Aceasta este munca unui singur om.

Ajută-l! DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota

Oameni în negru

Fragment din ”Fascinația Diavolului”
de Eugen Matzota

Când își reveni puțin, ori cel puțin așa părea a fi, Gil se afla undeva pe Muntele Sfânt, la Athos, mai exact la Mănăstirea Vatoped, întemeiată pe la sfârșitul secolului al IV-lea de către împăratul Teodosie cel Mare.

Se spune că Prințesa Galla Pachida a venit aici să se roage în ctitoria tatălui ei, că doar era Prințesă, făcea orice voia…

Doar că aici, ca să vezi, era cineva mai mare decât tatăl ei! Despre ea, ce să mai spunem?

Se spune că o voce tunătoare i-ar fi atras atenția că nu se cade să fie acolo și, de-atunci încolo, nici o altă femeie n-a mai călcat pe pământul sfânt al Muntelui Athos.

Acum, ca și ceilalți pelerini, doar că avea părul aproape alb, semn că și anii se cam adunaseră, Gil voise și el să intre în firida unde Prințesa pusese icoana sfântă a Maicii Domnului.

Dar nu putuse. Pur și simplu, fără vreun motiv aparent, nu putea intra…
Nici n-avea cum, devreme ce un bărbat prea mare pentru un simplu om, îmbrăcat în negru, ca toți cei ce locuiau acolo, dar cu totul altfel, blocase intrarea.

Nu de tot.
Și nici nu pentru toți.
Doar pentru el.

Ceilalți treceau liniștiți, fără probleme, ba chiar treceau cumva prin el, ca și cum n-ar fi existat și poate chiar așa era.

Acel bărbat cu mantie neagră nu părea a fi acolo decât numai și numai pentru Gil. Asta-i aducea aminte de portretul unui bărbat de vârstă indefinibilă, care-l urmărise de când îl văzuse prima oară când era mic de tot în Oradea natală.
”Doamne, zici că e leit Starețul de pe peretele din dreapta”, își spuse Gil, cu teamă să se gândească la asta. De altfel, bărbatul păru a nega ușor din cap.

”Se vede treaba c-am s-o iau razna,” dar nici nu apucă Gil să-și termine gândul, că-l văzu pe bărbat că neagă din nou.

”Și nimeni nu vede asta și nici n-am pe cine să întreb ce se întâmplă, ca de obicei,” se enervă Gil de-a binelea.

”N-ai pe cine să întrebi. Doar eu sunt aici pentru tine”, îi răspunse bărbatul tot în gândul lui Gil.

Legea lui Gil

Atunci Gil își aminti de Kafka și parabola din Procesul. Să ne reamintim și noi…
Era acolo un om tot ca și Gil care ajunge în fața unei uși deschise. Păzitorul, căci, la fel ca și aici, acolo era cineva care păzea la intrarea Legii, îi refuză accesul pe moment, cel puțin.

Și acel Gil stă acolo ani de zile, până-i vine și lui ceasul morții. Atunci îl vede pe paznic pregătindu-se să închidă ușa. Mai mult, îi și explică: era intrarea lui, a nimănui altuia.

Acum era cam la fel. Intrarea era doar pentru toți ceilalți, nu era și pentru Gil.
Și acum, iată, acest paznic îl privea zâmbind, nu cu cine știe ce blândețe, doar puțin dojenitor.

Ba chiar îi și spuse, poate doar ca să-i explice, poate doar ca să-l mai potolească:

”Ce crezi tu c-ai putea găsi aici?
Crucea mea?
Nici vorbă.
Nu e nimic pentru tine în această firidă.
Răspunsul pe care-l cauți nu-i aici.”

Un altfel de cruce

Luna devenise parcă mai mare, oricum era mult mai luminoasă. Gil se uita Tare-ar fi vrut să-i răspundă Gil, dar nu mai avea voce. Ar fi vrut să-i spună că el n-are nicio întrebare la care-ar căuta un răspuns.

Dar, ca să vezi, chiar când gândea asta, omul acela, că om părea a fi, îl dojeni cu degetul, de parcă ar fi fost vreun copil mic și neștiutor.

Gil fu cuprins de un fel de furie de copil, căci chiar așa se simțea în fața arătării ce acoperea toată intrarea, cu doar puțin sub nivelul tavanului și așa foarte înalt.
Ce era să facă, dacă totul părea a fi împotriva lui și nimeni nu se găsea să vrea să-l ajute?

Se așeză Gil cuminte pe bancheta din piatră, parcă mai obosit decât fusese vreodată. Oricum, se simțea învins de acest ”om în negru.”

Era deja a doua înfrângere de când ajunsese pe acest tărâm. Prima dată, alt om în negru care păzea niște moaște îl prinsese că-și face crucea greșit! Chiar dacă o făcuse cât putuse de repede și de superficial, așa cum îi văzuse pe atâția alții făcând același lucru, la intrarea într-o biserică, că doar nu era el primul care doar pretindea că-și face cruce!

Gil sperase că vreo câteva zile de exerciții înainte de plecare ajung pentru toți acei ani în care nu considerase necesar să-și demonstreze credința prin niște cruci făcute în grabă și aparent smerit.

Fiind un om deosebit, adică cinstit, nu voia să mintă într-o asemenea chestiune de viață și de moarte, până la urmă. Și iată că nu-i ieșise această mică, sau poate, din contră, prea mare șmecherie.

Probabil că sunt lucruri pe care nu le poți nicicum ascunde iar acesta era unul dintre ele… Au venit ceilalți, până la urmă, și l-au întrebat, curioși, ce face acolo. Gil a vrut să le răspundă, dar nu putea vorbi.

Atunci, ceilalți l-au lăsat în pace, că doar nu pentru asta veniseră ei pân-aici.
Gil nu era mai mult decât un alt om care se poate descurca și singur, la urma urmei, și n-aveau timp de nimicuri de-astea, când mai erau atâtea lucruri mult mai importante și mai interesante de văzut.

Nu neapărat și de înțeles…
A stat Gil așa un timp, poate mai multe timpuri,
apoi și-a revenit.
Aparent…

De fapt, niciodată
nu și-a mai revenit de-atunci.

Răspunsul razelor de lună

La ceas de seară, toți ceilalți trecură la banala, fireasca și atât de bărbăteasca activitate dedicată mâncării, băuturii și conversației pe cât de banale, pe-atât de pierzătoare de timp. Gil îi privea cu milă și înțelegere de jos, din curtea pavată cu dale și pietre.

Era mai altfel, în pantă, cu mai multe ape și cu mai multe feluri de pavaj, de-ai fi spus că-s niște străzi în pantă din Montmartre. Cel puțin așa vedea Gil în lumina aceea fără vlagă.

Îl chemase Luna imensă, dar fără strălucire, cu mâini lungi de raze ce ajungeau până pe Pământ.

Ciudat, deși Luna era mare și strălucitoare, în mănăstire era neașteptat de întuneric.

De fapt, era atât de întuneric între zidurile mănăstirii, încât ţi-era chiar și frică să pășești pe pietrele acelea ce păreau a fi ușor alunecoase și nesigure.
Singurele lumini veneau dinspre ferestrele unde chefuiau, că acesta este termenul potrivit, mult prea-cucernicii săi tovarăși de călătorie.

Coborî cu grijă, căci venise aici să afle răspunsuri, nu să-și rupă gâtul. Apărând parcă direct din întuneric, trecu pe lângă el, un om în negru care-l apostrofă puțin cam mult și total nepotrivit locului.

Vorbea într-un fel de greacă, de parc-ar fi fost Gil obligat să știe limba aceea și, mai mult, ar fi încălcat vreo lege. Sau poate că așa vorbea el cu ai lui, cine știe?
Oricum, în bezna aceea, Gil nici n-avea cum să remarce că avea nu numai o privire ciudată, ci și un costum elegant pe sub sutana urât mirositoare.
Și asta, acum, acolo, era de bine, căci numai ochii aceia mai lipseau, zău așa!
Oricum, pentru Gil, Luna aceea exagerat de albă și de strălucitoare era mult mai importantă decât oricare dintre acești urât mirositori oameni în negru care mișunau prin mănăstirile astea din altă lume.

Așa că-i spuse delicat ceva la modul ”ce vrei, mă?,” în limba română, desigur, drept care omul negru de supărare dădu din mână a lehamite și se duse mai departe în treaba lui.

Abia scăpat de el, Gil își ridică privirea spre Luna aceea îmbietoare. Acum, după ce că nu mai strălucea la cât de mare era, mai avea și o pâclă albă împrejur.
Doar o rază mai puternică și îngustă ca una de lanternă ajungea exact acolo unde rămăsese mut Gil mai devreme, ca și cum ar fi vrut să-i arate ceva din cale-afară de interesant.

Fascinat de rază, Gil porni șovăind, mai mult plutind peste pietre, de parc-ar fi fost tras de un fir de lumină și poate chiar așa și era.

De fapt, abia atunci realiză că omul în negru d-asta venise, să-l ajute să treacă peste pietre. Și asta îi și spusese, probabil, dar nu ne înțelegem deseori în aceeași limbă, darămite așa, de la o lume la alta!

Omul îl conduse până la bisericuța cuprinsă de întuneric și se topi imediat în negru.

Doar raza aceea de lună scotea din întuneric un tablou ce atârna undeva în stânga intrării, chiar acolo unde se așezase Gil pe bancheta de piatră.
Acum, că era mai aproape, vedea deja cine putea fi acolo. Era chiar acel bărbat pe care-l văzuse în dreapta intrării.

”Păi, mai devreme era în stânga”, gândi Gil, dar nu apucă să termine ideea că tot în gând i se răspunse, ”lasă asta, stânga și dreapta sunt doar convențiile voastre idioate, hai, intră odată!”

De sus se vede altfel

Omul din tablou, care părea că-i vorbise, întinse mâinile de lumină și-l smulse chiar de unde se oprise, de dincolo de pragul de piatră. Apoi, i se păru că-l ia cu el și-l poartă pe deasupra golfului, care acum strălucea de parc-ar fi fost argint topit.
Să fi făcut cam trei rotiri pe deasupra, asta nu mai ținea minte Gil, căci tare era frumos și nu mai contau nimicurile omenești. Apoi, la fel de brusc cum îl luase de pe pietrele din fața bisericuței, tot așa îl și lăsă jos.

Doar că nu tot acolo, ci exact în locul din care coborâse spre biserică, acolo de unde-i vedea din nou pe ai lui, atât de departe de el în toate felurile.
Sau, mai exact, cam asta-i era dat lui Gil să creadă Gil atunci…Ei erau la fel ca mai devreme.

Nu chiar la fel, căci Gil văzu acum printre ei un bărbat foarte înalt, îmbrăcat prea elegant pentru acele locuri. Cu un pahar în mâna stângă, îi dirija cu dreapta pe cei care-l urmăreau robiți.

Dar Gil nu mai era de multă vreme pe lumea lor cea strâmtă. Aparent, desigur…
Așa ar fi trebuit să înceapă povestea luptei lui Gil cu lumea aceasta plină de lucruri care-s ba adevărate, ba false, ba mai mereu absurde…

Dar tablourile vieții lui
erau amestecate
ca un pachet de cărți.
Și asta avea un sens,
desigur, dar nu unul
pentru puterile noastre limitate…

Fragment din cartea
Fascinația Diavolului
www.libris.ro
(sau direct la autor, pentru cele cu autograf personal)

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

De citit în limba română:

Readings in English