Nervurile transparenței (VIII) ▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 86 ● 10/2024 ▲▲▲

Noi mai credem încă în cultură!
Ajută-ne atât cât poți și DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
Vulcan, jud. Brașov, CIF 34237932
ING Bank, RO94INGB0000999916569535

Pentru cei ce-mi vor citi poemele mai târziu, prea târziu pentru mine…

Iubesc ninsoarea!
Ninge cu cuvintele mele
și încă nu le-am rostit.

Civilizația este felul
în care, așteptând
ceea ce nu ți-e dat
și primind
ce pică de la ospățul
stăpânilor,
știi să spui împăcat:
“Thank you! Very much!”
Rebeliunea amenință
civilizația
cu o însănătoșire
zadarnică, dar muritorul
de rând știe
că râma e mai
disponibilă
decât leul,
modelul absolut!
Oamenii sunt toți
o singură rasă, negri,
albi, mongoloizi, în care
specia diferită
este a visătorului răzvrătit.
Să se sperie într-atât
civilizația de arma
pe care o ridică poetul
deasupra epopeii ei
trecătoare?
Frica
de moarte face
diferența. Mulțimile
trăiesc până la
adânci bătrâneți
cu teama de
Mireasa cu Coasa
în timp ce
revoltații, cu
fruntea netedă, mor tineri
la vârsta lui
Iisus.
Pentru că a ajuns la capăt,
pentru că ziua
de astăzi
nu se mai poate însoți
cu ziua de
mâine.
Pentru că trecutul
și-a risipit viitorul.
Dintr-o dată lumea
se înclină
înaintea apusului.
Stelele au înconjurat cerul
și-i ciugulesc
semințele.
Noaptea e ultima lui
lumină.
Şi privirea înecată
în sânge
a Bunului Rămas!
Altfel, nimic nu
va mai fi
ca înainte.
 
Bătrânul doarme pe prispă.
Exersează moartea.
Plumbul său e cărunt.
Deasupra, timbrele filatelice
ale unui mesteacăn.
El este în alt timp, s-a
născut înaintea lumii și
va pleca după ea, dar
maimuța nu știe
că a consumat
tot timpul
mâncarea
reîncălzită. Doar
el în care împietrește
încet
o ultimă sentință!
S-a topit ceara în
inima trăitoare, un utilaj prăfuit
demolează casa
de vis à vis. Veselă
este trista ambiție.
Va crește o altă crâșmă
cu țigani lăutari și
basarabence țiitoare
pentru ca satul
să nu mai simtă frica, iar
cimitirul, cocoțat
pe un deal,
e doldora de noii născuți
ce au trecut prin lume
cu batista la gură.
 
Soarele este flasc, mocirlos,
Bărăganul
e pustiu, în amiază, forfota
s-a ascuns în fântâna adâncă. Ialomița
alunecă leneș ca o omidă
galbenă
pe sub ciocul ascuțit
al stăncuței doborâte
cu praștia. Un
neam de furnici
se pregătește
pentru ultima trecere. Toate
curg într-un singur fel și
într-un singur loc, și
doar escavatorul ruginit,
cu falca izbită în
praf, și
doar bătrânul viclean care,
în sfârșit, s-a decis și i-a luat-o
lumii ăsteia
înainte. Cât
încă ea nu știe
el doarme
pe prispă, iar
proza în secetă
a înecat
în praf
poezia.
 
Era vestit pentru
că nu primea bolnavi
peste 70 de ani!
„Eu nu stric lucrarea
lui Dumnezeu!”
Ieșise la pensie la 60 de ani și
își servise exemplar
clientela încă nouă ani. Doar
această bizarerie
prea bine cunoscută.
„Eu nu stric lucrarea
lui Dumnezeu!”
Ca și cum destinul i-ar fi scris,
ca și cum Dumnezeu
i-ar fi făcut mărturisiri
complete!

Cândva, odată, monede
ale trecutului, cu care e
plătită o sordidă
reverie. În
casa de bătrâni e aniversat
un centenar, invidia
fraternă
a venit cu flori
pentru privirea umbrită de
cataractă. El
nu mai vede, nu mai aude, ca
un vultur pleșuv rănit
de vârstă, o
biată curcă
în care moartea
se lăsase împăiată.
Cineva desface o șampanie.
Strigăte, urări. În apropierea
veacului deja trăit,
copii, nepoți.
Viitorul e un ghețar
în care omul
sculptează
în transparența vânătă, nici viața, nici
moartea, doar spaima! După
cum scria Montale:
„O întreagă dimineață, chiar făcută
din milenii…”
Lumina soarelui este
mereu a cârtiței
ce-și caută dovada
pe dinăuntru.
 
Cum am putea să credem
că în noul secol cafeaua
va fierbe altfel
în ceainicul coclit, ori
că sabia vieții nu se va toci
ca să devină toiagul
noduros al
morții?
Speranța e totdeauna
aspirina nevrozei.
Freud era convins că viitorul
e mort,
– Să ne lipim fruntea
de scheletele
viitorului! –
iar
prezentul
o ingenuă acceptare.
Omul se minte pentru a
trăi
așa cum se amăgește
că esența sa
nu va pieri
niciodată.
Altfel, trebuie
să ne închipuim
cadavrul nemuritor.
 
O dată pe săptămână
țăranca tăia
o găină.
Odată la trei luni
o gâscă.
Odată pe an
un curcan.
Întrebată
de un simbriaș
al primăriei
ce vârstă are,
țăranca i-a răspuns
mândră:
“Am 73 de curcani!”
 
Așa sacrificăm: patimi,
prietenii, proiecte,
doar, doar
vom fi chemați
la sărbătoarea
de la capătul
spaimei…
 
Am cunoscut un
om mare
care se mira
că e mare
și mai mulți oameni mici ce
nu se mirau deloc.
Democrația celor care
nu se miră, ca
și dictatura celor care
se miră de
nimicnicia
celorlalți.
Omul mare
e curcanul stingher
rătăcit în curtea
cu galine. Prea
împodobit
pentru a nu stârni, din
invidie în
invidie,
suferința
de a fi
găină. Şi
totuși, când
vulturul hămesit
se prăvale în vale,
prada este
curcanul.
Moartea fudulă
nu alege
la întâmplare.
Mirele ei e
totdeauna
cel care nu rămâne
în urmă.
 
Urmăream dezastrul
surprinși, hingherii
coborau
agitându-și zgărzile
ucigașe. Câinii
îi priveau
cu o demnitate dispărută
din oraș. Din
când în când, din corul
urletelor
inepte, cruciații ridicau
în spânzurătorile deșelate
sufletele rasei
prietene. Acum
sufletul
ni-l vânează
civilizația!
Ordinea, curățenia, degeaba
o lăudați, poeții
apără ființa
până la sfârșit.
 
Poate că, într-o zi,
se va povesti
și despre mine
ceea ce s-a spus despre preotul
satului
care, dezbrăcând sutana
de pe Dumnezeu,
a acoperit umerii
unui copil
semănat pe la marginea
drumului
de o țigancă
nebună!

Toată viața
am dorit
să surprind acest sordid
inventar de insecte
umane. Păreau feroce,
dislocând cu
pikamerele
descântecele
de la gura
profeților,
coborând
fragmente de lauri
imperiali de
pe fruntea
poeților,
îmbâcsind oul
transparent
cu saliva de calciu.
Dar astăzi știu,
a sosit dimineața aceea
ce-ți lovește
cu toiagul
în fereastra
în doliu.
S-a deschis
câmpul de sticlă
și am văzut, în
sfârșit, sărbătoarea
acestor pluguri
străvechi răvășind
cimitirele, Europa
este acum un imens
bestiar
de erori dezarmate.
 
Poeții împrumută
unii de la alții, pecinginea
disperării
pe obrazul lor,
cicatrice ori aceeași
roșeață sfielnică
a timpului în declin.
Dacă tot trebuie cineva
să recunoască
o crimă, ei sunt cei
care nu se feresc
să o facă. La ce bun?
În mlaștină prosperă
râme albe
ce n-au și altceva
de făcut…
 
Bucurii nemuritoare
de o clipă, e tot
ce mai hrănește chermeza
de a ști că folosești
turmentației generale
în care ierarhii de paie
putrezesc la vedere.
Omul s-a dilatat
în lume, dar talentul demiurgic
îi prisosește, clona
îi seamănă prea mult
pentru a face scăpată
și cea mai modestă speranță.
E tot așa de câteva
bune mii de ani
de dumnezeire utilitară,
în care Adam, scăpat
ca prin minune
din infernul fericirii,
încă își mai caută
prețul. Animalul acesta
simpatic e astăzi
disputat de alte
milioane de ani
de nesfârșite nașteri
și de o singură moarte.
Tot mai strânsă
tăcerea, adunată în
jurul meu
ca o șosetă de lână peste
organul obosit de a
mai spera. M-au părăsit
alții, îi voi
părăsi și eu. De pe terasa
blocului văd
un cimitir pârlit
de paiele asfințitului. O
populație de calcar
murmură de sub
pământul crăpat,
amăgindu-se că
odată ajunsă trecut,
lumea s-a
înțelepțit. Cu
pleoapele plecate
cobor în buncărul meu
de refugiu,
cu gândul omenesc
la propria mea
înhumare. Un
mic plin
care s-a lăsat înzidit,
în sfârșit, în
vastul gol
al maidanului de trăit…
 
Totul merită părăsit,
la ce bun să rămâi
de veghe
lipit de zidul
paradisului stricat, lumea
e identică, mai
puțin în
amănunte, caruselul se învârte
și nimeni nu știe de ce,
mânat din urmă
de un univers
cuprins de somnul
expectativei. Până când
să lași în urmă nimicul
pentru a recupera
neantul, formula brută
în care ființa
este un monom
la întâmplare? Viața
e cronofagă. Ea
consumă
ceea ce o consumă.
Cum nu putem muri
îndestulător
în moartea celor
din jurul nostru,
e singura experiență
exclusivă, doar amânăm
să ne gândim
la asta. Când omul
piere, la poarta
raiului, oricât
am sângera,
nimic
nu se schimbă.

Un miliardar, simțindu-și
sfârșitul aproape,
știind că moartea
se pregătește să-i ia totul, a construit
în cimitirul celor avuți un cavou
ca un office
în care și-a transportat biroul, computerul, dosarele, agendele, faxul, canapeaua, revistele x, trabucele,
trofeele, biblioteca, papucii și
un set nou de ciorapi
de lână.
După care s-a mutat acolo și a continuat
să-și ducă afacerile.
Până într-o
zi.
De atunci, conform strictelor
dispoziții testamentare,
protejate
cu forța virtuală, talkforce
a armatei,
în numele apărării dreptului
la proprietate și a respectării
ultimelor dorințe,
televizorul merge,
telefonul țârâie…
Puțina glorie
care ne-a mai rămas
o dedicăm
războiului
pe care îl purtăm
emoției,
cu
aerul că vidul
în cerebel
va desacraliza
secretul existenței
în care figurăm
ca excepție anonimă.
Civilizația a izolat
poetul în termosul
recompenselor, ecuația
e disecată
fratern
de chirurgi
și poliaști. Dar autopsia
nu dezvăluie
decât ceea ce știm:
prigoana
și neputința.
Așa cum va arăta
lumea noastră
cândva,
va fi bine. Surogat,
exil. Prea
sună a blestem
viitorul, prea
ne pregătim
sulimenind mortul
care odată era
Alice în Ţara Minunilor.
Veacul ce vine,
probabil cimitirul
din urmă
al faptului
comun și al poetului
răstignit.
 
America
în noaptea anului
2000
s-a cocoțat
pe moțul tortului,
a aprins lumânarea,
a deschis șampania
Moët Chandon,
a dat foc la petarde
și artificii,
și-a pus Președintele
s-o lingușească
și de la înălțimea
Twins-urilor
privește,
optimistă,
cu albeață
pe suflet,
cimitirul global.
 
Obișnuia să facă orice
muncă, înainte de a
fi prinsă furând.
Menajeră, chelneriță, debarasoare,
vivandieră.
Noaptea lucra cinstit,
ziua șterpelea de
nevoie. Până când
un patron burlac
s-a îndrăgostit
de nurii ei. A
luat-o de nevastă.
A
trecut-o
în testament, i-a dat
o casă, i-a deschis un cont la bancă, i-a asigurat viitorul.
Dar femeia nu renunță
la nevoile ei. Noaptea
continua să lucreze
cinstit
cu slujbașii patronului. Ziua
îl fura pe patron. Prinsă
asupra faptului
de soțul încornorat, aceasta
i-a răspuns, insolent: „Doar
nu vrei să le iei
pe toate
în groapa ta!”
 
Acvila nu știe ce
reprezintă. Ea vânează
viața, o prinde în
gheare, o izbește cu
clonțul, pentru că
are pui de hrănit.
Ea nu știe că
ochiul speriat o privește
cu invidie, iar
arma ucigașă
o prinde în
cătarea ei.
Pe pământ totul e
diferit. Dar
acvilei nu-i trece
prin cap
să împăieze
un om ori
să-l treacă
în categoria ucigașului
de profesie. Altitudinea
schimbă mentalitatea.
De aceea vulturii
mor pe cer, iar
oamenii se înghesuie, spășiți,
în grotele pământului.
Scribii noștri nu
știu că încălzesc
focul. Truda
lor curge
ca ambra pe hârtia
combustibilă a socotelilor
unui veac.
Le
datorăm că
Homer trăiește
și că muzele
au vârste matusalemice.
Toată viața lor
au ars în oglinda
ale cărei cioburi
însângerează
astăzi
călcâiul gol
al soldatului
roman
care, ajuns față în față
cu
Arhimede
pe o plajă siracuzană,
nu-l mai străpunge
cu spada
ci-i cumpără
nisipul
pe care a
scris Formula! Unica
în care
dacă nu am murit
de indigestie, încă
trăim.
Scribii nu știu că
atunci când morții i-e frig
numai ei îi mai
ațâță focul.

Zebra doarme în picioare,
trăiește pe fugă, în
răstimpuri se înmulțește,
paște, bea apă
de la gura crocodililor
însetați de sângele
turmelor, cu urechile în vânt, galopând, oprindu-se, migrând
de la un capăt la altul
al spaimei de a trăi.
Te întrebi dacă natura este normală.
Dumnezeu a lăsat-o
să fie, aici, unde iarba mișună de crime.
Totul devoră totul și milă nu e,
dar zebra nu știe.
Se naște, este și
moare calm
în valea tragică
a zoologiei
în care omul
o devenit
carnivorul.
Omul ucide omul
dintr-un alt motiv
decât al zebrei
sacrificate
pentru vina
de a fi
zebră.
Mă întreb dacă Atotputernicul a cumpănit
bine
pedeapsa de a fi.
Altfel, ura e
un sentiment
pe care nu-l datorăm
decât oamenilor!
Altfel, blasfemie,
zebra
nu are Dumnezeu!
 
Cei ce nu cred
în înviere se pot
plimba pe
www.tombtown.com,
în cimitirul virtual unde
vii și morți se plimbă
la brațetă
pe alei VRML –
Virtual Reality Modeling Language –
și-și împărtășesc confidențe.
Cât au fost
într-o singură barcă
s-au zbătut
să se scufunde împreună. Viața
ne ridică
împotriva altora, contrariul ei
ne înfrățește,
umbre de pe care
carnea de ceară se
prelinge fără oprire. Cimitirul
virtual e
raiul, în forma
electronică,
accesat, cu un
singur clic, pe
ecranul unui monitor
cu diagonala
cât lumea, ce ne va
părăsi și ea într-o zi,
fără un sordid
“La revedere!”
Să ne bucurăm, atunci,
de tristețea
de a nu putea însemna mai mult,
în absența unui
Dumnezeu
mai puțin virtual, care
nu ne iubește!
 
Bucolicul încurcă lucrurile, iar
confuzia sporește cu
insistența de a căuta
în sinistrul iris
al hienei
lacrima smerită
a milei.
Lumea este frumoasă
pentru că nu tânjim
decât la prăjitura ei. Sau poate că
am îngropat urâtul
pe dinăuntru.
Horațius măgulea
natura, scârbit de
umbra omului, el
însuși motiv
de ură. Virgilius
recita prin Roma
pestilențială
cu ochii închiși, iar
Ovidius
își logodea exilul
cu țăranul iazig.
Trei curteni caligrafi
pudrați mortal
de istorie.
 
Dacă, nu-i așa, cinism înseamnă
să privești viața stăruitor
în ochi
și să nu te ferești să-i spui
ce vezi! Dictatorul Sylla nu s-a sfiit
să întoarcă spatele
ispitelor ei frivole. Între care și
Etica. Jungla
nu suferă
decât ceea ce o tulbură
mai puțin. Filozofii,
poeții nu-s favoriții ei. Dumnezeu
are slujitori puțini
în templul
în care filistinii își adoră
zeița cu țâțe
de vacă
și faunul
cu care se împreunează.
Iar odrasla lor
e năluca
pe care n-o ascunde
de noi
fățărnicia.
Dar poate că tocmai în asta
constă miracolul:
să-l pui pe diavol
să construiască
biserica.
Un simplu inconvenient
la care,
poate, nimeni
nu s-a gândit.
Altfel, am fi
aflat-o demult.
 
Mă bucur de viață așa
cum animalele casnice
mestecă
coroane de spini,
fericite
de a avea ce rumega
mai târziu.
Mă bucur că
mi-a fost dată,
dar și mai mult mă bucur
că o voi restitui cândva.
Altfel, dacă m-aș lua
în serios,
m-aș huli…

Acum, când piața alungă
sufletul
de pe tarabele ei, mă
simt leprosul
care nu mai are
ce vinde. Secolul
m-a prins pe fugă,
încercând să-i sustrag
pulsul supărăcios.
Colectivitatea mă amețește.
Optimismul din țara
celor 41 de stele
continuă să mă tulbure.
Omul este
cât poate înstrăina. Chiar
și transpirația
e bună la ceva. În
curând vom fi triați
nu după gândul
cel bun, ci
după credit cardul
în formă de inimă,
ultima invenție
a marketingului
într-o lume
unde agenții
pieței
nu mai merg la biserică
și se înghesuie la burse,
speriați de
viața asta,
mereu de reparat,
care, una-două,
se cere
la policlinică…
 
Drumeț ostenit,
ajuns la capătul zilei,
m-am culcat
nu o dată
în Patul lui
Procust,
ospitalier
până la proba contrarie,
intuind că
nu vor încăpea
nicicând
noduroasele catalige
ale necredinței
pe salteaua însângerată
unde morala
își sacrifică victimele.
Mai degrabă
Rabelais
decât
Sfântul Augustin,
mă simt
când doar trăiesc
și nu scriu.
Credința că ar fi trebuit
să îmbrățișez
mai multe femei,
că ar fi trebuit să am
mai mulți copii,
că ar fi trebuit,
insist, să rămân
mai degrabă
un păgân virtuos
decât un poet
ipocrit,
stăruie în mine.
Altfel,
înainte de a-i spăla
călcâiele
pregătindu-l pentru
ultimul drum,
Cel de Sus
ar fi trebuit
să îl ierte
pe Bunul Ateu…
 
Dacă universul a fost
creat de îngeri,
nu același lucru se
poate spune despre
peticul de humă
pe care mi-a fost dat
să trăiesc. Diavolii circulă
nestingheriți pe mijlocul
străzii și nici
un polițist nu observă, iar
închisorile sunt pline
de apostoli evadați
din biserici. Toate
par a fi pe dos
pe corabia
care pedalează leneș
prin univers
cu povara sa omenească
în care necuratul
și-a săpat galeriile. Lumea
rămâne și pe mai departe
un Afganistan
de învins. O lume, Doamne,
pe care, pentru
a nu fi acuzat
de eudemonism, mă
pregătesc să o
părăsesc. Asta e!
Prea mohorât
și totodată îngrijorat,
cobor la prima!

Adio, carnaval, agitație,
adio, Clinton, Elțîn,
Chirac,
econoamă, grandomania
v-a
îmbrăcat într-o
singură uniformă.
Viața
ne-a înlănțuit de voi, mereu
paiațe, capo di tutti capi,
tenore di forza, pe scena
operelor surde, adio,
apucăturilor servitoarei
și prudenței omului
de cantină, adio,
mă duc la Shakespeare
care a descăpățânat
de nuri
trufia în efigie, la
Molière
care i-a pus
bufonul în cârcă, acolo
unde va pieri mereu
ierarhia. Adio, vouă,
ambiții, lăcomii, orgolii,
viermi
ce-și forează harnici
temnița
în dulceaga cretă
a cașcavalului, adio,
cer zvelt, fir de iarbă
noapte catifelată, sân galactic, stup
de minuni, adio,
clipă, ce te restitui
ca pe o ultimă datorie,
„distrugerea ființei” e un mit, ea
privește viața
dar nu moartea, plinul, vârful,
Dumnezeu cel Drag
cu Poarta deschisă,
pe care vin, pe rând,
pelerinii acum
străini de ei înșiși. Adio, mică
escapadă
printre fraieri, hoți, umili,
deștepți și
prostituate.
Chiar dacă totul
plus zero
face zero, kamikadze,
sunt pregătit
să mă jertfesc
pentru Împăratul
fără nume, născut
ca noaptea
din
nori…
Adio, în sfârșit.
Pe un șervețel
depun suspinul abjurării
cu care am închis
malițios, nu și
definitiv,
poemul.
 
În debaraua
cu sacrilegii uzate,
arhivarii își scutură
cotierele, secolul
fojgăie
sub cortină. Aici
rolurile și-au ronțăit
personajele, păpușile
păpușarii, fictivul
reinventează
viața
iar ersatzul înlocuiește,
neobrăzat,
caratul. În
gropi comune,
soldați
cu pipe stinse
conversează cu
spade ruginite. Europa
este o beznă
fulgerată de strigăte
disperate, aici
de mai multe ori
40 000 000 de oameni
–    dar statistica
nu mai emoționează –
au murit de moarte
bună,
în tranșeea unde
au putrezit
demult principiile.
Iar Şefii,
în summituri fastuoase,
continuă
să fluiere a
pagubă. Când aflu că
ideea europeană
reîncălzește
tigva clovnilor
diplomatici,
mă gândesc la satul
în care mama și
cu tata
s-au ascuns
de lume
pe sub pământ.
Vor ști osemintele
să răspundă
înflăcărat
vechilor îndemnuri
ale gloriei și onoarei,
sub semnul
marii fraternități a ambițiilor
ce se urăsc
neostoit
de mii de ani,
în neștire?
Să fie, oare, Europa
Arca lui Noe
în care s-au înghesuit
motivele perechi
ale speranței și
supraviețuirii?
Sau poate e
mormântul comun
al grecului
învins
de ultimele seducții
ale unei barbarii atent
însușite?
 
Ajuns la Roma
am căutat mireasma latină
în fumul bubuitor
lăsat în urmă
de stolul motocicletelor. Piesa
de schimb a sistemului
e omul
acesta fugărit
pe urma unor fantasme
de împrumut. Pe
care Marii Sfinți
nu le-au avut
în vedere. Catedralele cariate
veghează, pustii,
asupra
intersecțiilor
în care interesele
moderne
nu se sfiesc
să tamponeze
reveriile antice.
Trecutul, aici,
este o liturghie, o
funcție
decăzută a eternului.
În jurul meu
împărații fumează pasiv
mâzga nopții albe
a filistinismului
hămesit.
Să nu ne amăgim, trăim în lumea
pe care ne-o visăm cu toții.
Asentimentul nostru
e, poate, această
supunere tulburată
a lungilor șiruri de daci
care urcă și astăzi
– sau coboară –
pe verticala
știrbei coloane a lui Traian. La
Roma, timpul sună a gol, dar
golul acela tăcut
ce izbește cu pumnii
în clopotul de bronz
al chiesei Santa-Maria,
dinăuntru
în afară…
În mausoleul amiezei,
Roma
este,
în vecernia modernității,
un tremolo
al uzurii timpului,
ori poate
tânguitoarea sa
lumânare…

Încălzirea globalizată e
ultima ispravă
a civilizației friguroase
ce s-a încins adesea
în preajma rugurilor
sacrificiale. Faptul că
mările
ne mai oferă încă
oxigenul pentru a
mai putea spera, că
iernile au fost izgonite
la poli, că seceta
transformă
Europa într-un Sahel, nu
tulbură digestia
șefilor de trib, care
între două tranzacții umbrite
și un weekend
în haremul
de secretare, comunică
prin surâs
nenorocirilor
neamului
care și-au găsit folos
final
în groapă comună.
Încălzirea treptată
coincide
cu noua glacialitate
a patosului
de care continuă să se
debaraseze,
tot mai scârbită
de ea însăși.
Mulțimile nu se vor
mai întoarce în
deltele de origine, pilda
sturionilor
le lasă indiferente, loialitatea,
credința, simple
artefacte inutile
ale unui comportament
în jurul căruia
natura a înălțat
un ultim meterez. Tot
mai des ne va fi
amintit ceea ce am reușit
să distrugem. Tot mai rar
vom povesti odraslelor
pățania unor existențe
trecute, mireasa
tânără a unui bărbat
care a început
prin a-și măcelări turma
înainte de a se otrăvi
pe sine.
Altfel, urmărind direcția
crivățului
care a încins Afganistanul
și va atinge
curând țărmul Asiei Mici, nu prea mai sunt speranțe.
Fără împotrivire, victima zâmbește torționarului
ei. E formula neo-civilizației
în care necropola va înlocui
recolta. Dar
până atunci
nu mai pare
a fi prea mult. Poate că
va veni o zi în care
nici chiar
moartea harnică nu-i va
alina pe cei vii,
gândea scepticul Quasimodo Salvatore. Fie ea
o moarte din dragoste…
 
Reîntors în clinul satelor
am regăsit vechea procesiune
funerară
în care
un țăran era
condus
la casa de pe colină.
Nici un doliu
sub soare, chipul
drept, descoperit, și
un stol de ciori
croncănitoare, o
bandă veselă
în nucii drumului. După care,
în satul din vale, ziua
a început să curgă
din nou. În grădini
a pătruns coasa,
pe
câmpuri sapa, desțelenirea
neîncheiată
a lumii continuă.
 
Cine nu-și produce cauza
dispare, cine
se oprește
din drum, piere,
totul e să
produci. Liberalizarea
raiului continuă.
Cel de Sus e neînduplecat.
Rețeta
e una singură. La un
miliard de păcătoși,
un sfânt. La
o mie de ani,
o clipă de grație.
Marele Fix
al mecanismului
e roata
morii de vânt
în paletele căreia
moartea,
sleită de puteri,
încă mai suflă…
 
Între maladiile secolului,
puține au fost
studiate
mai neatent
decât progeria,
îmbătrânirea precoce,
atrofia idealurilor,
tinerețea
pe fugă,
fac
din civilizația grăbită
o crucificare
pe o telegramă.
Bucuria a fost acordată
la dezastru, mai
mult, mai repede,
scrutează drumul
până la cimitir.
Între puținele antidoturi,
sterilizarea
ambiției,
evitarea lăcomiei,
dieta stoică,
abstinența,
contemplarea
neclintirii și
cafeaua
cu poezie.

Bătrânul grădinar
obișnuia să spună
că norocul
e o bombă aruncată
în poala
nenorocirii!
Într-o dimineață
a ieșit
cu un buchet
uriaș de frezii
și
zambile
pentru o clientă
a sa. Autobuzul
l-a surprins
pe zebră. I-a strivit
pieptul,
florile
i-au rămas neatinse.
Eram aproape. Am
ridicat
o carte de vizită
udă de rouă
ce alunecase
dintre
zambile
și am plecat
în locul lui
mai departe.
La adresa
cuvenită
m-a întâmpinat
o poartă
în doliu.
Cu o zi în urmă
destinatara
coșului
cu flori
de mai
murise.
 
(Fraților mei Gracchi)
 
Cândva, împărtășeam
sentimentul
care apropie, sărmanii
îmi erau tovarăși de
răbdare, cei jefuiți, asemenea
prietenilor duși în robie.
Nedreptatea îmi rănea
rațiunea. În
țara mea
duhul ticălos
stăpânea vămile
nedreptății. Ţăranul
proscris, pălmașul
biciuit de
arendașul român, ucenicul,
spălătoreasa, zilierul, slujbașul
cu ora, purtam același protest
purpuriu
sub vestonul ros, când
murmuram
Internaționala! Deodată,
vraja s-a rupt. Săracii
au ajuns bogați, expropriind
năravul bogaților. Dictatura lor,
o caricatură a egalității,
a îngroșat drama
până la tragedie. S-au ivit
îngerii-comisari,
care au incendiat raiul
promis. Camarazii
au devenit dușmani, foștii
dușmani,
amici supremului interes. Puterea
uzurpatoare
a rănit
de moarte
răbdarea bunului samaritean.
Sfârșitul veacului par
e coliba aceasta
care i-a fost și ultimul
adăpost
piosului visător
comunist. Mi-l imaginez
încălzindu-și
inima
la focul sacru
care a însuflețit cândva
mânia dreaptă
a lui Saint-Just ori Babeuf. Greu
de hrănit o viață
dintr-o iluzie. Comuna
a murit în Piața
Tien en Men, la București, la Berlin,
izbită în plin
de valul ucigaș
al ambiției inumane
de a clădi o lume
pe contradicțiile ei.
Comuna a murit
spulberată
de coșmarul
ascuns
în sterilul
din care utopicii
și-au șlefuit cristalul.
Rănile lor proscrise
dor și astăzi
pe obrazul stâng al inimii
revoluționare,
pe care ultimul adevăr
al roșului
arde
ca o pecingine.

La
poarta raiului sunt
depuse
ultimele
necredințe, iar
Dumnezeu nu mai
permite și o altă creație
decât a Sa.
Şi totuși, ce nostalgie
mă întoarce
mereu aici, unde
printre chemările industriale
se aude strigătul
unduios
al unor existențe încă
senine, rândunelul
săgetând
fibrele înalte
ale dimineții, dezmierdările
soarelui depuse
peste fruntea pietrelor
zgribulite, suplele
săbioare ale ierburilor anonime,
străpungând asfaltul
intrus? Ne-am
construit
o lume de prisos, cu
griuri, fumuri și betoane,
printre care umbrele
unor oameni
se lasă mânate la îndemnurile
unor bice
nevăzute. Ce diferență
între ritmul profitului
și seninătatea
prisosului.
Cât va mai continua
cursa ce ne ține ostateci, de ce
bisericile au tăcut iar
zarva filistină nu contenește, până
când vom suferi existența
infecundă, chiar dacă
prin ordinea
legionară se strecoară
zbenguiala unor copii
care – firav
zălog – nu au aflat
încă?
Să reziști acestui biet adevăr, ca
și cum ți-ai purta copilăria de-a lungul
tuturor vârstelor, să mori
copil
după o viață
de înger.
Să speri, să
speri neomenesc. De
aceea am scris.
Ca și cum în parcul mineral
în care sunt depuse armoariile morții
n-ar mai ajunge
dinăuntrul fiorului
visător
decât cenușa sticloasă
a nisipului. Să
te împotrivești, împăcat, să
depui miresma ta
peste caliciile luminii,
să reînflorești.
De aceea am scris. Pentru
mine e
ultima ispravă.
 
Reîntorși cu forța
în evul necrofil,
– unde teroarea e produsă
de industria
globalizantă
a iluziilor –
la sclavia privirii
în epoca analfabetă:
afacerea Internet. Iona
contemporană. Astfel se
pătrunde în infernul
îndepărtat. Concupiscența
postulată,
somnambulism,
morfine, cartea cu glas,
vânzarea neîngrădită
și gustul necredinței.
Dumnezeul
pitic, alături
de reclama
cu explozie întârziată. În
burta de congres
a cașalotului, tainic altar,
călătorim – ah! motoare
de căutare!- pe ultimul
drum. Violuri, crime
online, tranzacții, trocuri,
stăruințe furtive,
clipul lubric
interactiv ori
accesul XXX, fără credit
card, la păcatul de a fi
pur și simplu.
L-am ascultat pe Rilke
în cripta cu acizi,
declamat
de răceala mortuară
a unui robot, am
pătruns
în panteonul bântuit
de sarcasme. A ucide
aventura
faptei – ceea ce
nu e permis
nu mai este dăunător – a poseda
surplusul
ce castrează!
În afacerea
Internet, un Icarus,
evident retrograd,
este ars
până la ultima
consecință, ca oricare
alta. Ceva
în plus, noutatea
absenței ori
moartea din
privirea
prin gaura cheii
a maimuței antropoide,
căreia același
Dumnezeu,
spionat îndelung,
i-a retras
mântuirea.
 
Speranța e
răbdarea pusă
la încercare.
Speranța e ultimul
detaliu
al așteptării
porcului
cu bot de oțel
sub stejarul
care nu și-a scuturat
ghinda. Sau
pacientul
întors de la cimitir
pentru  o ultimă
donație de organe.
Speranța,
în bolile fără leac,
de care n-am vorbi
dacă nu le-am fi
permis să ne fie
însoțitori
printr-o lume
astenică,
e ultima
înainte de a o mierli.
Altfel spus
la un discurs birjăresc
un
cuvânt
final
academic.
 
Îi invidiez încă
de pe acum
pe cei care
vor face din 21
veacul lor de obârșie.
Sânii femeilor vor
migra de la măsura
unu
la cupa fatidică
trei, amanții lor
vor poseda averi
nemăsurate, limuzinele
vor fi lungi cât strada,
contul la bancă
astronomic.
Traficul liber de
organe va înflori,
iar viagra se va vinde, evident,
la tarabă. Iar dragostea,
ei, da! La ce mai
e bună dragostea
acolo
unde poți avea chiar
totul?
Îi invidiez
pentru vitraliile
de la ferestre
prin care își vor privi
viitorul. Ei
vor avea și mai mult
decât atât
cu excepția, poate,
a acelui simț
al deplinului
pe care caria
milenară
îl forează
cu mandibula feroce
în pluta timpului
târâtor.
Asta ne-am dorit,
nu-i așa?
Altfel, Dumnezeu este
totdeauna la
mijloc.
 
3 noiembrie 2012

Claudiu Iordache – Nervurile transparențeiLumea

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: