Nervurile transparenței (VI) ▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 84 ● 8/2024 ▲▲▲

Îți place și poți ajuta?
DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota

Pentru cei ce-mi vor citi poemele mai târziu, prea târziu pentru mine…

Iubesc ninsoarea!
Ninge cu cuvintele mele
și încă nu le-am rostit.


M-am trezit într-o
altă zi, de abia
aţipisem, sau
zăpada de fire
începuse să-mi
devore
visele obosite. M-am
gândit atunci
la elementul care
mă gândeşte
ca om. Coroana
de tăceri din care,
mai apoi,
într-un târziu,
poemele erup.

Ce cuvânt
am trăit
până mă
va uita? Ce
nume
va da
încetei mele
evaporări?
Dacă oasele
vor rezista
atacului lăcustelor
vor dovedi
că a fi
este o istorie
de calciu
şi câteva amprente
împrăştiate
în jurul morţii bătrânei
văduve
căreia îi plăceau
dantelele colorate.
Deocamdată, mă
răzbun
şi tac
culcat în iarba
grasă,
iar desfrâul
continuă cu furie…
 
 
 
Într-o zi va trebui
să abandonez
toate astea.
Dar cel mai greu
îmi va fi
să-mi închid pleoapa
avidă
peste imaginea ta, fiinţă
protectoare
care, crescându-mi
la piept copiii,
mi-ai hrănit cu lapte
dragostea ta de neînţeles.
Se va prăbuşi trecutul
tăiat cu lama subţire
a umbrei ce desparte viaţa
de întuneric, ca o criptă,
şi anii vor împietri
în crivăţul veşniciei.
Ce cumplită fericire este
viaţa
pe care totdeauna
o părăseşti
alungat
de frumuseţea ei!
Ce simplu e să mori
când
nu ai scris
poesia,
când nu ai copii, când
iubita ta
nu ţi-a îmblânzit
ascuţimile; cum
de s-au scurs
fulgerele
în clipe atât de lungi, cum
de s-a spart
clarobscurul de faianţă
însufleţit de mângâieri,
unde sunt zilele
în care s-au ivit, pe
rând, coconii
cu nume de prinţi.
Iar deznădejdea mea
din urmă
o risipă
pe care am împărţit-o
cu tine…
 
Cât de puţin contează
ce am scris!
Ce-am trăit contează
și mai puţin. Contează
ce am adăugat fiinţei
care nu-mi seamănă. Dacă
și ea va simţi
cândva asta,
va fi cu atât mai bine.
În rest, poemele
sunt învăluiri, în
care goliciunea inimii
mi s-a ascuns
ruşinată de sine.
De-aş fi ştiut
toate astea
înainte de a mă atinge
de lira foşnitoare
a hârtiei
pe care umbra mea
aplecată, scrie,
scrie, scrie…
Fie ce-o fi!
Iubita mea, ramură
înflorită de cireş
pe vâscul gros
al timpului de trăit!
 
Moarte, când vei
veni,
nu-mi aminti că ai
sosit, doar
deschide uşa şi
ieşi,
şi eu, înlăcrimat,
privindu-mi
soţia şi fiii
ce se întorc singuri
spre casa lor, care
nu mai e
şi a mea, voi
veni după tine!
 
 
Priveam lumea pentru
a nu o mai vedea,
o ascultam
pentru a nu o mai
auzi, o simţeam
numai pentru a mă pierde
de simţurile ei.
Viaţa e
moartea sensibilă,
întreruptă în clipă,
înăuntrul neantului
îngheţat
pe care
Dumnezeu
îl traversează
de unul singur. 

Tu, Pessoa, îţi
citesc cartea ca şi cum
ţi-aş fi scris-o…
Mi-am regăsit în tine
febra sărată a sângelui, schijă
desprinsă din tulburătoarea
odă maritimă şi
ritmul acelor chemări
ce m-au tulburat
din totdeauna. Tu
eşti ceea ce
am încercat să aflu
de la mine
şi n-am reuşit.
Lira ta murmură
pentru Europa întreagă
invizibilul tău descânt.
Portugalie
cu fii
care nu-ţi mai cresc
la piept
amânând să te piardă!
Ţară mică
cu mari poeţi,
tolănită voluptate
pe un colţ
de Mediterana…
 
 
 
Animula vagula, blandula,
hospes comesque corporis.
Suflet rătăcitor şi drag,
oaspete şi însoţitor
al trupului…
Este ultimul pe care îl pierdem,
părăsind valea florilor şi spinilor, cu
gândul că vacanţa a apus, lăsând
zălog trupul
zdrobit de dăruiri şi refuzuri.
Va ajunge acolo
de unde a început.
Sufletul nostru
din care Dumnezeu a risipit
picături de ploaie
peste glia goală
a locului de trăit.
Atât cât a putut a
rostit. Cuvintele
Lui ascunse în cupe
de nuferi
au adăpostit lacrimi, rouă,
bulbul norilor, condensând
înăuntrul ţipătului
lui întors,
poesia.
Sufletul care ne
numeşte ne
simte vii şi ne face
să suferim
la atingerea atâtor
dulceţuri, conţinut al
necunoscutului
între ale cărui două
simple respiraţii
trăim…
 
 
Timpul s-a stins. Noaptea e o marmură neagră. Doar îmbrăţişarea buzelor şi palmele ce se caută în căuşul melcilor sidefii, perle pe cerul aprins înăuntru. 

Singur, iubito, urc pe calea sângelui
tău, acolo unde tu îţi semeni şi îmi
semeni, porumbiţă împerecheată.
Beată de a fi atât de aproape de
Dumnezeu. Părul tău mi-a acoperit cu
şoapta mătăsoasă, scâncetele cuvinte.
Acum tac, pentru a nu speria
senzaţia, iluzia. Iubeşte-mă atunci, nu
te opri! Până dimineaţă mai rămâne
un secol de dezmierdări, un mileniu de
dragoste. În curând, luna complice va
aşterne voalul tău de mireasă la
picioarele patului… Fericirea este
totdeauna
pereche.
 
 
 
Marea este o colonie de lumânări aprinse
pe care lichiditatea vidului înstelat
nu le stinge…
 
 
Frazeologia stelelor sau dantela crengilor subţiri
pe pânza cerului înnoptat? O vrăbioară s-a adăpostit într-un cuvânt scris. Deasupra, mişună cuvintele celor ce le vor rosti cândva.
 
 
 
Am visat în miezul
zilei
cerul ars
de albastru
din care cobora
cenuşa.
Şi în urma ei,
între
aripi frânte,
trupuri de umbră
ale poeziei
incinerate acolo
de noul secol
imund.
Mult prea sus
pentru a ne întreba:
De ce?
De ce a trebuit
să amuţim,
Doamne,
departe de tine?
 
 
Cetatea bucuriei,
deschisă trecere
înspre
celălalt.
Arde în albastru
îngerul de ceară.
Liră abia atinsă
de suspinul surâsului.
Muzica.
 
Tandră, gingaşă,
tiranică
zeiţă, tu,
care tot ce atingi
e surâs, este
muzică!
Când
voi putea
să te cunosc
şi altfel,
precum peanul
ce dezmiardă
strunele
transparenţei
tale?
Tu, murmur
blând, suspin
ori chiot războinic,
adiere tulburătoare
ori tumult
care vine
dinăuntru,
însoţitoare a
copilului
ce-şi stinge setea
buzelor
la sânul tău,
întâia
promisiune
şi ultimul surâs
de bun rămas
al vieţii
pe sfârşite.
Tu, fugară,
despletită
fiică
a necunoscutului…
 
Cunosc un suflet
care respiră
visul.
Magnolie ascunsă
în părul
întunecat.
Trece simplu prin
lumea fără
Dumnezeu,
ca un heruvim
ce presară
în juru-i
ofrandele
poeziei.
Cunosc un suflet, dacă
i-aş rosti numele
ar pieri…
 
Deasupra,
orbitoarea
vâlvătaie
a albastrului.
 
Cu capul pe spate,
respirând
ca sculpturile…
 
În văile adânci
îngerul deschide
inima în care
trăim.
 
O, voce gravă
a amurgului,
liră abia atinsă
de suspinele
vântului!

Bucuria e
Muzica…
Negru e vântul.
Bate cu cerneala
pe zbaterea rândunicii.
Obosită, s-a oprit
sub cer
şi aşteaptă capătul zilei.
Doar privind-o acolo
sus, răstignită
pe furtună, captivă
în plasa
tumultului, simt
că mă voi pierde
sub arsura rece
a poeziei
spre care sufletul
însetat
se îndreaptă.
Spre casă mă întorc
sfios
cu aripi de fluturi.
Doamne, de-ar reuşi măcar
să ajungă
prima la rostul ei, de-aş
reuşi
atingându-mi
degetele de părul despletit
al unui ultim
promis anotimp!
Inspiraţia înspinată
este totdeauna
o bucurie
rănită de presimţiri.
O, pasăre fugară, o
rândunică
din inima mea…
Cu tine
sunt!
Cu
tine
am înfruntat
viscolele
tăcerii,
când
eu nu ţi-am putut rosti
surâsurile
iar tu
ai te-ai depărtat de
sărutările mele
livide.
Cu tine
am învins
patul în
care adesea
am urcat
singur,
şi lumea stearpă
care m-a
înecat de iluzii.
Cu tine
am înaintat în
trecut și
am plâns după
viitor,
am sădit o floare
la căpătâiul
descântului
care ne-a logodit
cândva.
Cu tine sunt!
O frumoasă
singurătate
în doi
când
Dumnezeu
ne-a lăsat
să şoptim
cuvintele Lui.
Cu tine am
fost şi, iată,
voi fi
până
când
ne va împodobi
tăcerea
cu podoabele sale
iar viaţa
ne va adăposti
la sânul ei
ostenit.
Cu tine sunt
ca să întâmpinăm
noaptea
care a venit
doar
pentru a cere
stelelor
să ne întâmpine
regal
ca pe nişte
luceferi.
Cu tine sunt,
femeie
ce porţi gingaș
numele
bucuriilor mele.
Şi să nu uiţi,
când viscolul
va bate din nou,
cu pumni de gheață,
la uşa fericirii
noastre,
cu tine sunt!

 Haide, Cristina, să
ne logodim cu
clipa viitoare,
drumul
e acelaşi,
între mine
şi tine,
cărarea înflorită
a sângelui
dezbinat
de ritmuri diferite.
A fost odată
ca niciodată, dar
nu vom şti
cum va fi
decât atunci
când, privind
în urmă, vom putea
spune: „Şi
atunci când
ne-am iubit, şi
atunci când
ni s-au desprins
de suflet
copiii şi atunci
când
inimile ni
s-au atins
de ghimpii
înspinaţi şi
atunci când
am trăit
în ierni diferite şi
atunci când
ne-am
înstrăinat
privirile
tulburate şi
atunci când
ne-am revărsat
disperarea
în incendiul care
apoi
s-a stins,
am fost
împreună,
o
pasăre,
ivită din
dragostea
a două
aripi.

Claudiu Iordache – Nervurile transparenței
Poesia – III

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: