarse ușor, părând a-i da dreptate.

Asta-l enervă la culme, căci n-avea de gând să stea de vorbă cu nicio lighioană mică și roșie în visul lui.
Era visul lui și făcea ce voia acolo, la urma urmei!

Vru să se sprijine de ceva care nu se mișcă, așa, cu una, cu două. Trebuia neapărat să vadă cum o fi și cu visul acesta, că multe mai avusese de la o vreme-ncoace și nu toate păreau ale lui.
Atunci, dragonul îl atinse ușor cu vârful cozii, cât să-i atragă atenția că nu era acolo degeaba.

Inelul dragonului

Strălucind cum bine-i șade aurului, Gil văzu inelul pe care i-l adusese dragonul, că doar cui?

Alt inel? Păi, mai avea unul de la mama lui și nu-i trebuia altă podoabă ce-ar fi dovedit lipsa de smerenie.

Întinse mâna cu grijă, căci nu mai fusese niciodată prin preajma unei asemenea lighioane. Se și lipi repede cu spatele de perete. Dragonul se tot uita spre poartă, de parc-ar fi trebuit să mai vină cineva.

Inelul, ca orice inel, cam ca acela pe care-l purta pe mâna stângă, doar că era cam mare, după el. Pe el era un cap de cățel. Gil privi spre dragon. ”Nu seamănă,” și dragonul aprobă din cap. ”Nici Zorel nu e,” și iar primi aprobarea dragonului.

Oaspetele dragonului

Deodată, lumina roșie parcă se stinse și doar în camera din care tocmai ieșise puteai zări acum ceva lumină. Chiar în mijlocul ei era un bărbat ca o umbră neagră care părea că-l cheamă repede să vadă ceva.
Acum înțelese pe cine aștepta dragonul.

Când intră în cameră, bărbatul dispăruse. Nu rămăsese în urma lui decât un miros greu, de pucioasă. Deasupra patului, era acum un alt tablou, nu cel obișnuit, cu fotografii lipite pe-un carton mare.

Era un tablou vechi, cu un bărbat ciudat, impunător, fără vârstă. Nu era tata, nici bunicul sau străbunicul. Mai departe n-aveau cum să se fotografieze pe-atunci. Și, totuși, îl știa bine, îl mai întâlnise, și nu neapărat prin visele lui ciudate…

Cine să fie? Asta numai Jenică putea ști, așa că încercă să revină la visul lui obișnuit, sigur că dimineața-i va spune unchiul lui cel deștept cine-i cel în tablou.

Și Gil reuși să schimbe totul. Ajunse înapoi la visul lui, odată cu furtuna ce-și căuta alt loc, departe, în vale. Visând, își tot făcea planuri din care știa bine că măcar o parte tot mai rămânea până dimineața.

Niciodată n-a putut Gil înțelege
ce era mai important în vis:
ce uita sau ce ținea minte.

Dar era sigur că trebuie să-l vadă pe Jenică…
Așa că Gil se scufundă la loc în vis ca-ntr-o apă adâncă, fără fund, dar atât de primitoare…

Fragment din cartea
Fascinația Diavolului
www.libris.ro
(sau direct la autor, pentru cele cu autograf personal)

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

De citit în limba română:

Readings in English