Aceasta este munca unui singur om.

Ajută-l! DONEAZĂ!
REVOLUT: @eugenematzota

Când se stinge lumina…

Fragment din ”Fascinația Diavolului”
de Eugen Matzota

Acum avea două inele și tare-ar fi vrut să știe care era în plus, că doar nimeni n-are două inele, doar cei care pentru asta trăiesc, pentru aur și tot felul de bijuterii strălucitoare, nu oamenii ca el. Dar ce să facă, oare, cu ele?

La margine de mare

Trecuseră ani buni de când nu mai fusese la mare și Gil, retrăind în minte momentul intrării cu mașina în mare, simți nevoia să mai facă asta încă o dată.
ACUM.

Alfa gonea cu 180 km/h, o viteză pe care Gil o considera suficientă pentru a te face să-ți trăiești viața mai intens. Autostrada nu era drumul pe care fusese altădată, nici n-avea cu cine să se-ntreacă la acea oră târzie, dar marea nu se poate să nu fi rămas la fel.

”Dacă nu la fel, măcar în același loc”, gândi Gil cel alb la păr pe când se apropia de ea.

Încă un viraj și, ca să vezi minune, apăru și Luna ca să întregească peisajul!
În fața lui Gil era aceeași mare de argint de altădată. Alfa asta era o mașină sport, foarte joasă, nu doar joasă și era clar că nu putea să meargă cu ea prin mare, căci era și foarte grea și putea să se scufunde în nisip, dacă nu și în mare.

Înaintă cu grijă
până aproape de valuri,
opri motorul,
deschise ambele uși
și așteptă
să-i intre marea în suflet.

Aceeași Lună, dar și același Gil

Luna devenise parcă mai mare, oricum era mult mai luminoasă. Gil se uita fascinat la ea, căci niciodată nu putuse fi altfel în fața ei, cel mult un slujitor la picioarele ei, ca o Regină ce era.

Valurile murmurau ceva, pe limba lor, lumina creștea văzând cu ochii. Un nor de ceață apăruse din nimic.

Și el creștea la fel, ca și cum ar fi vrut să ocupe tot cerul. Lui Gil i se părea că mai trăise o dată acest lucru și, curios cum era, se străduia să afle când.
Atunci își aduse aminte deodată cum ieșise ziua din cârciumă și afară era noapte.

”Da, dar acum chiar că era noapte, nu poate fi la fel”, gândi Gil.

Dar Luna era aceeași, Gil era și el mai alb, dar tot același, așa că lucrurile se petrecură cam la fel.

De data asta,
ceața coborî brusc
și-l smulse din mașină,
îl ridică deasupra valurilor
și tot așa de brusc
îl trânti cu spatele
de oglinda de argint a mării.

Cu spatele la lume

Gil se trezi cu fața la oglinda din hol.

El nu se vedea în ea, nici nu se mai miră de asta, dar în spatele lui era în mod clar ceva agitație.

Când se întoarse, primul pe care-l văzu stând în picioare, cu spatele la fereastră, fu chiar El, cel care-l făcuse să treacă de la bun început prin această oglindă.

Lângă El, pe bancheta din jurul mesei din bucătărie, înghesuiți unul într-altul, erau toți cei pe care-i întâlnise de atunci.

Sigur că n-aveau cum să-ncapă toți acolo, dar, așa cum pricepu Gil, erau doar un fel de holograme întrepătrunse, scânteind și plutind, practic, unduindu-se ca pe valuri.

”Parc-ar fi pe mare,” gândi Gil, care mereu voia să găsească o explicație.


”Nu te mai chinui, oricum plecăm imediat,” îi spuse El, citindu-i gândul.
Și, făcând un semn către toți ceilalți, se-ntoarse spre geam.
Luminiță cu luminiță, ieșiră toți prin geamul închis, dar ce mai conta asta.

”Sper că acum ai înțeles mai multe. Fă așa cum crezi de-acum încolo, căci acesta nu mai este timpul meu, ci al tău,” spuse El și zâmbi.

”A plecat și Celălalt. Dacă nu-l mai chemi tu, nu mai vine.”

Afară era o lumină puternică deja, ca farurile mai multor mașini adunate chiar atunci, chiar acolo.

După ce plecă și El, luminițele se stinseră încet, ridicându-se spre cer.
Doar două luminițe ca niște ochi care ard mai rămaseră puțin, ca și cum ar fi așteptat ceva de la el. Când Gil se-ntoarse spre hol, dispărură și ele.

Se făcuse întuneric la loc.

Deodată, alte două luminițe, mai altfel, apărură în hol. Gil făcu un pas înapoi.

Aaaa, era Ducesa, pisica lui ce părea mult mai înțeleaptă decât el. Acum, la fel de calmă și parcă puțin autoritară, chiar, îl chema înapoi în lumea lui de dincolo, din dormitor.

Gil o urmă liniștit prin întunericul care, de data aceasta, părea unul care îl proteja.

Ea mergea cu coada în sus, de parcă ar fi fost un drapel de luptă.
Ba se mai și întorcea puțin și-l îndemna din ochi.

O liniște adâncă
adusese cu el întunericul
și Gil se lăsă în voia sorții,
dacă aceasta era
să fie soarta lui, acum,
că era în timpul său.

Gil chiar simțea asta și era mai sigur pe el decât fusese vreodată, în toate rătăcirile sale ce-l făcuseră a părea prea șovăielnic.

Da, era clar.

Acesta era timpul lui, în fine…
Dar până când, oare?

Fragment din cartea
Fascinația Diavolului
www.libris.ro
(sau direct la autor, pentru cele cu autograf personal)

---

Did you like it? DONATE, please!
PayPal
REVOLUT: @eugenematzota

---

De citit în limba română:

Readings in English