Da, aceasta este munca unui singur om!
Ajută-l și tu atât cât poți! DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
Vulcan, jud. Brașov, CIF 34237932
ING Bank, RO94INGB0000999916569535
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 86 ● 10/2024 ▲▲▲
–Ei, cum te mai simți?
Era din nou dimineață? Era dimineață!
Moni, așezată lângă mine, mă privea zâmbind.
–Cum să mă simt, senzațional. Când plecăm în deșert? întrebai, făcând pe viteazul.
–După ce mâncăm, evident. Așa te vreau! Viguros că însăși poporul din care te tragi… Unul latin, dar cu „intarsii” benefice de pe la toate popoarele care ne-au vizitat sau, mai degrabă, călcat!.
–De aceea și sunt atât de bun!
–Ţi-au murit lăudătorii! Haide la masă și după aceea să mergem cu dom’ profesor la sit!.
Pe tot drumul până la sit, m-am gândit numai la Eva și la ce se întâmplase între noi. Era de neînchipuit, parcă visam. Dar dacă visam?!
Încercam să nu mă mai gândesc, dar…
–Eva! m-am surprins șoptind!
M-am băgat printre colegii de expediție și am deschis reportofonul pentru că vorbea profesorul canadian. Dar cu gândul nu mai eram acolo…
La un moment dat, am scăpat reportofonul pe jos și a durat ceva până l-am ridicat. Atunci când am pus mâna pe el am simțit furnicături pe braț… Am oftat îndelung.
–Eva!
Îi priveam pe cei din jur, nimeni nu-mi acorda atenție, nici măcar Moni nu prinsese incidentul. Reportofonul funcționa încă, marcă înregistrată „made in Nederland”!
Timpul trecea foarte greu. Şi era cald, foarte cald…. Un vultur ne dădea târcoale, iar un șacal lătra undeva prin apropiere. Probabil că, la prima vedere, nu eram o pradă de lepădat.
Într-un târziu ne-am strâns calabalâcul și ne-am îmbarcat în jeep-urile pline de prafu roșu-cărămiziu al deșertului. Înapoi spre oază. „Ce ușurare!”, mi-am spus.
Toyotele stârneau praful cale de doi kilometri.
Coloana expediției, de obicei, când se întorcea de la sit era întâmpinată de copii care împingeau cercuri și de câini alergând…
Nimic din toate acestea! Nimic!?
Pustiu!
Liniște!
Suflarea satului, parcă se volatilizase!
Ne priveam mirați unii la ceilalți…
Mașinile au tras la locul de campare.
Ghidul yemenit ne-a ieșit în cale. Cu capul în pământ și încovoiat. Avea o față tristă… Parcă nu mai era el! El care zâmbea tot timpul când ne întâmpina.
–Ce s-a întâmplat, îl luă repede Moni.
–S-a petrecut o mare dramă, doamnă, grupul de tineri cercetători veniți din România se strânseseră toți în jurul său să audă mai multe. Eu, stăteam un pic mai retras.
–Ce dramă? întrebă Moni.
–Fata șefului comunității… S-a… înecat!
–Fata… Îngrozitor! Câți ani avea?
–Mâine împlinea șaptesprezece ani, săraca!
–Dumnezeu sau Alah să o aibă în pază! se auzi rostind cineva.
Dintr-o dată, simțeam că mi s-a luat tot aerul, iar pământul îmi fugea de sub picioare… Nu cumva…
–Cum se numea… Întreb cu vocea sugrumată.
–Eva. S-a dus să ia apă, probabil că a amețit și a căzut, nu a fost nimeni lângă ea și s-a înecat. A găsit-o o mătușă de-a ei.
„Eva?”
„Eva mea?!”
Era imposibil. Nu, așa ceva…
Doamne! Alah! Nu!
„Vă rog, treziți-mă din vis! Spuneți-mi că nimic din toate acestea nu se întâmplă!”
Un nod mi s-a pus instantaneu în gât.
„Eva!”
Evaaa…
„Dar dacă era o altă Eva!?”
Colegii, în frunte cu Moni, au plecat cu ghidul arab la cortul șefului pentru a-l consola și a-i prezenta condoleanțe. Nu am avut puterea să-i însoțesc. „Dacă era Eva? Eva mea. Copila din cerc…”
Nici măcar nu știusem că era fata șefului de trib!
S-a supărat că a respins-o… Eu eram autorul moral? Dacă din cauza mea… Eu, cu refuzul său idiot…
„Da, măi, fată, dar să te omori pentru asta?!”
Vorbeam de unul singur, iar pașii mă duceau spre lacul din mijlocul oazei. M-am așezat pe locul de unde îmi trimisese zâmbetul și îmi culesese ramura cu inflorescențe violacee… Pe locul unde desenaserăm împreună cercul. Tufa, din care rupsese ramura pe care… Tufa se veștejise. Nu mai avea nicio floare. Cine știe! Poate că-i trecuse timpul!?
Priveam pe malul celălalt, cu o insistență nebună, așteptând să văd o puștoaică de aproximativ șaptesprezece ani… Să o văd zâmbind…
„De ce ai făcut asta, Eva?” vorbeam de unul singur și plângeam. Nu mă puteam stăpâni.
„Chiar dacă nu m-ai fi înțeles, aș fi avut atâtea să-ți spun. Mi-aș fi dorit să-ți spun că atunci când te-am ținut în brațe am fost cel mai fericit om de pe pământ. Aș mai fi vrut să-ți spun, de asemenea, că, în noaptea primului nostru sărut, eram în stare să alerg prin toată oaza și să scrijelesc, cu buzele mele, pe fiecare frunză și pe fiecare fir de nisip numele tău…”
„Aș mai fi vrut…”
„Acum…”
„Şi, Doamne, mâine ar fi fost ziua ta de naștere!”
„De ce ne-ai făcut asta, Eva?! De ce?”
Priveam cu obstinație pe malul celălalt și așteptam ca, din clipă în clipă, să o văd pe Eva cum îmi zâmbește ca nimeni alta. Nu voiam să cred, în ruptul capului, că Eva nu mai este. „Eva mea!” Privea malul… Nimic!
Cum să vină, când ea…
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 86 ● 10/2024 ▲▲▲
Zgomot de pași, inima să-mi sară din piept, am întors speriat capul… Era un băiețel care, șovăind, se apropia încet-încet de mine. M-am ridicat și așteptam… Ce, nici eu nu-mi dădea seama?! Oare în spatele lui nu cumva se ascunsese Eva!? Făcusem ochii mari… Dar nu. Micuțul, nu avea mai mult de opt-nouă ani, s-a oprit în fața mea și, cu mâini tremurânde, a scos de la spate un săculeț din piele. Mi l-a întins plângând…
–Eva, am mai rostit și, până să apuc să mai spun ceva, puștiul a luat-o la fugă înapoi. Probabil că era fratele mai mic al Evei!
Am luat săculețul, m-am uitat de jur împrejur nu se vedea nici țipenie de om, doar prietenul meu arab, sosit împreună cu puștiul se așezase la picioarele mele dând prietenește din coadă.
M-am aplecat și l-am luat în brațe. El fusese singurul martor al dragostei noastre. Doar el și luna. M-am întins lângă el și am început să plâng și să bat cu pumnul în nisip.
„De ce? De ce? Of, Doamne, la ce grea încercare m-ai supus!”
Am sărutat săculețul de o mie de ori și l-am băgat în buzunar.
Am a rupt, într-un târziu, un bețigaș și am descris pe nisip o jumătate de cerc… Doar o jumătate… Jumătatea Evei. Eu nu-mi meritam partea. Şi-am mai scrijelit o literă: E. Cu noduri în gât m-am întors în tabără.
–Ce ai pățit? mă luă Moni de cum mă văzu.
–Moni, a murit un copil. Nu pot nici măcar să aud de acest gen de drame, păi dar să mai merg să-i văd pe oamenii aceia suferinzi. Eu și acasă, când sunt știri negre despre copii schimb canalul. Nu suport.
–Ai dreptate, nu a fost un moment prea plăcut nici pentru noi. Săraca, și era așa de frumoasă! Păcat!
–Păcat! am scos un oftat prelung și a adăugat, mi s-a luat și pofta de mâncare.
–Nu știam că ești atât de sensibil.
–Aparențele înșală.
–Așa sunteți voi, bărbații!
–Suferim în taină, da. Ne doare tot ce îi doare pe semenii noștri. Indiferent de sex sau statut social.
–Săraca fată!
Mda! Hai, te conduc la cort! Ah, și să nu uit, mâine ne facem bagajele, plecăm, ne întoarcem în țară.
–Păi, parcă trebuia să mai stăm pe aici?
–Profesorul canadian, este nevoit să se întoarcă în țară, să primească un premiu din partea Academiei. Oricum, ce era mai important am realizat. Mai aveam doar de vizitat orașe și câteva muzee. Situl și prelegerile profesorului erau cea mai importantă parte a expediției.
–Am ajuns, Moni, noapte bună!
–Noapte bună, Bogdan! Mă sărută cald pe obraz și se duse la masă.
Pielea de cămilă de deasupra cortului stătea să cadă, iar sacul de dormit era total incomod. Nu-mi găsea locul.
Simțeam o arsură pe coapsa stângă. Am băgat degrabă mâna în buzunar și am scos săculețul. L-am dus la buze, l-am sărutat îndelung, apoi a început să-l strâng la piept și să plâng din nou.
„De ce, Eva? De ce?” Am adormit târziu, înecat în plâns.
La despărțirea de comunitatea coptă, șeful nu a fost prezent, își plângea copila.
S-a făcut totul în liniște. Chiar și șoferii au pornit motoarele jeep-urilor fără să le ambaleze.
Îmi era sufletul greu.
Nici oaza nu mai era așa de frumoasă!
Aș fi vrut să mai merg o dată pe malul lacului.
Dar Eva nu mai era.
Iar eu urma să mă îndepărtez din ce în ce mai mult de ea. Și de această întâmplare incredibilă și atât de tragică.
Oare are am să o pot uita vreodată!?
Cât de vinovat eram? Of, Doamne, că dacă înăbușeam din fașă orice pornire nu se ajungea aici.
Eram vinovat?
„Da, sunt vinovat!” îmi spuneam întruna.
Am privit cerul… Am privit cerul parcă încercând să implor divinitatea să se facă o minune…
Mașinile s-au încolonat una în spatele alteia… Prietenul meu arab, câinele de culoarea deșertului, se ținea după mașină și schelălăia sfâșietor. I-am făcut semn șoferului să oprească.
Am coborât și l-am luat în brațe. Tremura și se încolăcise în jurul meu, iar privirea sa blajină, tristă, parcă încercând să privească adâc în sufletul meu, îmi rupea inima. Îl strângeam cu putere și îi șopteam la ureche: „Iartă-mă! Iartă-mă și tu!”
„Adio, drag prieten și iartă-mă!” Am scos din sacul din pânză de cort ultimul pachet de biscuiți cu cacao, l-am desfăcut și i l-am așezat sub bot. L-a amușinat puțin și s-a târât la picioarele mele. M-am lăsat în genunchi, roșcatul mi-a lins mâna și s-a așezat peste pachet. Nici el nu avea chef de mâncare. Simțea că îl părăsesc. Îl auzeam cum scheaună, cum plânge… Doamne, ți se rupea inima!
„Du-te la Eva și stai cu ea!”, i-am mai șoptit, după care m-am aruncat în mașină și nu am mai privit înapoi.
Avionul avea o întârziere de două ore, probabil ceva la motor!
Mă plimbam fără încetare, nu-mi găseam locul. Aș fi vrut să și plâng!
O imagine îmi revenea insistent pe retină. O vedeam pe Eva în mijlocul oazei. Era îmbrăcată într-o rochie de mireasă de un alb strălucitor și zâmbea, zâmbea… Era atât de frumoasă.
Înainte de a-și lua viața mi-a întors darul, a ales ca și dincolo de viață să fie tot cu mine. M-am oprit lângă un chioșc de presă, am cumpărat, fără să-mi dea seama ce fac, o ilustrată. O ilustartă?! Am privit-o lung și am început să plâng ca un copil.
O fetiță, cam de vreo 7-8 anișori, se oprise în dreptul meu și mă privea extrem de mirată. Avea ceva din… privirea Evei. Mi-am șters lacrimile, i-am întins ilustrata și i-am zâmbit. Nu a luat-o! Surprinsă de gestul meu, micuța s-a speriat și a zbughit-o către părinți. Priveam ilustrata care se lipise de marmura sălii de așteptare și parcă o vedeam pe Eva cum îmi face cu mâna… Aveam halucinații?! Am oftat și m-am alăturat grupului care tocmai făcea îmbarcarea.
De pe scara avionului am mai privit o dată peste Sana’a, peste Yemen…
„Eva!”
Fata din cerc…
Cercul copt.
Nu mai aveam chef de vorbă. De fapt, de nimic.
Moni a realizat acest lucru și s-a așezat tăcută lângă mine. Şi-a pus capul pe umărul meu și-a adormit. Abia așteptam să văd luminile aeroportului…
„Eva!”
Am închis ochii…
(VA URMA)
Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota
Readings in English
 | The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback |
 | Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback |
 | THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | Theosophy, The Final Answer $4.95 to buy Other formats: Paperback |
 | NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95 |
De citit în limba română:
